COVID-19 în MOLDOVA VACCINAȚI 832 171  INFECTAȚI  317 899(+1370)   TRATAȚI 297 796     DECESE 7273(+32)   Mai multe detalii
Preşedintele stiri: 2950
Puterea stiri: 6736

Drepturile omului de a nu fi vaccinat fără voia sa – Legi și tratate internaționale

18 iul. 11:50   Societate
17469 2

,,Îndrăznește să aperi drepturile omului în timpul pandemiei!”

Sinteză a instrumentelor internaționale care interzic vaccinările obligatorii

Codul de la Nürnberg din 1946

Un prim pas a fost făcut odată cu apariția Codului de la Nürnberg din 1946 care, printre altele, interzice efectuarea de experimente asupra populației, cu atît mai puțin stabilirea ei într-un mod obligatoriu.După cel de-al doilea război mondial, s-au ținut o serie de procese pentru a responsabiliza membrii partidului nazist pentru o multitudine de crime de război. Procesele au fost aprobate de președintele Harry Truman la 2 mai 1945 și au fost conduse de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Au început pe 20 noiembrie 1945 la Nürnberg, Germania, fiind cunoscute ca procesele de la Nürnberg. Într-unul dintre procese, care a devenit cunoscut sub numele de „Procesul medicilor ”, au fost judecați medicii germani responsabili cu efectuarea procedurilor medicale neetice asupra oamenilor în timpul războiului. S-au concentrat asupra medicilor care au efectuat experimente umane inumane și neetice în lagărele de concentrare, pe lîngă cei care au fost implicați în peste 3.500.000 de sterilizări ale cetățenilor germani, transmite flux.md.

Mai mulți dintre învinuiți au susținut că experimentele lor diferă puțin de cele utilizate înainte de război și că nu există nicio lege care să diferențieze experimentele legale de cele ilegale. Acest lucru i-a îngrijorat pe Dr. Andrew Ivy și Leo Alexander, care au lucrat cu procuratura în timpul procesului. În aprilie 1947, Dr. Alexander a trimis un memorandum consilierului american pentru crimele de război, prezentînd șase puncte pentru cercetarea medicală legitimă. Codul de la Nürnberg, care a declarat că sînt necesare consimțămîntul voluntar explicit al pacienților pentru experimentarea umană, a fost elaborat la 9 august 1947. La 20 august 1947, judecătorii au pronunțat verdictul împotriva lui Karl Brandt și a altor 22. Verdictul a reiterat punctele memorandumului și, ca răspuns la consilierii medici experți pentru acuzare, a revizuit cele șase puncte inițiale la zece. Cele zece puncte au devenit cunoscute sub numele de „Codul de la Nürnberg”, care include principii precum consimțămîntul informat și absența constrîngerii ; experimentare științifică formulată corespunzător ; și beneficie față de participanții la experiment. Se crede că s-a bazat în principal pe jurămîntul hipocratic , care a fost interpretat ca susținînd abordarea experimentală a medicinii, protejînd în același timp pacientul.După publicarea Codului de la Nürnberg, au apărut primele coduri specifice de etică:

Declarația de la Geneva (1948)

Detaliile Procesului medicilor naziști de la Nürnberg care s-a încheiat în august 1947 și dezvăluirile despre ceea ce făcuse Armata Imperială Japoneză la Unitatea 731 din China în timpul războiului au demonstrat clar necesitatea reformei și a unui set reafirmat de linii directoare cu privire la atît drepturile omului, cît și drepturile pacienților. A fost numit un comitet de studiu pentru a pregăti o „Cartă a Medicinii” care ar putea fi adoptată ca jurămînt sau promisiune pe care fiecare medic din lume o va face la primirea diplomei medicale. A fost nevoie de doi ani de studiu intensiv al jurămînturilor și promisiunilor depuse de asociațiile membre pentru a redacta o formulare modernizată a vechiului jurămînt al lui Hipocrate, care a fost trimis spre examinare la cea de-a doua adunare generală a Asociația Medicală Mondială de la Geneva în 1948. Jurămîntul medical a fost adoptat și adunarea a fost de acord să o numească „Declarația de la Geneva”. Acest document a fost adoptat de Asociația Medicală Mondială cu doar trei luni înainte ca Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite să adopte Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) care prevede securitatea persoanei.

Codul internațional de etică medicală (1949)

După aprobarea Declarației de la Geneva, a II-a Adunare Generală a Asociației Medicale Mondiale a analizat un raport despre „Crimele de război și medicină”. Acest lucru a determinat Consiliul AMM să numească un alt Comitet de studiu pentru a pregăti un Cod internațional de etică medicală, care, după o discuție extinsă, a fost adoptat în 1949 de a III-a Adunare Generală. Codul cuprinde datoriile medicului în general, datoriile medicului față de pacient precum și datoriile medicului față de colegii medici.

