Francois Hollande, groparul republicii a cincea?

Foto: mediafax.ro

Franţa, sfîşiată de divergenţe interne, neştiind cum să jongleze între imperativele de peste ocean, cererile băncilor internaţionale şi pretenţiile populaţiei musulmane locale, este aproape de un colaps financiar şi cultural.

Statul condus de Francois Hollande seamănă tot mai puţin cu acea Franţă despre care se obişnuia să se vorbească cu respect. Nu fără temei se consideră că necazurile ei au început cu moartea generalului Charles de Gaulle, politica căruia avea drept scop consolidarea statutului suveran al ţării. Este de înţeles atitudinea lui faţă de Robert Schumann: generalul nu-l plăcea pe creierul UE, considerînd că este o piesă a SUA. Se ştie că Schumann a fost loial lobby-ului anglo-saxon capitalist, una dintre ipostazele căruia este NATO.

Charles de Gaulle a gonit, de fapt, NATO de pe teritoriul Franţei şi a trimis în SUA o navă întreagă de dolari, cerînd în schimb cantitatea de aur echivalentă dolarilor. Franţa şi-a refăcut suveranitatea, protejîndu-se de influenţa ideologiei străine şi, în principal, de hegemonia băncilor.

Însă Charles de Gaulle este înlocuit de Georges Pompidou a cărui politică se îndepărtează de cursul favorabil pentru ţară. În anul 1974 se dă aşa-numita lege Rotschild, care obliga Franţa să ia împrumuturi pe pieţele financiare cu dobînzi tot mai mari. Fuziunea băncilor de depozite cu celelalte şi liberalizarea bursei trimit Franţa în cea mai adîncă prăpastie economică.

Se părea că punctul culminant al procesului, devenit evident în timpul lui Francois Mitterand, ar fi trebuit să aibă loc în perioada de conducere a lui Jacques Chirac. În orice caz i-a dezamăgit pe toţi şi perioada de preşedinţie a lui Sarkozy. Însă ceea ce se întîmplă acum, nu poate fi înscris în niciun scenariu.

Valul de proteste, care a cuprins Franţa duminica trecută, caracterizează în mod ilustrativ întreaga politică absurdă dusă de Francois Hollande. Majoritatea francezilor – nu elita, nu fanaticii religioşi, ci tocmai majoritatea – cere să nu se adopte legea care permite căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi adoptarea copiilor de către homosexuali. Însă Hollande deja le-a făcut promisiuni acestei minorităţi! Preşedintele îi primeşte la Palatul Elisee pe reprezentanţii comunităţii de lesbiene, gay, bisexuali şi transsexuali, justificîndu-se în faţa lor pentru tărăgănarea adoptării legii promise.

Comedia vulgară, al cărei erou este Hollande, reflectă situaţia trecută sub tăcere în Franţa. Este vorba, în primul rînd, despre impasul financiar. Din anul 1973, ţara a plătit băncilor şi altor jucători financiari mondiali 1.400 de miliarde de euro. Această sumă depăşeşte 87% din PIB.

În decursul anului 2013, această cifră va creşte. Legea privind impozitul pe bogăţie în valoare de 75% din venitul anual, care depăşeşte un milion de euro, confirmă încă o dată superficialitatea măsurilor luate. În loc să iasă din Zona Euro, să se întoarcă pe calea trasată de Charles de Gaulle, se cresc impozitele, se sprijină ţări fără perspectivă precum Grecia, se încurajează speculaţiile bancare.

Calculele au fost greşite şi în cazul politicii privind imigraţia. Ea a sperat să obţină sclavi, iar aceşti presupuşi sclavi un început să impună Franţei propriile criterii culturale. Numărul tot mai mare de imigranţi reprezintă pentru francezul de rînd greutăţi tot mai mari de întreţinere a familiei. Iniţial situaţia era următoarea: un oarecare nigerian a fugit de sărăcia din ţara sa pentru a trăi în semi-sărăcie în Franţa, muncind din greu. Însă acest nigerian a înţeles rapid că este puţin probabil ca el să fie trimis înapoi. Conştientizînd acest lucru, el a încetat să mai lucreze. Dacă este şomer şi mai face şi o mulţime de copii, atunci el primeşte indemnizaţii foarte mari.

Înşişi francezii nu beneficiază de jumătate dintre facilităţile de care se bucură noii stăpîni ai pămînturilor. Apare situaţia unui conflict latent, care încearcă să fie sistat prin intermediul poliţiei. Şi pentru asigurarea securităţii se alocă mulţi bani. Ca urmare a tulburărilor sociale se intensifică divergenţele ideologice, determinate de politica de servilism a lui Hollande faţă de comunităţile musulmane.

Politica inadecvată dusă de Francois Hollande în Orientul Mijlociu şi în Africa continuă linia pro-americană a lui Nicolas Sarkozy. Intervenţia în Mali are legătură directă cu lichidarea regimului lui Gaddafi. Frîiele puterii au fost luate acolo de tuaregii separatişti, care s-au unit cu grupările jihadiste locale. Rezultatul este următorul: este extrem de greu acum să se oprească construirea unui nou stat islamist, dacă se mai poate opri. Urmările pentru Franţa pot fi extrem de lamentabile. Este puţin probabil că Hollande va reuşi să evite o radicalizare şi mai mare a comunităţilor islamiste locale.

Sigură că nu trebuie să i se pună în „cîrcă” lui Hollande toate „păcatele”, pe care el nu era în stare să le comită. El este doar o piesă, devenit preşedinte nu din proprie voinţă, ci la ordinul elitei de oligarhi, care în grabă nu au ştiut pe cine să scoată la înaintare în locul lui Dominique Strauss-Kahn.