COVID-19 în MOLDOVA VACCINAȚI 931 474   INFECTAȚI 362 433(+107)   TRATAȚI 346 629      DECESE 9069(+15)   Mai multe detalii 
Preşedintele stiri: 3014

Vaccinul «dulce» contra unei boli «amare»

20 sep. 10:00 (reactualizat 20 sep. 18:03)   Analitică
4895 1

Al doilea an trăim în condițiile pandemiei mondiale, sub povara căreia realitatea cotidiană, care părea cea mai rezistentă componentă a existenței noastre, s-a spart în bucăți. Lumea așa cum o știam încă la începutul a.2020 nu mai există. Ea s-a risipit în condițiile infecției de coronavirus și a devenit așa de fragilă, că am simțit-o pe propria piele. Viața niciodată nu va mai reveni la senzația de normalitate ante-criză, iar istoria noastră se împarte în două: înainte și după coronavirus. El nu s-a retras, de parcă ar examina capacitatea noastră de a ne apăra dreptul la o viață normală și a contracara atacurile lui.

Virusul ucigaș controlează în continuarea viața noastră, el mutează, creează noi tulpini și mai agresive, ne amenință cu cea de-a treia iarnă pandemică. Pe acest fondal, se vehiculează activ aprecieri alarmante despre aceea, că peste două mutații omenirea este așteptată de un pericol de moarte. Recent, în cadrul unui briefing, Tedros Adam Gebreyesus, Director general OMS, a declarat că «și următoarele trei luni vor deveni critice pentru asigurarea pregătirii pentru viitoarea pandemie și organizarea măsurilor de reacționare la ea ».

Pandemia a schimbat brutal modul nostru optimist de a fi , a îngustat maxim orizonturile planurilor personale ale oamenilor. Și noi trăim în continuare încătușați de tot felul de restricții. Restricții nu întotdeauna evidente și clare din punct de vedere medicinal și de trai, dar pe care foarte insistent ni le dictează diverse instanțe. Asta chiar dacă nu auzim de la ele explicații clare. De ce virusul devine mai activ anume seara, de ce el nu se transmite în aer liber, la manifestațiile de masă? Lista acestor întrebări fără răspuns poate fi continuată. Dar principalul e să facem tot ce este posibil pentru a opri războiul cu virusul. Da situația actuală nu poate avea altă denumire – este un război, deși luptăm contra unui dușman invizibil. În istoria omenirii au mai existat asemenea războaie. Și necazul coronavirusului, care a cuprins întreaga planetă, a arătat încă odată, că ea, istoria, nu întotdeauna este consecventă și la diverse intervale de timp face spirale asemănătoare.

« Poliomielită acută. O boală contagioasă. Stați mai departe de această casă ».

Aproape cu 70 de ani în urmă lumea a fost amenințată de un pericol mortal, mult mai grav ca covidul de azi. Poliomielita, – o boală cu mortalitatea de 10 - 20 %, în care jumătate dintre cei contaminați erau paralizați, - acapara iminent țările înalt dezvoltate.


Conform caracteristiciiOrganizației mondiale a sănătății, poliomielita (de la grecescul polio – gri și myelos – creier) – este o infecție virală acută, care poate ataca substanța cenușie a măduvei șirei spinării și provoca paralizia membrelor cu atrofierea mușchilor și lipsa sensibilității. Paralizia iminentă (de obicei, a picioarelor) apare la una din 200 de persoane infectate cu poliomielită. Din numărul celor paralizați, se sting din viață 5–10% în urma paraliziei mușchilor respiratori, provocate de virus. Agentul cauzal este polio-virusul care conține ARN, el face parte din enterovirușii care se transmit prin tubul digestiv. Poliomielita este considerată o infecție ”a copiilor”, de aceea adulții o suportă foarte dificil (ca și pe alte boli ”copilărești”: rujeola, varicela, rubeola). Iar pericolul complicațiilor în cazul lor se amplifică enorm.

Poliomielita a însoțit dezvoltarea civilizației pe parcursul multor secole. Despre primele victime ale bolii ne-au relatat mumiile egiptene antice, de peste 5000 de ani. Savanții au descoperit în oasele lor schimbările caracteristice poliomielitei. În a.1773 sir Valter Scott, viitorul tată al ”romanului cavaleresc”, care avea un an și jumătate pe atunci, a contractat o boală necunoscută, în urma căreia a rămas șchiop pentru toată viața. Descrierea semnalmentelor, făcută de el însuși, arată că era poliomielita. Prima descriere clinică a bolii a făcut-o în a. 1789 medicul englez Michael Underwood, numind-o «slăbiciunea membrelor inferioare». În a.1840 ortopedul german Heine a izolat poliomielita din grupul de paralizii. El a numit-o «paralizie spinală infantilă ». Iar peste o jumătate de secol natura contagioasă a acestei boli a fost demonstrată de pediatrul suedez Medin. Virusul poliomielitei – poliovirusul – a putut fi secretat în anii 1908-1913 grație lucrărilor savanților din Austria Karol Landsteiner și din România Constantin Levadidi.