Declarația de la Helsinki (1964)

În aceasta se subliniază că „bunăstarea persoanei care participă la cercetare trebuie să aibă întotdeauna întîietate asupra tuturor celorlalte interese”.Declarația a fost adoptată inițial în iunie 1964 la Helsinki , Finlanda și a suferit de atunci șapte revizuiri (cea mai recentă la Adunarea Generală din octombrie 2013) și două clarificări, crescînd considerabil în lungime de la 11 paragrafe din 1964 la 37 în versiunea 2013. Declarația este un document important în istoria eticii cercetării, deoarece este primul efort semnificativ al comunității medicale de a reglementa cercetarea însăși și constituie baza majorității documentelor ulterioare. Înainte de Codul de la Nürnberg din 1947 nu exista un cod de conduită general acceptat care să reglementeze aspectele etice ale cercetării umane, deși unele țări, în special Germania și Rusia, aveau politici naționale. Declarația a dezvoltat cele zece principii enunțate pentru prima dată în Codul de la Nürnberg și le-a legat de Declarația de la Geneva (1948), o declarație a îndatoririlor etice ale medicilor. Declarația a abordat mai specific cercetarea clinică, reflectînd schimbările din practica medicală de la termenul „Experimentare umană” utilizat în Codul de la Nürnberg. O schimbare notabilă din Codul de la Nürnberg a fost o relaxare a condițiilor de consimțămînt, care a fost „absolut esențială” sub Codul Nürnberg. Acum medicilor li s-a cerut să obțină consimțămîntul „dacă este posibil” și cercetarea a fost permisă fără consimțămînt în cazul în care era disponibil un consimțămînt prin împuternicire, cum ar fi un tutor legal (articolul II.1).

Raportul Belmont (1978)

Raportul Belmontinclude cele trei principii etice de bază care ar trebui să ghideze toate cercetările cu ființele umane, cum ar fi principiul respectului pentru oameni și al autonomiei acestora, principiul bunăstării și principiul justiției.Raportul Belmont explică principiile etice unificatoare care stau la baza rapoartelor specifice temei Comisiei Naționale și reglementările care încorporează recomandările sale. Cele trei principii etice fundamentale pentru utilizarea oricărui subiect uman pentru cercetare sînt: Respect pentru persoane: protejarea autonomiei tuturor oamenilor și tratarea acestora cu curtoazie și respect și permiterea consimțămîntului informat. Cercetătorii trebuie să fie sinceri și să nu conducă nicio înșelăciune; Beneficiență: filozofia „Nu face rău”, maximizînd în același timp beneficiile pentru proiectul de cercetare și minimizînd riscurile pentru subiecții cercetării și Justiție: asigurarea procedurilor rezonabile, neexploatatoare și bine luate în considerare ce sînt administrate în mod echitabil – distribuirea corectă a costurilor și beneficiilor potențialilor participanți la cercetare – și în mod egal.

Liniile directoare etice internaționale pentru cercetarea biomedicală la ființele umane (CIOMS, 2002) ale OMS.

Directive etice internaționale de cercetare biomedicală care implică subiecți umani:Respectul pentru persoană încorporează cel puțin două considerente etice fundamentale, și anume:a) Respectarea autonomiei, care presupune ca persoanele capabile sa discearnă cu privire la alegerile lor personale să fie tratate cu respect pentru capacitatea lor de autodeterminare și b) Protecția persoanelor cu autonomie diminuată sau deficientă, care presupune ca cei care sînt dependenți sau vulnerabili să beneficieze de măsuri de siguranță împotriva prejudiciilor sau abuzurilor.

Declarația universală a UNESCO privind bioetica și drepturile omului (2005), care evidențiază respectul pentru autonomia persoanelor capabile să ia decizii, protecția celor care nu sînt capabili să o facă și a populației vulnerabile.

Declarația WMA de la Lisabona privind Drepturile Pacienților

Demnă de amintit este și Declarația WMA de la Lisabona privind Drepturile Pacienților (Declarația privind drepturile pacientului-septembrie/octombrie 1981), din care reproduc principiile care mi s-au părut a avea legătură cu tema:

Principiul 3. Dreptul la autodeterminare

(a) Pacientul are dreptul la autodeterminare, să ia decizii libere privind propria persoană. Medicul trebuie să informeze pacientul despre consecințele deciziilor lui. (b) Un pacient adult competent din punct de vedere mintal are dreptul de a-și da sau nu consimțămîntul privind orice procedură de diagnosticare sau terapie. Pacientul are dreptul la informațiile necesare pentru a lua decizii. Pacientul trebuie să înțeleagă clar scopul oricărei analize sau tratament, implicațiile rezultatelor și implicațiile abținerii de la darea consimțămîntului. (c) Pacientul are dreptul să refuze participarea la cercetare medicală sau să reprezinte subiect de studiu.

Principiul 6. Proceduri realizate împotriva voinței pacientului

d) Procedurile de diagnosticare sau tratament împotriva voinței pacientului pot fi efectuate numai în cazuri excepționale, dacă este permis în mod expres de lege și în conformitate cu principiile eticii medicale. Pe lîngă cele enumerate, orice persoană trebuie să cunoască că poate invoca dreptul la integritatea corporală care protejează individul de orice tip de vătămare corporală. În contextul îngrijirii pacientului, acest drept devine relevant în cazurile de tratament medical nevoluntar și în procedurile experimentale. Dreptul la sănătate este unul incluziv și presupune anumite libertăți. Astfel de libertăți includ dreptul persoanei de a-și controla sănătatea și propriul corp, dreptul de a nu fi supus ingerințelor, precum dreptul de a nu fi supus tratamentului medical fără consimțămînt și nici experimentării.

