Regizoarea Oxana Barkovskaya: «Îndemn părinții să vorbească cu copiii lor»

Oxana Barkovskaya, autoarea serialelor populare «Новенькие» și «За полчаса до весны», și-a petrecut tinerețea la Chișinău, și nu pierde legătura cu Moldova, venind încoace la festivaluri de film, cursuri de master, reuniuni cu colegii, studenții, presa.

Un interviu amplu a oferit și site-ului nostru. Acum Oxana a oferit unei publicații ruse un interviu, în care a vorbit despre filmul pentru adolescenți, problema părinți și copii și despre lucrul cu actorii tineri.

Ești mamă a doi copii, care mai ieri erau încă adolescenți. Cum crezi, filmul pentru adolescenți este mai necesar copiilor, sau părinților lor?

Copiii mei au 18 și 19 ani. Chiar dacă-s oameni maturi deja, de sine stătători, ei ce ciocnesc de niște probleme adolescentine, și eu ca mamă îi ajut să le depășească.

Eu cred că filmul pentru adolescenți este necesar adolescenților, pentru a răspunde la întrebările ce le apar acum. Da pentru părinți, bunei aceste seriale-s necesare pentru a găsi niște răspunsuri, pe care ei le caută, poate, întreaga viață. Altă dată s-au jenat să întrebe, nu au avut această posibilitate. Peste 100 mln. de vizionări ale proiectului «Новенькие» vorbesc despre aceea, că la adolescenți și copii s-au alăturat numeroși adulți, care privesc cu plăcere un serial pentru adolescenți.

Îți amintești de propria adolescență? Există ceva principial diferit de copiii noștri? Poate, percepția lumii, aspirațiile, atitudinea față de cei din jur?

Eu am fost o adolescentă nesuferită, dificilă, eram la evidența camerei pentru copii a miliției. Drept că aceasta este o întrebare adresată adulților — pe bună dreptate m-au luat la evidență, sau nu? Eu am crescut în anii 90. Copiii mei cresc în altă vreme. Desigur, au altă percepție a lumii, și aspirațiile mele erau altele. Dar întotdeauna am știut exact că-s pentru dreptate, întotdeauna am mers spre scopul meu, chiar dacă înțelegeam că șanse ar putea fi puține, dar eu credeam în mine, în aceea că eu oricum voi obține ce îmi doresc. Da doream să devin jurnalistă, era visul meu de la 9 ani. Calea nu a fost netedă, dar a fost interesantă. Am acumulat o experiență bogată, care acum îmi este de mare folos. Și experiența mea personală de adolescentă, desigur, o aduc în proiectele mele. Da, am fost o adolescentă dificilă, am provocat multe neplăceri adulților prin faptul că doream să fac mai mult decît se permitea, prin caracterul și neliniștea mea. Am discutat asta cu părinții, ne-am cerut reciproc iertare. Adică, «am lucrat».

Într-o vreme de la TV dispăruseră filmele și serialele despre adolescenți și au fost reduse la minim proiectele pentru copii. Acum, din fericire, vedem tendința inversă. De ce, crezi, este așa de important să se producă filme pentru copii?

Trebuie să spun că tendința inversă a apărut în mare parte grație faptului, că echipa noastră a bătut clopotele și a atenționat că în țară nu există filme pentru copii și adolescenți, că în țară mai multe generații au crescut deja pe videoclipuri, pa tictocuri, pe niște spoturi video absolut prostești din internet. Copiii nu aveau altceva de vizionat. Posturile TV nu mai produceau filme , programe, seriale pentru copii și adolescenți. Producătorii lor spuneau că «acesta nu este un auditoriu formator de publicitate». Cinematografele-online, la fel, nu prea înțelegeau ce au de făcut. Trebuie să spun, că am urnit carul din loc cu ajutorul Anei Iurievna Cuznețova, care pe atunci era comisar pentru drepturile copilului pe lîngă președintele Federației Ruse. A fost creat un grup de experți din profesioniștii industriei – experți în filmul pentru copii și adolescenți. Am făcut o analiză amplă, și Ana Iurievna a arătat președintelui rezultatele muncii noastre. Pot spune, că decizia privind necesitatea producerii unui conținut pozitiv pentru copii și adolescenți a apărut în biroul dnei Cuznețova. Noi avem o legătură directă cu faptul că acum se filmează suficient de mult pentru adolescenți, că adolescenții, copiii au fost observați și că se face un conținut adresat lor.