Însă de-a lungul secolelor epidemii de poliomielită nu au existat. Probabil, și pentru că în comunitatea medicilor acestei boli nu i se atribuia un sens alarmant, ea fiind descrisă ca o boală unică. Însă la hotarul secolelor XIX și XX peste țările Scandinave și SUA au trecut valuri de epidemii grave cu multe victime umane: cca 10 % dintre bolnavi mureau, altele 40 % deveneau invalizi. Nici regiunile rusești nu au scăpat de molimă. În a. 1909 ziarele medicinale rusești scriau despre creșterea numărului de bolnavi, spre exemplu – la Sankt Petersburg. Cauza acestei morbidități neașteptate de poliomielită, care se transmite prin picături fecal-orale și aeriene, deseori era faptul paradoxal, că în acea perioadă se îmbunătățeau condițiile sanitare de trai – la început în SUA, apoi în Europa și Rusia. Pericolele pentru sănătate s-au redus, sistemul imun al omului a slăbit și a încetat să se mai împotrivească poliovirușilor.

SUA au devenit teritoriul, în care poliomielita era deosebit de violentă. În iunie, 1916 una dintre cele cinci regiuni administrative ale New Yorkului – Brooclin – a anunțat oficial epidemia. A fost instalată o carantină foarte dură: s-au închis cinematografele, au fost interzise evenimentele în masă, restricționat accesul copiilor în parcurile de distracții, piscine, pe plaje. De teama contaminării, mii de oameni au părăsit orașul. Una dintre măsurile preventive, luate de autorități pentru a combate epidemia, a fost publicarea numelor și adreselor celor care s-au îmbolnăvit pe paginile ziarelor, precum și lipirea pe ușile oamenilor aflați în carantină a anunțurilor cu următorul conținut: « Poliomielită acută. O boală contagioasă. Stați mai departe de această casă. Persoana care va rupe acest anunț fără a avea împuternicirea să o facă, va fi trasă la răspundere administrativă ». În SUA, din 27 mii de persoane, care s-au îmbolnăvit în acel an de poliomielită, au decedat peste șase mii, inclusiv la New York – peste 2000. Un sfert dintre decedați erau copii care nu împliniseră 5 ani. Paralizate au rămas mii de persoane. După prima, cea mai mortală, epidemie din a. 1916, în SUA epidemiile de poliomielită s-au repetat anual. În vara lui 1921una dintre victimele poliovirusului a fost ajutorul ministrului marin și viitorul președinte american Franklin Delano Roosevelt. Boala lui și paralizia care a urmat au devenit apoi un factor important, care a atras atenția față de poliomielită. Peste 17 ani, la inițiativa lui Roosevelt, a fost creat Fondul național de combatere a paraliziei infantile.

Epidemii foarte puternice au avut de suportat SUA în anii 40, 50 și 52 ai secolului trecut. Morbiditatea înaltă a fost menționată și în Canada, Marea Britanie, țările europene. În Germania, nivelul morbidității de poliomielită era de 1,7, în Danemarca – 6,3, în Suedia – 15,4 la 100 mii de locuitori. În URSS acest indice în a.1929 a fost de 0,54 la 100 mii de locuitori, fiind cel mai mic în Europa. Dar deja în a.1949 aici au izbucnit primele focare de poliomielită, cele mai puternice – în Țările Baltice, Kazahstan și Siberia. Nu existau remedii contra poliomielitei, ele nu există nici azi. Ea poate fi prevenită numai prin imunizare. Pentru profilaxia groaznicei maladii trebuia creat un vaccin sigur. Real, această posibilitate a apărut doar după descoperirea făcută în a.1949 de virologii americani G.Enders și F.Robbins. Ei au demonstrat științific, că virusul poliomielitei poate fi cultivat în cultura țesuturilor. Pentru experimente au fost folosite celulele renale ale maimuțelor.

În așteptarea vaccinului contra maladiei groaznice, planeta privea cu speranță în ochii medicilor și savanților. Acești savanți au fost Hilary Koprowsky (1916 - 2013), virolog, pianist, colecționar de tablouri; Johnas Solk (1914 - 1995),virolog american și Albert Bruce Seibin (născut Saperștein,1906 - 1993), medic și savant american, virolog. Aportul fiecăruia dintre ei în istoria creării vaccinurilor contra poliomielitei a fost apreciat diferit de contemporanii lor. Dar în general, munca lor eroică a permis salvarea milioanelor de oameni, copii în special, de moarte și invaliditate pe viață. Lupta pentru antidotul contra poliovirusului avea loc în încercările savanților de a se dumeri care vaccin funcționează maxim sigur și eficient: cel atenuat (viu), care utilizează virusul viu slăbit, care provoacă boala, sau cel inactivat (ucis), care utilizează virusul poliomielitei ucis cu formalină sau prin prelucrare termică.

Primul la«înăbușirea» tulpinii de poliovirus

Hilary Koprowski a fost primul om, care a experimentat el însuși acțiunea vaccinului de poliomielită. S-a născut la Varșovia, unde după căsătorie părinții lui s-au mutat din Berdicev. În Imperiul țarist mama sa a fost una dintre primele femei specialiste în stomatologie, tatăl a slujit în armata țaristă. În tinerețe, Koprowski mult timp nu putea decide ce abilități profesionale are, și a aplicat simultan la conservator și la facultatea de medicină a Universității din Varșovia. După ce în a. 1939 trupele germane au invadat Polonia, el împreună cu familia a părăsit țara, reușind să obțină gradul de doctor. La început a fost Italia, la Roma el a continuat studiile muzicale, apoi Rio de Janeiro. Aici medicina a învins: la Fondul Rockefeller el a început să lucreze asupra creării vaccinului contra frigurilor galbene.

