TEMELE PRINCIPALE Toate Știrile

mai multeminimizează

Daniel Muntean: Din moment ce încetezi să visezi, devii inutil profesional

Daniel Muntean: Din moment ce încetezi să visezi, devii inutil profesional

Cu trei luni în urmă, și anume pe 8 septembrie 2019, la Chișinău a fost deschis teatrul liber de cameră ”Totem”. Fondatorul și directorul său artistic este tînărul regizor Daniel Muntean. În acest an, el a primit premiul Uniunii Teatrale la nominalizarea „Cea mai bună poveste a anului” pentru piesa „Frumoasa adormită”. Despre alegerea sa, despre întemeierea teatrului, despre visele și planurile sale a vorbit pentru portalul Noi.md regizorul Daniel Muntean.


A plecat „De pe strada Trandafirilor”


- Haideți să începem cu faptul cum se dezvoltă cariera Dvs.? V-a influențat cineva alegerea de a deveni regizor? Părinții dvs. au avut legătură cu teatrul?


- În familia noastră nu au existat regizori. Da, eu provin dintr-o familie artistică - tata a fost muzician, iar mama - dansatoare în teatru. Dar alegerea mea este, cel mai probabil, una banală. Fiind elev, vizualizam diferite scene, îmi imaginam cum fac un film, pun în scenă un spectacol. Pînă și acum mi se întîmplă acest lucru. Citesc ceva și încep imediat să-mi imaginez. Și acest lucru continuă exact pînă în momentul în care spectacolul este pus în scenă.


De aceea, este logic că am aplicat și am studiat la facultatea de regizor a Universității Slavone. Încă fiind student, am făcut practica de actorie la Teatrul „De pe strada Trandafirilor”, iar după ce am absolvit universitatea, în 2015, am continuat să lucreze în acest teatru în calitate de actor și regizor, jucam și în același timp puneam în scenă spectacole. În patru ani, am lansat cinci spectacole - „Muzicienii din Bremen”, „Prințul Aladdin”, „451 de grade după Fahrenheit”, „Frumoasa adormită” și „Omul în căutarea sensului”. Am lucrat patru ani în acest teatru, dar în primăvara anului 2019, am plecat din el. Iar după un timp oarecare mi-am deschis propriul teatru „Totem”, în care timp de patru luni am pus în scenă patru spectacole. În paralel, am obținut un loc de muncă la Teatrul dramatic rus de stat Cehov, unde de asemenea combin două profesii – cea de actor și de regizor. În Teatrul Cehov am reușit deja să pun în scenă piesa „Floare de foc” (”Аленький цветочек”), premiera căreia a avut loc pe 25 decembrie.


- De ce ați plecat din teatrul „De pe strada Trandafirilor”?


- Problema e că atunci cînd ești regizor invitat, ți se permite să pui în scenă cel mult un spectacol pe sezon. Așa era la teatrul „De pe strada Trandafirilor”. Da, cu siguranță acest lucru are și avantajele sale, deoarece pe parcursul anului spectacolul este regîndit de atîtea ori, încît pînă la urmă lansez un produs pe scară largă. Dar eu nu-mi permit să pun în scenă doar un spectacol pe an. Mă strădui atît de mult, iar în portofoliul meu vor fi doar 10 producții. De aceea, este absolut clar de ce, după ce am părăsit teatrul ”De pe strada Trandafirilor”, m-am dezlănțuit și în patru luni am pus în scenă în Totem deja patru spectacole. Acum, în teatrul meu, pun în scenă spectacole de cameră, deoarece nu avem mari posibilități financiare pentru a cumpăra decoruri, pentru a angaja un număr mare de artiști. Dar în Totem am libertatea de a crea și aici pot pune în scenă ce vreau, cînd vreau și cum vreau. Și, în același timp, nu există cenzură, restricții.


Propriul teatru este mai aproape de suflet


- Din ce motive s-a hotărît numirea teatrului „Totem”?


- În primul rînd, am vrut să-l numesc oarecum simplu. În al doilea rînd, este comod și pentru vorbitorii de limbă moldovenească, și pentru cei de limbă rusă - sînt folosite aceleași litere în ambele limbi. În același timp, totemul este un obiect de cult sau un element venerat în religiile antice, care oferă superputeri și protejează omul de rău. Totemurile pot fi considerate idoli. Noi avem propriul idol, propriul totem - teatrul.


- Nu v-a fost teamă să deschideți un teatru?