Crezi că filmul poate deveni o punte între copii și părinți, dacă în familie există neînțelegeri?

Desigur, cred că vizionarea în comun a serialelor și filmelor care aduc în prim-plan o problemă sau alta poate provoca o discuție, un dialog comun. În toată lumea există această problemă enormă – ne-dorința de a comunica și a se auzi reciproc. Dacă la nivelul fiecărei familii părinții vor începe să vorbească cu copiii lor și îi vor auzi, poate că probleme ar fi mult mai puține.

La rugămintea lui Serghei Jucov (muzicianul este showrunner-ul serialului «Плакса», iar fiica lui Nica Jucova interpretează rolul principal – nota red.) și a serviciului video Wink , eu am efectuat un turneu informativ în diverse orașe, am prezentat noul serial «Плакса». Eu comunic cu adolescenții din sală, care privesc primele două episoade, și practic toți spun una și aceeași: Păcat că nu ești mama mea, pentru că cu ea îmi este imposibil să vorbesc ». Eu îndemn părinții să vorbească cu copiii lor! Copiii există nu pentru ca voi să strigați la ei și să le cereți să aducă note mari, nu mici. Copilul este un infinit, este prelungirea noastră. Pentru ca această prelungire să fie demnă, vorbiți cu ei, ascultați-i, abordați-i ca pe niște personalități.

În proiectele artistice folosești experiența de lucru cu documentarele? Care muncă e mai dificilă ?

Desigur, folosesc experiența de lucru în cinematografia documentară. Am lucrat acolo peste 20 de ani, și venind la Vladimir Hotinenco să studiez la cursurile superioare pentru scenariști și regizori, el m-a întrebat: «La ce bun tu, care ești recunoscută în documentare, mergi în lungmetraje?» I-am explicat, că documentarele nu pot filma totul, nu pot arăta toți eroii ( din punct de vedere etic). Și el spune: «Iată stilul tău personal, limbajul tău regizoral: tu vei traduce istoriile reale, documentare, în limbajul filmului artistic ». Asta fac, propriu zis.

Să vorbim despre serialele pe care le-ai regizat. Începem cu «Новенькие ». Rolul principal l-a jucat Gleb Caliujnîi, care pe bună dreptate poate fi numit unul dintre cei mai străluciți actori din acești ani. Cum e să lucrezi cu el? Cum e să lucrezi cu actorii tineri, în general? Comparați fiind cu actorii născuți, să zicem, în anii 70 – 80, putem spune despre ei: «E cu totul altceva?

Eu lucrez cu Gleb Caliujnîi timp de 3,5 ani. Am avut împreună cinci proiecte, acum îl începem pe al șaselea. Gleb Caliujnîi este actorul meu, absolut. El mă numește «mama cinematografică». Avem relații foarte calde, duioase, fiind mari prieteni nu doar pe platoul de filmare, dar și în viață. E foarte interesant să lucrezi cu el , căci este talentat și firesc. Gleb chiar trăiește viața eroului său. El ia multe din caracterul său firesc, și prin asta este valoros.

Cu privire la actorii mai maturi, există niște postulate de bază: dragoste, ură, bine, rău, onestitate —toate ori există, montate fiind în om, ori nu. Nu contează dacă te-ai născut în anii 70-80 ai secolului XX, sau în anii 70-80 ai secolului XVII. De aceea nu cred că există diferențe de abordare.