Convenția din 1997 de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina

Prevederi legate de consimțămînt există în Convenția din 1997 de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina, unde întregul Capitol II este dedicat aspectelor legate de consimțămînt.Acesta nu este recunoscut în mod specific în Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (ICCPR ) sau în Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (ICESCR), dar a fost interpretat ca fiind parte a drepturilor conexe, inclusiv a dreptului de a nu fi supus torturii și de a nu fi supus tratamentelor săvîrșite crude, inumane și degradante (ICCPR, Art. 7); dreptul la siguranța persoanei (ICCPR, Art. 9); dreptul la viața privată (ICCPR, Art. 17); și dreptul privind atingerea celui mai înalt standard de sănătate (ICESCR, Art. 12). În conformitate cu acest drept, un stat trebuie să ia măsurile necesare pentru a proteja individul de la amenințările privind integritatea sa corporală, indiferent dacă aceste amenințări provin de la agenții statului sau de la persoane private.

Declarația universală privind bioetica și drepturile omului

ONU (UNESCO) a aprobat acum cîțiva ani Declarația universală privind bioetica și drepturile omului ale cărei articole recunosc că dreptul pacientului individual este mai presus de colectiv sau că nimeni nu poate fi obligat să urmeze un tratament specific. Drepturile individuale sînt garantate asupra drepturilor colective. În prezent, există opt tratate fundamentale internaționale privind drepturile omului care conțin garanții pentru protecția drepturilor omului în ceea ce privește îngrijirea pacientului. Majoritatea acestor tratate dispun de protocoale opționale. Deși aceste tratate sînt obligatorii numai pentru statele care le-au ratificat, standardele pe care le impun au forță morală și politică puternică inclusiv pentru țările care nu le-au ratificat. Există cîte un comitet pentru fiecare tratat, acesta ocupîndu-se de monitorizarea respectării tratatului de către statul semnatar. Acestea se numesc „organisme de monitorizare a tratatelor” sau „organisme ale tratatelor”.

Tratate:

ICCPR – Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice / ICESCR – Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale / /CAT/ Convenția împotriva Torturii – Convenția împotriva Torturii și altor Pedepse și Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante / CEDAW – Convenția privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor / ICERD – Convenția privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială / CRC – Convenția privind Drepturile Copilului / ICRPD – Convenția Internațională privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități / ICMW – Convenția Internațională pentru Protecția Drepturilor Tuturor Lucrătorilor Migranți și a Membrilor Familiilor Acestora

Organismele de monitorizare a respectării tratatului

CCPR – Comitetul pentru Drepturile Omului / CESCR – Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale / Comitetul CAT – Comitetul împotriva Torturii / Comitetul CEDAW – Comitetul pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor / CERD – Comitetul pentru Eliminarea Discriminărilor Rasiale / Comitetul CRC – Comitetul pentru Drepturile Copilului / CRPD – Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități / CMW – Comitetul pentru Protecția Lucrătorilor Migranți

Există o serie de alte instrumente care, deși nu au forța juridică obligatorie a tratelor, beneficiază totuși de un consens la nivel internațional, acestea fiind utile pentru interpretarea conținutului drepturilor pacienților.Astfel de instrumente au fost adoptate de către grupuri ale societății civile, precum asociații profesionale și organizații non-guvernamentale.

Principiile Siracusa asupra prevederilor privind limitarea și derogarea de la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, au jucat un rol important în evaluarea măsurilor care restricționeză drepturile omului garantate de ICCPR.Acestea impun ca orice măsură luată de stat care ar putea restrînge drepturile omului în cadrul ICCPR să fie: (1) izvorîtă din lege și în conformitate cu aceasta, / (2) în interesul unui obiectiv legitim, / (3) strict necesară într-o societate democratică pentru a atinge obiectivul, / (4) mijloacele folosite să fie cel mai puțin intruzive și restrictive și / (5) să nu fie arbitrare, nerezonabile sau discriminatorii. Cum bine știm, atît Pfizer, cît și alte companii farmaceutice au recunoscut că sîntem în a treia fază de testare a vaccinurilor și prin urmare, (teoretic) nu se pot face experimente pe ființe umane, de altfel există o parte din populație care refuză în principiu vaccinarea. În viitorul nu foarte îndepărtat, se prefigurează anumite conflicte între autorități și persoanele care vor refuza să se vaccineze, între angajatori și angajații reticenți la vaccinare, inclusiv între membrii unei simple comunități, de aceea mai bine ne pregătim din timp pentru vremurile ce vor veni.

0
Recomandă:

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Adăuga comentariu

Demiterea și arestarea Procurorului General, Alexandr Stoianoglo, au provocat reacții contradictorii în rîndul societății. Cum credeți că vor evolua evenimentele?
🔽🔽