- Desigur, mi-a fost teamă, dar atîția ani am visat acest lucru, atît de mult mi-am dorit, încît pot spune că eu pur și simplu n-am avut altă alegere. Dar ce altceva puteam face? Aici, fie trebuia să renunț și să plec în altă profesie, fie să deschid propriul teatru. Pentru mine nu e destul doar să ies să Joc pe scenă în calitate de artist. Dacă aș fi pus să aleg: doar să joc teatru, fără să fac regie sau să plec, aș alege a doua opțiune. Dar dacă eu, ca regizor, mă voi realiza în teatru, atunci voi putea ieși pe scenă și să joc.


- Cît timp vă ia punerea în scenă a unei piese?


- În iunie, a fost luată decizia de a deschide teatrul. Repetițiile trupei noastre au început în iulie în apartamentul meu. În iulie și august am pus în scenă două spectacole - „Doppelganger” (”Доппельгангер”), după povestea lui Feodor Dostoievski „Visul unui om amuzant” și „Visul Natașei”, după piesa lui Iaroslav Pulinovici. Premierele și spectacolele ulterioare au avut loc într-un local pe care le-am închiriat pe strada Hristo Botev. Era un gen de teatru de cameră, cu foaier, platforme pentru spectatori, reflectoare. După primele două, am început imediat să lucrăm asupra spectacolelor „Să renunți e ușor” (”Бросить легко”) după piesa Marinei Krapivina (o piesă-documentar despre adolescenții dependenți de droguri) și „Deșteptatul - Legenda lui Siddhartha” (”Пробуждённый – Легенда о Сиддхартхе”) (o piesă-parabolă după motivele legendelor și parabolelor despre Buddha). Adică un spectacol ne ia cam două luni. Dar pe strada Hristo Botev am fost doar trei luni, pentru că, neajungînd la un acord cu privire la partea financiară a problemei, a trebuit să ne mutăm de acolo.


- Cum a aflat publicul despre Dvs.?


- Ne-am promovat prin intermediul rețelelor de socializare. De asemenea, ne-a ajutat și mass-media, în special unele canale de televiziune.


- Cine sînt spectatorii Dvs - prietenii, prietenii prietenilor?


- Nu, nu. Doar la început aproximativ 30% din public erau prieteni și cunoscuți, iar mai apoi la spectacole au început să vină spectatorii, cărora cu adevărat le era interesant ceea ce punem în scenă și jucăm. Adică, cum se spune, procesul a început. Am început să avem propriul nostru public. Acum, din cauza faptului că am rămas fără spațiu, am intrat în umbră pentru o vreme. Acum încercăm să cîștigăm ceva bani jucînd teatre la matinee. Și în paralel, au început să punem în scenă o altă premieră - o poveste pentru maturi. Iar din 16 ianuarie vom ieși să jucăm pe scena mică a Teatrului Cehov, unde închiriem acum o mică încăpere pentru repetiții.


- După ce principiu alegeți piesele de teatru pentru spectacole?


- Dacă văd că problema ridicată în operă are legătură cu viața noastră, cu lumea noastră. Dacă subiectul nu este din literatură, dar din stradă. Dacă aceasta îngrijorează lumea contemporană, atunci eu personal, o pun în scenă cu siguranță.


Sarcini nu pentru copii


- În lista spectacolelor pe care le-ați pus în scenă, jumătate sînt pentru copii. Care sînt mai ușor de realizat – cele pentru copii sau pentru adulți?


- Îmi place foarte mult să pun în scenă spectacole pentru copii, pentru că este întotdeauna mai greu. Un spectator adult a venit la teatru, a plătit banii și este dispus să accepte condițiile specifice legilor teatrului. De exemplu, întreaga piesă poate fi jucată pe un cub. Însă copilul este adus de părinți care-i spun, de exemplu, că acum o va vedea pe Alice în Țara Minunilor. Iar copilul nu înțelege că acesta este teatru, el vrea să vadă o țară a minunilor. Dacă acolo există magie, atunci ar trebui să fie magie. Dacă pe scenă a apărut fum, copilul nu trebuie să vadă mașina de creat fum. Spre deosebire de un adult, copilul crede în minune, iar greutatea constă în faptul că totul trebuie jucat atît de profesional, încît el să nu înțeleagă că este înșelat. Apropo, în teatrul „De pe strada Trandafirilor” aveam ocazia să pun în scenă mai multe piese pentru copii decît pentru maturi, de aceea în lista spectacolelor regizate există mai multe piese pentru copii. Deși, vreau să menționez că îmi place foarte mult să lucrez în această direcție. Acum profit de faptul că am ocazia să pun în scenă mai multe piese pentru maturi.


- Vă amintiți cum a fost primul spectacol? Cum îl evaluați?


