Transnistria stiri: 1392
Eurovision stiri: 502

Afganistan. Teritoriu sacru, o țară aflată între ciocan și nicovală. Partea 2

13 sep. 2021,, 10:00 (reactualizat 13 sep. 2021,, 18:01)   Analitică
5014 0

(începutul la 06.09.2021)

Secolul ХХ a adus civilizației mondiale nu doar performanțe în sfera culturii, științei și tehnicii, el a devenit una dintre cele mai sîngeroase pagini în istoria omenirii. Așa sau altfel, lumea occidentală s-a isprăvit cu provocările radicale ale sec. XX. Ceea ce nu putem spune despre poporul Afganistanului, care decenii în șir a fost implicat într-un măcel sîngeros pe mult pătimitul său teritoriu.

Continuăm studiul privind istoria acestei țări neobișnuite, populate de oameni curajoși, religioși, dar destul de războinici, dat fiind că soarta acestei țări determină nu numai calea afgană, dar și realitatea politică în Asia de Sud, sau chiar în întreaga Asie mijlocie.

O perioadă scurtă de pace

După obținerea independenței în a. 1921, guvernul afgan a încercat să restabilească economia, viața politică și spirituală a populației. Însă în a.1929 Afganistanul a fost invadat de detașamentele de basmaci goniți din Asia Mijlocie de Armata Roșie, care au acaparat cele mai bune soluri în nordul Afganistanului și au încercat să impună poporului afgan propriile tradiții și reguli. În replică, cu acordul guvernului Afganistanului, Armata Roșie a intrat în țară și în urma unor lupte sîngeroase a nimicit acele detașamente, care se auto-întitulau mujahidini.

Pentru o vreme, s-a instaurat pacea și țara a început să-și facă drum prin realitățile acelei lumi, care se forma la mijlocul sec. XX în Eurasia. Viața liniștită și pașnică începe să scoată treptat Afganistanul din realitățile anacronice ale feudalismului. În a. 1936 Afganistan chiar a participat, pentru prima dată în istorie, la Jocurile Olimpice de la Berlin, fără a lua vre-o medalie.


În a.1931 Afganistanul încheie cu URSS un Pact de neutralitate și neagresiune reciprocă, care a pus temelia bunei vecinătăți între cele două țări. În anii Războiului Doi Mondial, Afganistanul a devenit o arenă de luptă între serviciile speciale germane, sovietice și britanice. Fără a declara război deschis Germaniei, influențată de Britania și URSS, această țară și-a păstrat neutralitatea.

Din a. 1933 monarhia afgană este condusă de Zahir Shah, descendent din pashtuni, dar care reprezenta interesele elitei farsifone. Acesta s-a opus pashtunilor și a balansat între ei și triburile iranofone în încercarea de a consolida țara. Era considerat un monarh iluminist, progresist și foarte cult. A obținut studii strălucite în Franța, devenind chiar ofițer francez. Plus la limba maternă (pashtu) poseda persana, engleze, franceza și italiana.

A urcat pe tron la 19 ani, după moartea tatălui său, regele Mohammad Nadir Shah, împușcat în timpul paradei absolvenților școlii militare din Kabul de către unul dintre cadeți. Zahir Shah a fost nevoit să-și întrerupă studiile în Franța și să urce pe tron.

Un timp îndelungat Zahir Shah a rămas în umbra rudelor sale influente. Familia avea relații bune cu Rusia, mama sa, la invitația lui Nicolai II, s-a tratat în Crimeea în a. 1910. Personal, și el a vizitat URSS și avea relații bune cu conducerea de la Moscova. Istoria păstrează renumita lui frază: «Nicăieri în Coran nu se spune că Allah este împotriva progresului tehnico-științific, de ce atunci ar trebui să luptăm contra lui?» . Există versiunea unei variante mai radicale a acestei fraze: «Nicăieri în Coran nu se spune că Allah este împotriva comunismului, de ce atunci ar trebui să luptăm contra lui?», condiționată de prietenia cu liderii sovietici. Prima vizită a lui Zahir Shah în URSS a avut loc în a. 1957, iar în 1968 revista «Огонек» scria: «Vizitele reciproce ale oamenilor de stat din URSS și Afganistan demult au devenit o bună tradiție».

Dar nu la fel de bune erau relațiile cu Britania și India Britanică. Între Afganistan și aceste țări exista o problemă istorică gravă - așa zisa «Linie Durand». Era problema dureroasă a demarcării hotarelor între Afganistan și India Britanică în urma unor războaie aprige din sec. XIX. Afganistanul niciodată nu a recunoscut aceste hotare, deși a încercat să țină cont de ele și de faptul că britanicii ocupaseră mai multe teritorii afgane indigene. Deja de un secol aceste probleme complicau situația politică, care a continuat și în sec. XX.