În general, îmi place să lucrez cu actorii tineri. Dacă vorbim despre «Новенькиe» — cu toți am avut relații bune. Înainte de a intra în platoul de filmare, băieții îmi povestesc cum au trăit acest an de la un sezon la altul. Niște istorii din viața lor le luăm și le adaptăm eroului (evident, cu acordul actorului). Așa are loc terapia cinematografică. Copiii mei (eu așa îi numesc) trăiesc niște emoții personale pe platoul de filmare. Este foarte tare, și ei prețuiesc această experiență.

Spuneai într-un interviu, că toate scenariile serialelor pentru adolescenți le citește un psiholog. Este practica mondială, sau un know-how personal?

Este o practică mondială. Așa trebuie să fie apriori. Toate scenariile filmelor, serialelor scrise pentru adolescenți trebuie să le citească un psiholog. Sarcina noastră este să ajutăm, nu să dăunăm.

«Новенькие» — este parțial un serial despre bullying , cu care se confruntă, din păcate, mulți copii. Ca mamă de adolescenți, ai avut această problemă în viață?

În viața mea m-am ciocnit de bullying. Și ca victimă, căci am învățat la șapte școli și veșnic eram nou-venită, și pe urmă, după ce am crescut – în rol de bullyer, lucru de care mă rușinez și acum. Dar mi-am cerut scuze de la cei pe care i-am obijduit. Și desigur, am fost observator. Și asta este ceva foarte rușinos – să urmărești și să-ți fie frică si spui ceva, să ajuți victima, ca să nu devii victimă tu însăți.

Dar copiii mei nu s-au confruntat cu așa ceva, însă în clasa fiicei mele era o fetiță -bullyeră foarte neplăcută. Da, nu se vorbește astfel despre copii,totuși de răul ei au plecat patru copii. Părinții au luptat din răsputeri, dar acolo era o mamă nu foarte adecvată, care nu făcea nimic pentru aplanarea conflictului. Noi am plecat din această clasă și nu cunosc soarta de mai departe a acestei fete, însă cred că își va primi răsplata la vremea potrivită.

Ai continuat tema bullying-ului și în serialul apărut recent «Плакса», despre care am pomenit deja. Drept că de această dată ești scenaristul proiectului. La scrierea lui, ai folosit propria experiență de părinte? Există acolo ceva ce rezonează cu relațiile cu propriii copii?

Și în cazul serialului «Плаксa», și în cazul «Новенькиe», și în prezent, că lucrez asupra serialelor «Песок» și «Стекло». Peste tot este propria mea experiență și experiența interacțiunii cu copiii mei, dar și cu lumea maturilor. Întotdeauna folosesc experiența proprie - este foarte important pentru mine. Deoarece dacă proiectul nu vine din inimă, dacă el este scris doar cu capul, din păcate el nu va avea rezonanța dorită.

Ca gen, serialul «Плакса» este o dramă muzicală. A doua dramă muzicală din carieră. Înainte de «Плаксa» ai regizat serialul «За полчаса до весны» consacrat formației «Песняры». De aici concluzia, că muzica îți este importantă în viață, nu-i așa?

Da, muzica este foarte importantă în viața mea. Este desigur o coincidență, că la început am lucrat asupra unei istorii muzicale, apoi – asupra alteia. Eu cred că orice artă, fie terapia artistică sau muzicală, are doar efect pozitiv. Acum mă obsedează terapia cinematografică. Noi facem o istorie mare, bună pentru adolescenții dificili din întreaga țară, care va ține de terapia cinematografică. Sper mult că acest proiect va fi unul de rezonanță și va fi realizat în toarte regiunile. La noi, la evidența camerei pentru copii a poliției stă un număr colosal de copii, care pot fi ajutați, iar cei considerați incorigibili pot fi corectați.

Cum s-a lucrat la aceste proiecte?