- Da, îmi amintesc. Acesta a fost „Muzicienii din Bremen”. Atunci nu prea aveam idee cum să pun în scenă spectacole pentru copii. Dar mi s-a spus că, dacă producția mea va fi demnă, va fi discutată cariera mea ulterioară. Acest lucru m-a stimulat. A fost greu, pentru că lucrările mele de student au fost jucate pe o scenă mică, într-o încăpere minusculă, în care participau doi sau trei artiști. Iar aici trebuia să pun ”Muzicienii din Bremen” pe o scenă mare, cu 15 actori, cu dansuri, cîntece, într-un cuvînt, un show adevărat. În plus, înainte de asta puneam în scenă spectacole filozofice, iar aici de-odată mi-au cerut o poveste. Din fericire, m-am descurcat. Dar vreau să spun că, după aceasta, am prelucrat acest spectacol încă doi ani, pentru că de fiecare dată vedeam anumite neajunsuri.


Actor și regizor – într-o singură persoană


- Cum credeți, dacă regizorul a pus în scenă o piesă, iar aici munca lui s-a terminat, mai departe totul depinde de actori? Sau Dvs. urmăriți spectacolele și corectați cîte ceva în ele?


- Să spunem așa. Procesul de repetiție este un fel de concepere, iar premiera este un embrion, care în viitor trebuie crescut, îmbunătățit, învățat, îndrumat. Regizorul nu poate să lanseze o piesă și să spună „la revedere”, iar actorii las să se descurce singuri. Dacă maeștrii de zeci de ori își revizuiesc spectacolele, îmbunătățindu-le, atunci noi, tinerii cu atît mai mult ar trebui să facem acest lucru. Eu învăț în fiecare zi. Și sper că acest lucru va continua și nu va veni momentul cînd voi considera că știu și pot totul.


- Ați început ca actor și regizor. Este greu să treci de la un rol la altul?


- Nu mi-e greu să trec de la actor la regizor, ci invers. Pentru că regizarea este profesia mea, în care mă realizez, fierb în ea. Am diplomă de regizor. Aceasta este viața mea. Iar actoria este a doua mea profesie, o sursă de venit și o modalitate de a fi în teatru, pe scenă, în subiect, pentru că eu, fiind un tînăr specialist, nu am ocazia să regizez tot timpul și să fiu oficial regizor de teatru. La vîrsta mea, mi se oferă doar posibilitatea de a pune în scenă spectacole. De aceea, actoria mă ajută să fiu în teatru, să nu pierd forma, să pregătesc temelia pentru punerea în scenă a spectacolelor, să merg în turnee, să merg la alte spectacole și să lucrez cu artiști.


- Care credeți că este cel mai greu lucru în activitatea unui regizor?


- Probabil cel mai greu este să creezi o echipă care să înțeleagă materialul. Îți poți imagina acolo ceva, poți să pui în fața artiștilor o sarcină, să le plătești bani, dar cel mai important este ca regizorul și actorii să creeze un singur organism, organismul spectacolului. Este ușor să pui în scenă un spectacol, dar să faci din aceasta un tot întreg – este mai complicat.


- Există piese pe care visați să le puneți în scenă?


- Multă vreme am visat să lansez spectacolul „451 grade după Fahrenheit” și am făcut acest lucru în teatrul „De pe strada Trandafirilor”. Nu știu dacă va fi jucat acolo după plecarea mea. Dacă nu, atunci aș dori să-l readuc la viață. Adevărul e că acesta trebuie jucat nu în teatrul nostru de cameră, liber „Totem”, ci într-un teatru mare. De asemenea, visez să pun în scenă piesa „Dragonul” de Evghenii Schwartz. În „Totem” aș dori să pun în scenă un spectacol după Carlos Castaneda. Eu mereu visez. Pentru că din moment ce încetezi să visezi, devii inutil profesional. În profesia noastră, a visa este o deprindere profesională.


Între Harmelin și Haret


- La Teatrul Cehov lucrați de trei luni. Cum Vă simți aici? În ce spectacole jucați?