În a.1944 Koprowski se mută cu familia în SUA, la New York, unde aplică la Lederle Laboratories. Această subdiviziune farmaceutică a conglomeratului pluridimensional Cyanamid era specializată în producerea medicamentelor chimice, produselor chimice de uz casnic, îngrășămintelor, parfumeriei și cosmeticelor. Aici el a început să lucreze la elaborarea vaccinului contra poliomielitei. Activitatea, care a durat patru ani, era finanțată de Fondul național de combatere a paraliziilor infantile. Prin atenuarea virusului în celulele creierului unui hamster de bumbac, infectat cu poliovirus, Koprowski a obținut primul în lume vaccin viu contra poliomielitei. Virulența tulpinii obținute a fost testată pe maimuțe, care au căpătat imunitate față de poliomielită. Fiind sigur că vaccinul nu este periculos, savantul a verificat acțiunea lui pe propriul organism și pe cel al asistentului său, după ce a băut dintr-un pahar de laborator lichidul, care la gust semăna cu untura de pește. Reacții adverse nu au urmat. În baza legislației de atunci, care nu cerea permisiunea autorităților pentru a testa preparatele medicale, în a. 1950 s-a reușit prima testare a vaccinului Koprowski pe oameni. Au fost vaccinați 20 de copii de la spitalul de psihiatrie Letchworth Village, statul New York. Conform versiunii oficiale, ea a fost efectuată la cererea conducerii spitalului, pentru a minimiza pericolul infectării cu poliomielită. Imunitatea a 17 copii a reacționat prin formarea anticorpilor, efecte adverse nu a avut nimeni. Rezultatele erau îmbucurătoare.

Dar încă nu putem vorbi despre vaccinarea masivă cu un vaccin viu. Deoarece și în societate, și la nivelul înalților demnitari din sistemul de sănătate, vaccinurile vii erau percepute ca fiind potențial mai periculoase ca cele ”ucise”, care conțineau virusul mort. Chiar și colegii - virologi nu au aprobat faptul, că Koprowski a testat pe oameni un vaccin viu. El le-a răspuns scurt: «Cineva trebuie să facă următorul pas». Savantul a putut efectua vaccinarea masivă doar în anii 1957–1960, și nu în SUA, da în coloniile africane ale Belgiei. Atunci vaccinul a fost administrat unui număr de cca 1 milion de oameni. Însă faima binemeritată l-a ocolit pe savant. Mai mult, peste 30 de ani o revistă l-a acuzat de faptul, că în Kongo vaccinul contra poliomielitei ar fi putut cauza epidemia de HIV-SIDA. Savanți cu diferite specializări au respins în mod repetat, cu dovezi, declarațiile calomniatoare privind legătura dintre vaccinul lui Koprowski cu infecția HIV. Însă acuzarea inventată continuă să circule în mediul adepților teoriei conspirației.

Primii pași spre vaccinarea în masă

Autorul primului vaccin contra poliomielitei, utilizat pentru vaccinarea în masă, a devenit încă un descendent al imigranților din Imperiul Rus pe linie maternă – Johnas Salk.El este considerat pionierul elaborării vaccinurilorinactivate. La 15 ani, el își vedea viitorul în sfera justiției. Însă după absolvirea colegiului, în a. 1933, a înțeles că interesele lui se află în domeniul medicinii. După ce a făcut masteratul respectiv la Universitatea din New York, apoi și internatura, Johnas Salk a început să lucreze împreună cu renumitul virolog și epidemiolog american Thomas – studiau virușii gripei. Ei au elaborat un vaccin inactivat, eficient contra gripei, care ulterior a fost aplicat în special în Forțele Armate SUA. Cu experiența acumulată și sprijinul Fondului național de combatere a paraliziei infantile, la începutul anilor 50 Salk a elaborat tehnologia producerii vaccinului inactivat ( «ucis») contra poliovirusului– IPV . Acesta se baza pe poliovirusul crescut în celulele renale cultivate ale maimuțelor (Linia celulară HeLa. – red.) după care inactivate cu formalină. Prin filtrare erau îndepărtate agregatele fragmentelor celulare, în care se putea păstra virusul inactiv. În anii 1953–1954 , după un șir de teste preliminare pe sine însușii, apoi pe soție și propriii copii, Salk a început cercetarea preparatului pe un număr limitat de copii infectați, pentru a urmări nivelul anticorpilor. Rezultatele au întrecut orice așteptări, și s-a purces la cercetările în masă. Polipionierii testărilor masive a vaccinului au devenit 1,8 mln. de copii de 6-9 ani. La 420 de mii le-a fost injectat vaccinul, la 200 mii – placebo, 1,2 mln. au format grupul de control. Datele obținute au arătat, că pentru cei vaccinați riscul unei paralizii în urma poliomielitei era de trei ori mai mic ca la copiii ne-vaccinați. Societatea triumfa: «Funcționează!». Johnas Salk a fost ridicat în rang de salvator și erou național al Americii.