O chestiune dureroasă

Vom menționa în acest context, că soarta Afganistanului în sec. XX a fost legată de soarta Indiei și a Pakistanului. Prin impunerea unor tratate înrobitoare Emiratului Afgan, monarhia britanică a format hotare, ce nu corespundeau teritoriilor istorice ale Afganistanului. La 15 august, 1947 India a obținut independența , apoi și Pakistanul, și aceste probleme esențiale ale demarcării granițelor s-au reflectat în mod automat asupra relațiilor acestor țări cu guvernul de la Kabul.

Pentru Afganistan și Pakistan cea mai complicată problemă devenise a.n. Pashtunistan, o formațiune separatistă semi-independentă din Pakistan, creată de uniunea triburilor pashtune cu sprijinul Kabulului. Afganistan întotdeauna a considerat că aceste teritorii îi aparțin, ceea ce provoca o reacție negativă la Islamabad. Erau urmările politicii coloniale britanice. Cum am mai spus, în rezultatul unor războaie Britania a separat India Britanică de Afganistan prin așa numita «linie Durand», care a împărțit pashtunii în două părți. Pashtunii – poporul dominant în Afganistan, din care azi este formată mișcarea Taliban. Celălalt grup de triburi – farsifonii - triburile formate din tadjici , perși, khoresmi și alte popoare, legate de Iran. De la formarea statului Pakistan, Afganistanul nu a recunoscut hotarele impuse de Britania și a încercat să le revizuiască, dar fără succes.

Aceste lucruri ne interesează pentru că principalele probleme vitale ale Afganistanului și regiunii în întregime provin din problema pashtună și «linia Durand».

După ce în a. 1947 Pakistanul a devenit independent, guvernul afgan a fost unicul care a votat împotriva accederii Pakistanului în ONU. Au început decenii de confruntare, căci afganii sprijineau separatiștii din Pakistan, paștuni în special, și lupta lor pentru independența Pashtunistanului, în timp ce Pakistanul sprijinea mișcările de opoziție față de Kabul. În a. 1961 chiar a fost pusă problema întreruperii relațiilor diplomatice dintre Kabul și Islamabad. Situația mereu balansa la limită. Ba ruperea, ba în a. 1963 – restabilirea relațiilor diplomatice și chiar aserțiunea președintelui Pakistanului Mohammad Ayub Khan cu propunerea de creare a confederației afgano-pakistaneze.

Din feudalism în socialism

În a.1973 Afganistanul a suportat o lovitură de stat. Monarhul Zahir Shah a fugit în Italia, peste ani el va reveni în țară, dar nu va reuși să restabilească monarhia (a încercat să o facă cu ajutorul SUA). Deci, în rezultatul loviturii de stat din 17 iulie, 1973 la putere a venit guvernul condus de ruda monarhului, Muhammed Daud. Țara a fost declarată republică. Procesul a demarat și în a. 1978 a avut loc o nouă revoluție - socialistă de această dată, în frunte cu Partidul popular democrat din Afganistan (PPDA). PPDA era un partid marxist-leninist, care dorea să ducă poporul Afganistanului pe calea construirii societății socialiste. Din feudalism direct în comunism, ocolind alte formațiuni social-economice, ceea ce este egal cu moartea, potrivit lui Marx, care nici pe Rusia, cu vestigiile ei de feudalism, nu o privea ca pe o trambulină pentru mișcarea socialistă mondială, pentru că în opinia sa în Rusia nu exista clasa muncitoare și situația revoluționară.

În Afganistan, nu era și nu putea fi nici clasă muncitoare, nici situație revoluționară: țara cu o populație de 17 milioane și 3 milioane de nomazi trăia conform legilor sistemului feudal arhaic, căci totul era împărțit în triburi. Triburile aveau propriii conducători, deseori nu aveau un teritoriu permanent și migrau dintr-o regiune a țării în alta. Adică, premise nu existau, însă guvernul Daud era așa de nepopular, că PPDA sprijinit de Moscova se consolida rapid , și volens-nolens poporul Afganistanului a susținut această lovitură de stat, care în istoriografia sovietică a fost numită revoluție socialistă, anti-feudală .

S-ar părea, revoluția a canalizat spiritul fierbinte al afganilor spre scopul clar de construire a societății socialiste, mai ales că resursele necesare le oferise URSS, însă multe triburi nu au acceptat viitoarele schimbări și au început lupta armată cu guvernul pro-socialist de la Kabul. A început o confruntare cruntă, care durează mai bine de jumătate de secol.

În aprilie, 1978 Consiliul popular-revoluționar al Afganistanului a proclamat țara Republică democratică. URSS a fost prima care a recunoscut RDА, deja în decembrie a aceluiași an a avut loc vizita guvernului Afganistanului la Moscova. Aici a fost semnat tratatul de prietenie, bună vecinătate și colaborare a URSS și Afganistan, a început epoca nouă de dezvoltare a mult pătimitului Afganistan.

Da cum era situația în alte părți ale regiunii? Pakistanul a recunoscut noul guvern la 5 mai, 1978, deja după Moscova, dar imediat a început să manifeste o activitate înflăcărată în relațiile cu Kabulul revoluționar. La început totul era bine și perspectivele relațiilor bilaterale erau frumoase , deși problema Pashtunistanului, a poporului pashtun divizat și a «liniei Durand» nu a dispărut.