- Ca actor, joc în spectacolele „Regina zăpezii”, „Conducînd pe cer”, „Cîinele”, „Vrăjitorul din orașul de smarald”. A fost greu să mă adaptez, deoarece încă din perioada studenției am jucat în teatrul „De pe strada Trandafirilor”, în aceeași clădire, pe aceeași scenă. Nu știam decît acea lume. Încă îi mai visez noaptea pe Harmelin și Haret de o parte și de alta a mea care îmi vorbesc. A fost greu să mă adaptez din punct de vedere psihologic, dar nu regret nici o secundă că am plecat, mi-am creat propriul teatru și în paralel lucrez la Teatrul Cehov. În plus, conducerea teatrului ajută mult ”Totemul”. În condiții favorabile pentru ambele părți, ni s-a oferit spre închiriere o sală de repetiții, astfel încît să continuăm să lucrăm și să evoluăm pe o scena mică. Slavă Domnului, atunci cînd am închiriat încăperea de pe Hristo Botev, am putut să achităm chiria, să acoperim toate cheltuielile și să nu intrăm pe minus. Imaginați-vă că teatrul de stat cîștigă puțin, dar ce să mai vorbim despre unul de cameră privat? Cine are nevoie de un nou teatru la Chișinău? Mai mult decît atît, cine are nevoie de un teatru rus? Mai ales dacă el este deschis de tineri puțin cunoscuți. Dar noi, slavă Domnului, nu am rămas pe minus. Mă bucură faptul că conducerea Teatrului Cehov, cînd am ajuns pe stradă, ne-a adăpostit și ne ajută cu ce poate.


- Este nevoie de teatre astăzi?


- Mulți oameni cred că nu este nevoie de teatru. Dar ei înșiși nu știu de ce au nevoie. Din cauza faptului că fiecare om are propriile sale probleme și preocupări, mulți nu sînt capabili să înțeleagă valoarea teatrului. Datoria preotului în biserică este să amintească că omul are nevoie de educație spirituală. Datoria noastră este de a aduce spectatorul la teatru și de a vorbi cu el pe teme care îi preocupă. Mulți oameni care sînt convinși că teatrul nu este necesar, de fapt ei nu înțeleg că el este foarte necesar.


- Spectacolele altor regizori Vă afectează cumva?


- În primul rînd, am fost influențat de spectacolele lui Iurie Arcadievici Harmelin, care mi-au oferit o anumită viziune asupra teatrului psihologic. El a fost maestrul meu în regie și în arta de actorie. În plus, am fost influențat foarte mult de piesa „Unchiul Vanea”, regizată de Rimas Tuminus în Teatrul din Moscova ”E. Vahtangov”. Apoi am început să-mi văd propriul teatru, propria regizare. Printre ultimele lucrările care m-au impresionat, este producția „Pasiunea Madlenei” de Josef Schatz.


- Dar în afara orelor de lucru vreți la teatru?


- Din cauza faptului că eu însumi lucrez în teatru, merg rar la alte teatre. Nu-mi place să privesc spectacole teatrale la televizor, pentru că a merge la teatru este un întreg ritual, atunci cînd discuți înainte de reprezentație, bei cafea, intri în acea atmosferă unică... Dar o dată la cîțiva ani totuși ajung la teatru. Iată, de exemplu, la Moscova, la festivalul lui A.P. Cehov, am fost impresionat de jocul actorilor din Coreea de Sud, precum și de piesa pusă în scenă de nepotul lui Charlie Chaplin. A fost un spectacol atît de puternic, încît mi-am emoționat și am aplaudat din picioare.


- Regizorul și directorul artistic ar trebui să se comporte ca un șef în relația cu actori sau ar trebui să prevaleze relațiile de prietenie, pentru că, probabil, ele apar în procesul muncii?


- Eu cred că el ar trebui să fie – ei bine, nu șef, dar conducător, cu siguranță. Dar în „Totem” s-a întîmplat așa, că toți artiștii sînt prietenii mei. Și eu nu am putut cere de la ei să mi se adreseze deodată cu ”dumneavoastră”, după numele patronimic, să stabilesc o subordonare corespunzătoare. De aceea, noi procedăm astfel: în timp ce fumăm sau vorbim în timpul pauzelor și în antracte, sîntem frați și surori. Iar cînd intrăm în sala de repetiții, eu sînt deja șef. Dar unii artiști nu mă înțeleg din cauza faptului că în timpul repetițiilor eu pot striga, iar în timpul pauzelor, vorbesc și rîd cu ei de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Dacă ar fi o altă persoană cu statut de șef, atunci ei ar fi înțeles astfel de izbucniri emoționale.


- Ce planuri aveți acum? Turnee, de exemplu?


- Nu vreau să plec nicăieri. Am călătorit destul, am fost în turnee în mai multe țări. Vreau să fiu acasă și să pun în scenă spectacole. Am avut un scop - să înființez un teatru la Chișinău. Îmi place acest oraș, mă simt confortabil în el. Am fost în țări din lumea a treia unde oamenii sînt cu adevărat subnutriți. Chișinăul are toate posibilitățile și mult potențial. Da, este greu. Dar plecînd într-o altă țară, de asemenea te confrunți cu probleme, deoarece există și acolo greutăți. Aici trebuie doar să depui un pic de efort și să-ți faci treaba.


A adresat întrebări Lidia Ceban


Urmărește-ne pe Odnoklassniki, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load