La începutul lui aprilie, 1955 a început vaccinarea în masă. Dar a fost sistată aproape în întregime din cauza unor incidente la producerea vaccinului. Licență obținuseră mai multe companii, printre care și Cutter Laboratories. Dorind să asigure maxim cererea pentru acest vaccin, ea a pregătit din timp producerea preparatului. După verificarea mostrelor de vaccin de către experții Institutului național de sănătate din SUA, s-a dovedit că mostra Cutter Laboratories a provocat dezvoltarea poliomielitei la animalele de laborator. A fost posibil deoarece preparatul conținea virusul inactivat, care și-a păstrat vitalitatea. Semnalul alarmant al experților nu a provocat reacția adecvată a Institutului național de alergii și boli infecțioase (NIH – red.).

Vaccinul producătorului Cutter Laboratories a fost expediat instituțiilor medicale. A fost administrat unui număr de cca 120 mii, da conform altor date - 200 mii de copii. Posibil, era nu numai vaccinul Cutter, ci și a altor producători. Peste două săptămîni de vaccinare, după ce au început să vină mesaje despre îmbolnăviri, preparatul Cutter a fost rechemat , întors în depozite, procesul de vaccinare oprit definitiv. E de menționat, că au fost făcute verificări dacă nu cumva virusul viu există și în alte loturi de vaccin, căci în circulație au fost puse cca 5 mln. de doze. În total, preparatul era produs de cinci companii.

Dar…Au avut de suferit cca 40 mii dintre cei vaccinați. Ei au contractat cea mai ușoară formă a poliomielitei, așa zis avortivă. Reacțiile ei adverse erau febra, voma, durerile musculare și în gît. Statistica celor afectați în urma vaccinării diferă: conform unor date, 51 de copii au fost paralizați, 5 au decedat, conform altor date - 200 au avut paralizii de diferită severitate, 10 au decedat. Cei de la compania Cutter Laboratories au dat vina pe dificultățile în producere, ce țin de inactivarea virusului, iar adresările în instanță a unora dintre cei afectați au fost soluționate pe cale amiabilă. În paralel, guvernul SUA a înăsprit controlul și reglarea sferei, după revizuirea algoritmilor de verificare a noilor preparate. Putem spune, că scandalul numit «cea mai mare catastrofă biologică în istoria Americii» s-a încheiat aici. Compania Cutter Laboratories a mai activat pe piață cca 20 de ani, după care a fost înghițită de Bayer. Iar vaccinarea contra poliomielitei a continuat din toamna lui 1955.

În SUA, combaterea poliomielitei se baza anume pe vaccinul inactivat al lui Salk, chiar și în ciuda următoarei circumstanțe. Vaccinul, cum am mai spus, a fost creat în baza țesuturilor renale ale maimuțelor infectate cu virusul poliomielitei. Pentru a produce numărul de doze necesar vaccinării tuturor copiilor Americii, trebuiau ucise cca 200 mii de animale. Acestea erau prinse în Africa de brigăzi speciale, aduse apoi cu avionul în SUA. Posibilitatea sacrificării a zeci de mii de maimuțe a provocat protestele politicienilor și primele în istorie proteste masive ale ”verzilor”. Iar peste doi ani, în timpul unei epidemii dezlănțuite la Chicago, s-a aflat că cca 300 dintre copiii care s-au îmbolnăvit erau deja vaccinați. Asta a confirmat faptul că vaccinul inactivat al lui Salk nu asigură protecția garantată contra poliovirusului.

Vaccin pe o bucată de zahăr

Desigur, aceste circumstanțe impuneau noi căutări, diferite de cercetările lui Johnas Salk, în special în direcția creării unui vaccin care să utilizeze viruși vii, modificați. Era nevoie de o tulpină ”domesticită”, care nu provoacă paralizii și creează o imunitate puternică. Acesta a fost elaborat de Albert Seibin, unul dintre cei mai mari virologi din lume. La 26 august, 2021 lumea științei și, am convingerea, întreaga omenire recunoscătoare, care s-a ciocnit direct cu boala groaznică, a marcat 115 ani de la nașterea acestui om. Aplicarea acestui vaccin a fost decisivă pentru faptul că azi poliomielita este extrem de rară. Au fost menționate doar cazuri aparte în cele mai defavorizate țări ale lumii.

Albert Bruce Seibin (numele adevărat Saperstein) s-a născut și a trăit primii 14 ani din viață la Belostok, gubernia Grodno. În a.1921, după Primul război mondial, familia sa emigrează în America de teama pogromurilor evreiești. A decis să devină savant, «vînător de microbi», fiind pasionat de bestsellerul microbiologului Paul de Cruy "Vînătorii de microbi", iar primele cercetări științifice în biomedicină le-a început la Școala de medicină a Universității New York. Tot aici, la New York, la primirea pașaportului american, își schimbă numele în Seibin. Reputatul microbiolog american William Park, unul dintre autorii vaccinului difteric, l-a sprijinit pe viitorul savant – a aranjat să-i fie distribuite niște granturi. Prima apreciere i-a fost publicarea de către William Park, într-o revistă medicală cu autoritate, a descrierii unei tehnologii noi, mai eficiente, de tipizare a pneumoniei în funcție de agentul patogen al infecției, pe care a propus-o Seibin. Reputația unui cercetător talentat a obținut-o definitiv după ce în a. 1928 a obținut gradul de bacalaureat, iar în a. 1931 – de doctor în medicină.