«Плакса» îmi place foarte mult. Este unul dintre puținele proiecte, în care scenariul nu a suferit schimbări: cum e scris, așa s-a filmat. E foarte plăcut pentru mine. Iar despre «За полчаса до весны» pot spune că acolo este foarte multă muzică. Știu pe de rost toate piesele trupei «Песняры». Am ascultat foarte multe în timpul filmărilor, în timp ce scriam scenariul. Muzica și dansurile ajută la redarea atmosferei minunaților ani 50 – 60 (în centrul istoriei – participanții ansamblului vocal-instrumental «Песняры», aflați la început de carieră) — nota red.)

Din punct de vedere etic, este dificil să lucrezi cu biografiile? Că doar filmați un serial artistic. A fost vre-un prototip, care să spună că în viață lucrurile au stat altfel? Cum poate fi menținut echilibrul între biografie și libertatea de creație?

În platoul «За полчаса до весны» a venit Vladislav Misevici — un muzician din prima componență a formației «Песняры». El a fost principalul meu indicator de veridicitate. Vedeam că pe obrajii săi curg lacrimi în timpul ce viziona materialul filmat, și înțelegeam că noi arătăm adevărul, arătăm ceea ce a avut loc într-adevăr.

Ne-a fost de mare folos și vizita Marinei, fiica lui Vladimir Muleavin. Ea a corectat unele lucruri. Îi mulțumesc pentru că ne-a acordat nouă, autorilor, multă libertate de creație. Marina nu ne-a interzis să includem episoade, care nu au avut loc în realitate, dar se înscriau bine în canavaua vieții lui Muleavin.

Pe scurt despre actualele proiecte. Ce au ele interesant?

Da, în prezent am în lucru niște proiecte uimitoare. Ne pregătim de filmări pentru serialul numit «Песок». Cred că la anul acesta va fi unul dintre principalele proiecte pentru tineret, adolescenți . Îmi fac mari griji, căci la noi nimeni încă nu a făcut ceva asemănător. Este un fel de «Lost» rusesc, cum îl numim noi. Sper că anul viitor voi putea vorbi mai la obiect despre el. Am certitudinea, că el va avea numeroși admiratori. În secret, voi dezvălui: unii actori vor trece în «Песок» din universalul serial «Новенькиe». Mai pregătim un spin-off la la «Новенькиe». Împreună cu Irina Gurianova scriem un proiect minunat - «Не-бес-а», un serial despre industria dansului. Mai avem în lucru proiectul «Стекло», o istorie foarte dură din anii 90. Despre aceea cum tainele teribile ale trecutului rezonează, prin soarta personală, cu ziua de azi și cum asta ne afectează pe noi toți.

Cum crezi, serialele și filmele trebuie să joace un rol social anume? Sau nu este obligator?

Eu nu voi lucra la un proiect care nu are o misiune socială. Pentru mine misiunea socială este principalul, este primul lucru la care atrag atenția. În special în proiectele adresate copiilor și adolescenților. Dacă proiectul n-a ajutat nimănui, n-a schimbat o viață, el nu are sens. Componenta comercială este importantă. Producătorii care investesc în proiectele noastre își întorc investițiile din profit, dar impactul social este cel mai important.

Eu fac parte din minunatul club «Хедлайнеры. Импакт Медиа». Este o uniune a oamenilor care creează un conținut social, o mică comunitate închisă, care face proiecte menite să schimbe conștiința compatrioților noștri. Am fericirea să fac parte din ea, să mă aflu printre persoane care împărtășesc aceleași valori.

Ce proiecte ai mai dori să realizezi? Poate, visezi să filmezi o c operă cosmică, un film de groază sau o comedie de acțiune?

Nu doresc să filmez comedii de acțiune, filme de groază sau fantastice, pentru ele există alți autori și regizori. Eu am propria nișă — lungmetrajele care redau istoriile reale prin limbajul filmului. Nu doresc să născocesc universul dragonilor sau universul unor super-eroi, în timp ce în jurul nostru avem numeroase probleme reale.