Din punct de vedere profesional, Seibin încă nu era gata de «ciocnirea cu virusul», în timp ce la New York a izbucnit epidemia de poliomielită și Park l-a trimis, ca angajat al laboratorului bacteriologic, să cerceteze diagnostica acestei maladii virale. La începutul anilor 1930, virologia ca știință era în stare embrionară în toată lumea. Însă intuiția științifică și încrederea lui Park în colegul său i-au șoptit lui Seibin alegerea corectă : acumularea cunoștințelor, ca cea mai de perspectivă direcție în microbiologie la acel moment. Această alegere a pus începutul luptei îndelungate a savantului contra poliomielitei. Stagiul la Institutul Lister, principalul centru britanic de cercetare în domeniul bacteriologiei, i-a extins semnificativ interesele privind poliomielita. Ulterior, deja fiind angajatul Institutului de cercetări medicale din New York al lui Rockefeller (a.a.1935-1939), el a demonstrat științei, că poliovirusul se poate multiplica în afara corpului uman – în cultura țesuturilor nervoase. În a.1939 Seibin, la 33 ani, a refuzat să colaboreze cu Fondul național de paralizie infantilă și a acceptat oferta foarte generoasă a Universității Cincinnati. Ulterior, Johnas Salk a primit grantul Fondului național. Posibil, anume aceasta a condiționat ”cursa vaccinurilor”, în care învingător a fost Salk.

Oferta Cincinnati îi asigura lui Seibin condițiile necesare pentru încheierea cercetărilor curente, precum și dreptul de a-și forma de sine stătător planurile de activitate. Fiind în fruntea secției de boli infecțioase din clinica Universității, Seibin a studiat căile de pătrundere a virusului poliomielitei în organismul uman. Acesta era scopul eforturilor sale îndelungate. În urma numeroaselor autopsii asupra persoanelor decedate de poliovirus, în a.1940 echipa savantului a demonstrat, că infecția care afectează măduva șirei spinării pătrunde prin tubul digestiv. Astfel a fost respinsă opinia, cum că virusul afectează în special organele respiratorii și pătrunde în organism prin picături aeriene. Următorul pas important spre crearea vaccinului a fost obținerea formelor slăbite ale virusului poliomielitei, capabile să asigure o imunitate de durată. Această descoperire se baza pe unul dintre principalele principii ale imunologiei: infectarea cu o tulpină nepericuloasă a virusului stimulează producerea anticorpilor și apără organismul de tulpinile mai toxice. Ea a modificat abordările privind elaborarea vaccinului, a deschis calea spre crearea unui preparat peroral, care simplifică mult vaccinarea. Mai mult – din contul introducerii vaccinului prin gură, efectul vaccinului lui Salk, aplicat pe larg prin injectare, putea fi sporit semnificativ.

Intrarea SUA în cel de-al doilea Război mondial a întrerupt pentru o vreme cercetările savantului. El le-a continuat după a.1953. Iar peste patru ani, în 1957, Seibin a creat propriul vaccin viu, a efectuat teste reușite pe maimuțe, apoi a testat vaccinul pe propriul organism, după care – pe mai multe zeci de voluntari, deținuți ai unei pușcării americane. E de menționat, că preventiv el i-a rugat să-l ajute în lupta cu groaznica maladie, care ucidea și schilodea în special copiii. Rezultatul a confirmat eficiența și siguranța vaccinului, dar Seibin nu a primit permisiunea pentru testări masive în SUA. După incidentul Cutter cu vaccinul «ucis», mulți credeau că vaccinurile vii prezintă un pericol și mai mare. Nu este exclus, că prejudecățile apărute erau dictate și de interesele concrete ale companiilor producătoare de medicamente. Oricum, Seibin nu avea șansa să-și înregistreze preparatul în SUA. Mai ales că deja se anunțase vaccinarea masivă a copiilor americani cu vaccinul lui Salk. Dar pe neașteptate, în această «cursă a vaccinurilor» are loc un viraj imprevizibil, care i-a permis lui Seibin să continue duelul cu virusul și să iasă învingător. El a știut să efectueze vaccinarea în masă, drept că în altă țară. Această țară a fost Uniunea Sovietică. Din fericire, războiul rece dintre SUA și URSS a permis totuși să triumfe bunul simț, și savanții și-au unit eforturile în lupta contra dușmanului comun – poliovirusul. Anume ”diplomația vaccinurilor” a făcut atunci posibilă victoria asupra lui.

Lumea fără poliomielită

La începutul anilor 1950 epidemia de poliomielită a cuprins numeroase regiuni ale URSS. Focarele principale erau Moscova, Leningradul, Belarusul, Estonia, Ucraina, Moldova. Conform studiului «Istoria epidemiei de poliomielită în URSS și Rusia» publicat de RIA Novosti, la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut numărul îmbolnăvirilor oscila între 10–13,5 mii de cazuri, iar în a.1958 era deja de 10,66 la 100 mii de populație, adică peste 22 mii de persoane. Invalizi deveniseră atunci cam 20 mii de oameni. Problema profilaxiei bolii a devenit una dintre cele mai importante sarcini ale statului. De aceea în toamna lui 1955, la Moscova, Academia științelor medicale creează Institutul poliomielitei, în frunte cu microbiologul M. P. Ciumacov, care era unul dintre elevii părintelui școlii sovietice de microbiologie L.A.Zilber. Ulterior Institutul a fost numit Centru în numele lui Ciumacov. Da-da, este tocmai acel Centru federal de cercetări și elaborare a preparatelor imunobiologice în numele lui M.P.Ciumacov al AȘR, în baza căruia au fost efectuate testele clinice ale celui de-al treilea vaccin rusesc "КовиВак". La Leningrad, de problema poliomielitei era preocupată secția virologie a Institutului experimental de medicină în frunte cu academicianul A.A.Smorodințev.

Savanții sovietici cunoșteau că în SUA virologii de peste un deceniu lucrează la elaborarea vaccinurilor. Știau că a început vaccinarea masivă a copiilor cu vaccinul lui Salk. Ideea de a-i delega pe Ciumacov și Smorodințev în America pentru negocieri privind posibilitatea transmiterii tehnologiei de creare a vaccinului părea ireală în toiul războiului rece dintre cele două superputeri. Dar în rezultatul negocierilor neformale cu partea americană în ianuarie, 1956 Ciumacov și Smorodințev au zburat spre SUA. Experiența obținută în SUA de la Johnas Salk le-a permis savanților sovietici să organizeze operativ producerea vaccinului inactiv , creat de el. testarea preparatului au făcut-o pe ei înșiși, pe angajați, pe cunoscuți. Dar în scurt timp s-a dovedit că costurile mari de producere și necesitatea aplicării lui de cel puțin două ori ar fi încetinit procesul vaccinării în toată țara. Și nici efectul nu era de 100%.

Însă în timpul vizitei M.Ciumacov l-a cunoscut pe A.Seibin, de aceea știa despre problemele lui de confirmare oficială a vaccinului în America. Ciumacov a apreciat din start avantajele preparatului virologului american, în special pentru aplicarea simplă: era suficient să înghiți o bucățită de zahăr cu picături de vaccin, sau să-l picuri simplu în nas, ceea ce putea face orice adult. Unde mai pui, că vaccinul era comparativ mai ieftin și - lucru foarte important, - ducea la imunizarea copiilor aflați în contact cu un copil vaccinat. Iată de ce, apreciind perspectivele vaccinului ”viu”, Ciumacov a propus să fie organizată testarea lui în URSS. Aceste perspective și scara, care ar fi permis testarea vaccinului pe un teritoriu enorm ca cel sovietic, le-a înțeles și savantul american. În rezultatul acțiunilor întreprinse de ambele părți, tulpinile atenuate ale virușilor lui Seibin au fost expediate la Moscova. Imediat la Institutul de studiere a poliomielitei din capitală, și la Institutul de medicină experimentală din Leningrad începe munca intensă. Deja în toamna lui 1956 au fost obținute primele vaccinuri trivalente. Următorul pas – testările. Inițial pe sine însuși, apoi – pe rude. Primul copil vaccinat (picături pe un biscuit dulce) a fost nepoțica de 5 ani a lui A.Smorodințev. Două săptămîni de control zilnic și așteptări alarmate s-au încheiat cu bine – anticorpii au apărut.

Dar privind permisiunea de a efectua testările clinice, savanții s-au ciocnit de aceleași probleme, ca și Seibin în SUA: neîncrederea funcționarilor din sănătate, care se îndoiau de siguranța vaccinului și spuneau: există deja vaccinul lui Salk, la ce ne mai trebuie unul. Ciumacov, care avea un curaj neobișnuit, fără a ține cont de calculele privind cariera personală, împreună cu camarazii săi de idei a știut să depășească logica birocratică, conform căreia să interzici este mai ușor ca să riști. În doar doi ani a fost efectuată o muncă științifică și de producere enormă, care a confirmat siguranța și lipsa variabilității critice a virusului ca urmare a utilizării vaccinului nou, viu. În rezultat, Ministerul sănătății a permis testarea extinsă cu participarea a 40 000 de copii. După ce în noiembrie, 1958 Comitetul pentru vaccinuri și seruri a Ministerului sănătății din URSS a aprobat instrucția privind producerea și controlul asupra vaccinului polioviral viu, a început producerea lui în masă. Și de la începutul anului următor a început vaccinarea în Lituania și Estonia – regiunile cele mai afectate de poliomielită. Vaccinurile au avut rezultate bune, și vaccinarea a continuat pe întregul teritoriu al URSS. În toamnă, deja în 13, adică aproape în toate republicile sovietice, au fost vaccinate peste 12 mln. de persoane. Iar în a.1960 toată populația sovietică mai mică de 20 de ani, care la acea vreme număra cca 77 mln. persoane, a fost vaccinată. În rezultat, incidența poliomielitei în țară a scăzut de zeci de ori, putem spune – a dispărut, deoarece în următorii trei ani au fost înregistrate doar cîteva sute de cazuri. În țările socialiste imunizarea contra poliomielitei a fost efectuată imediat după URSS. Între anii 1959–1960 au fost vaccinați 9 mln. de copii în Polonia, 2 mln. în Bulgaria, la fel și în Ungaria. În a. 1961 în România au fost vaccinate cca 10 mln. de persoane – cea mai mare parte a populației, vaccinarea masivă s-a făcut și în Iugoslavia. În același an aceasta a devenit obligatorie pentru locuitorii RDG care aveau între 2 luni și 20 de ani. Toți copiii cubanezi au fost vaccinați în zile numărate, deoarece pe insulă nu existau frigidere pentru a păstra vaccinul.

Iar preparatul lui Seibin, după aprobarea reușită în URSS și țările socialiste, a așteptat aprobare mai bine de trei ani. E cazul să amintim aici încă un amănunt interesant. Funcționarii din Organizația mondială a sănătății erau foarte interesați de siguranța vaccinului și de credibilitatea rapoartelor sovietice privind vaccinarea. Răspunsul a fost dat după ce în a.1959 profesorul Școlii de medicină Yale Dorothy Hortsman a întreprins o călătorie de inspectare, timp de trei luni, în Polonia, Cehoslovacia și un șir de republici sovietice, și a emis un aviz pozitiv privind veridicitatea cercetărilor sovietice. În scurt timp OMS a recunoscut eficiența vaccinului sovietic. În a. 1961 vaccinul lui Seibin a obținut licența și a început utilizarea lui activă în SUA. Pentru că a autorizat producerea vaccinului viu contra poliomielitei înaintea SUA, Uniunea Sovietică a început să-l exporte în peste 60 de țări din Europa, Asia, America, regiunea Pacificului. Grație vaccinării, în a. 2002 OMS a certificat Regiunea Europeană, inclusiv Rusia, drept teritoriu liber de poliomielită. În a. 1993 nivelul morbidității de poliomielită a fost aici de 0,002 cazuri la 100 mii de populație. O victorie deplină asupra groaznicei molime a fost obținută și la scară mondială . În a. 2012 în lume au fost fixate doar 223 cazuri, în a. 2019 – 95. OMS a pus sarcina izbăvirii depline a omenirii de poliomielită către a. 2023.

Pentru elaborarea științifică, organizarea producerii masive și implementarea în practica medicală a vaccinului viu contra poliomielitei, în a. 1963 lui M.Ciumacov și A.Smorodințev le-a fost conferit Premiul Lenin. Despre meritele lor incontestabile, Albert Seibin a spus: "Rușii au efectuat un război fulgerător contra poliomielitei și au învins, cheltuind pentru zdrobirea dușmanului de zece ori mai puțin ca americanii… Cu regret, trebuie să spun că în țara mea lucrurile se mișcă mult mai încet. Eu cred că e din cauza că noi nu avem un general Ciumacov, care să-și asume întreaga responsabilitate ".

Ce s-a schimbat? Noi sau lumea?

Koprowski primul a testat vaccinurile atenuate și le-a verificat pe sine însuși. Colegii lui de luptă contra poliomielitei nu și-au brevetat vaccinurile, deși puteau obține din proprietatea lor intelectuală milioane, dacă nu miliarde de dolari. Salk a redus la maxim prețul vaccinului, pentru ca el să acopere doar cheltuielile. «Medicamentul aparține oamenilor, - a răspuns Salk la întrebarea cui aparține brevetul pentru vaccin. – Parcă poți breveta soarele?»Iar Seibin pur și simplu a transmis OMS tulpinile de vaccin, oferindu-i controlul asupra aplicării lor. Grație acestui fapt, chiar și țările cele mai sărace au putut produce vaccinul cu cheltuieli minime. «Este cadoul meu tuturor copiilor lumii», - spunea medicul. Pentru savanți, aceste decizii erau imperativul lor moral personal.

În actuala polifonie anticovid, tema «cursa vaccinurilor» este legată indisolubil de ”denumiri” ca Moderna, Pfizer, Johnson&Johnson. Răsună și alte «disonanțe»: prețuri, profituri. Astfel, potrivit ziarului Financial Times (FT), Pfizer a majorat prețul vaccinului său cu mai bine de un sfert. Noul lui preț este de €19,50 contra anteriorului €15,5. Moderna a majorat prețul preparatului cu mai bine de o zecime. În ultimele contracte de livrare în UE prețul vaccinului este de $25,50 contra celor $22,60 din primul lot achiziționat. Anul acesta compania preconizează să obțină un venit de zeci de miliarde de dolari, reieșind din dorința țărilor - cumpărătoare de a asigura livrările în condițiile tulpinii delta, mult mai periculoase și mai contagioase. Asta à propos. Iar noi vorbim cu multă recunoștință despre aceipe care îi numim îngeri în haine albe: savanți, medici, cei care azi luptă cu coronavirusul și salvează viețile oamenilor. Și despre acei, care la timpul lor au luptat cu aceeași dăruire contra poliovirusului – Koprowski, Seibin, Ciumacov. Rolul lor în izbăvirea omenirii de una dintre temerile care o măcinau ani în șir, transformă istoria luptei cu poliomielita într-o moștenire, despre care trebuie să se țină minte nu doar în SUA și Rusia, dar și în întreaga lume.

Postfață

  • De vaccinul lui Koprowski, în Kongo belgian și ulterior în țările Europei de Est, către a.1960 au beneficiat cca 13 mln. de oameni. El a rămas fidel virologiei, dar un timp îndelungat a condus Institutul Wistar, a studiat virușii rabiei și ai gripei. Sub conducerea sa, au fost create vaccinuri importante, inclusiv – contra rujeolei. Întreaga viață savantul nu a uitat de muzică. Venind acasă de la serviciu, el se așeza la pian. Fiind deja în etate, organiza concerte pentru angajații institutului său, studia arta componistică.
  • La 77 de ani, în aprilie, 1983 soarta l-a pus la o grea încercare pe Albert Seibin, omul care a salvat de paralizie milioane de copii - el s-a pomenit paralizat cu diagnoza «paralizie ascendentă». Să depășească anii de luptă cu durerea și să se însănătoșească l-a ajutat curajul personal și dorința de a afla «ceea ce poate reduce suferințele unui om, dar încă mai stă nedescoperit pe poliță». Și încă – milioanele de scrisori de susținere, pe care le primea din toate colțurile planetei. În bagajul științific al lui A.Seibin, în afară de poliomielită, mai este și studierea reușită a pneumoniei și a cancerului. Tot el a determinat virusul febrei provocate de țînțari și a propus calea vaccinării contra rujeolei. Încheind activitatea științifică activă, savantul a consultat guvernele SUA și ale altor țări, s-a consacrat luptei contra ”bolilor” nevirale – sărăcia și analfabetismul. «Savantul, - a spus Albert Seibin, , - nu are dreptul la odihnă în timp ce pe poliță se prăfuiesc cunoștințe ce ar putea reduce suferințele oamenilor ».
  • În a. 1937, M.P.Ciumacov a participat la studierea agenților patogeni ai encefalitei transmise de căpușe, în taigaua din Orientul Îndepărtat. Acolo, în timpul unei autopsii efectuate în condiții de teren, a contractat virusul și s-a îmbolnăvit de encefalită – boală care duce la paralizii severe. S-a tratat lent și chinuitor, între viață și moarte. În rezultat – pierderea aproape totală a auzului și a mobilității mînii drepte. Pe urmă, a continuat activitatea intensă de cercetare. Împreună cu angajații , a elaborat și implementat vaccinul contra encefalitei provocate de căpușe, care conținea virusul inactivat (ucis), precum și un șir de alte vaccinuri medicale și veterinare. Ultimii 15 ani i-a consacrat cercetărilor vaccinurilor contra gripei. M.P. Ciumacov a decedat în a.1993 la spitalul central din Kremlin. În țară nu a fost găsit atunci un antibiotic potrivit pentru tratamentul său. Medicamentul a fost găsit în SUA, dar nu s-a reușit transmiterea lui rapidă în URSS. Anterior, el a prezis că virusul encefalitei nu dispare, el stă în creierul pacientului și așteaptă slăbirea imunității acestuia. Prezicerea s-a adeverit: după prepararea țesuturilor creierului savantului, pe care el l-a lăsat moștenire institutului , virusul a fost depistat. Azi numele lui M.P.Ciumacov este pe firmamentul institutului și în denumirea unui asteroid îndepărtat. Iar cauza lui o continuă feciorii Constantin și Piotr. Primul este doctor în biologie, profesor, se ocupă de dezvoltarea practică a metodelor de creare a vaccinurilor și de alte aspecte ale virologiei, fiind și directorul Centrului rețelei virologice globale din SUA. Cel de-al doilea este colaborator științific principal al Institutului de biologie moleculară în numele lui V.A.Enghelgardt al Academiei de științe din Rusia, studiază virușii capabili să trateze bolile oncologice. Este convins că "multe probleme importante nu pot fi soluționate doar cu efortul unei singure generații, e nevoie de o continuitate a dinastiilor ".

Ludmila Borisova

Nota noi.md:

Pentru ca să fie luată decizia privind vaccinarea masivă a populației contra poliomielitei a fost nevoie de decenii de cercetări științifice scrupuloase. În rezultat, pentru a fi protejați pe parcursul întregii vieți de poliomielită și de un șir de alți viruși periculoși, era suficientă o singură aplicare a vaccinului elaborat de Albert Seibin. Dezvoltatorii vaccinurilor cu imunitate stimulatoare a anticorpilor create în grabă (în mai puțin de un an) în diferite țări garantează protecție în decurs de un an sau chiar mai puțin. Apare întrebarea: nouă ni se propune să injectăm aceste vaccinuri în fiecare an sau chiar mai des? Pentru ce? Doar la aplicarea vaccinurilor contra altor forme de viruși se formează imunitatea celulară, care asigură o protecție de durată! Oare nu ne prea grăbim în privința vaccinării masive cu preparate, care nu au trecut toate etapele de testare și au fost înregistrate conform unei scheme simplificate? Și de ce încă nu avem un vaccin, care să asigure o imunitate de durată (pe viață) contra coronavirusului? Se știe doar, că asemenea elaborări există în Rusia și alte țări, dar testările lor mereu se rețin prin toate mijloacele, la fel ca în cazul vaccinului lui Albert Seibin. Conducerea Ministerului sănătății din Moldova este pur și simplu obligată să-și pună aceste întrebări.

0

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Adăuga comentariu

Guvernul anunță că există un deficit de personal în structurile de stat. În opinia dvs., cum am putea rezolva această problemă?
 X