În septembrie, 1978 Afganistanul a fost vizitat de președintele Pakistanului Muhammad Zua-ul-Hag. S-a decis stabilirea unor relații comercial-economice. În anul următor a avut loc următoare întrevedere dintre liderul afgan Nur Muhammad Taraki și președintele Pakistanului – în cadrul conferinței Mișcării Nealiniate de la Havana. Și Pakistanul, și Afganistanul făceau parte din această mișcare, care avea ca scop crearea «căii a treia». Adică, urma să nu fie capitalismul occidental clasic, nici socialismul sovietic, ci o a treia cale, orientată spre economia socială și pluripartitism. În fruntea acestei mișcări se aflau India, Iugoslavia, Indonezia și alte țări mari, care deși apropiate politicii Kremlinului nu sprijineau pe deplin cursul Moscovei, aveau propria poziție pe marginea unui șir de probleme geopolitice.

În a. 1979 Islamabadul s-a arătat gata să ajute Afganistanul în pregătirea cadrelor și să trimită în această țară specialiști în industrie. A sporit mult volumul comerțului între aceste țări apropiate istoric. Mai ales că întregul comerț maritim al Afganistanului trecea prin portul pakistanez Karachi. Au fost semnalate niște căi de soluționare a problemei hotarelor. Noul guvern PPDA în frunte cu Hafizullah Amin, care acea careva probleme în relațiile cu Moscova, a decis cedeze Islamabadului în aceste direcții importante ale politicii externe.

Lupta clanurilor

În istoriografia sovietică guvernul Amin era numit clică reacționară și guvern de trădători, care se lasă conduși de SUA și Pakistan. E de spus că Amin într-adevăr era un aventurier politic. El l-a distrus fizic, putem spune, pe președintele legal Taraki și în septembrie, 1979 a acaparat puterea.

Însă de pe pozițiile zilei de azi lucrurile se văd altfel. PPDA nu a fost un organism politic simplu. El nu a avut niciodată o unitate structurală, fiind un anacronism la fel ca toate formațiunile etno-confesionale și politice din Afganistan.

Acest partid revoluționar a fost creat la 1 ianuarie, 1965 de jurnalistul Nur Muhammad Taraki. În a. 1967 a avut loc o scindare a partidului – în fracțiunea radicală «Halk» («Popor») și una mai moderată «Parceam» («Drapel»), condusă de Babrak Karmal. Fracțiunile nu se înțelegeau în probleme ideologice și economice, erau diferite și ca componență etnică și socială. Fracțiunea «Halk» era compusă, în fond, din pashtuni și populația rurală, «Parceam» - cu preponderență din orășeni, în special din clasa de mijloc și cea superioară majoritar tadjici). Taraki, liderul «Halk», avea viziuni radicale asupra construirii socialismului în Afganistan, în timp ce Karmal, liderul «Parceam», credea că societatea afgană este slab dezvoltată pentru a se conduce de ideile leninismului despre construirea socialismului și propunea ca în activitatea partidului să se pună accent pe principiile de eliberare națională, antiimperialiste.

Între martie,1968 și iulie, 1969 fracțiunea lui Karmal a editat propriul ziar «Parceam», mai loial față de Zahir Shah ca «Halk», de aceea a fost mereu atacată de fracțiunea lui Taraki. După ce președintele Daud a arestat niște conducători ai PPDA, unul dintre lideri, și anume Amin, a organizat o rebeliune. Anume acțiunile lui au determinat soarta revoluției din a. 1978. Însă în guvernul statului revoluționar Amin a rămas pe poziții secundare, dat fiind că șef a devenit Taraki, iar adjunctul acestuia – Karmal. Amin a devenit ministru de externe și vicepremier, și această aliniere nu putea să nu-l îngrijoreze pe el și pe cei din anturajul său. În țară a început cursa liderilor,care tindeau să demonstreze cine e mai radical și mai decis – era reflecția confruntării fracțiunilor din PPDA.

În rezultatul reformelor radicale din vara lui 1978 (care au dus la acutizarea divergențelor dintre fracțiunile PPDA) conducerea s-a scindat și a început curățirea personalului. Începe febra transferului de personal în aparatul PPDA , în departamentele statului și guvernului, însoțită de căutarea «dușmanilor poporului». Taraki elimină din funcții toți liderii puternici și în rezultat primește un knokout din partea lui Amin, care preia puterea. El începe represiunile contra membrilor fracțiunii «Parceam», a liderilor religioși, dar anume el arată că în țară este construită o societate socialistă. În general, Amin este o figură politică foarte neunivocă, a fost numit «fascist cu față socialistă», dar anume el a jucat în istoria țării un rol-cheie pe parcursul mai multor ani.

Din start, Moscova a avut o atitudine negativă față de noua conducere. Amin se distanțează de indicațiile și pozițiile Kremlinului și începe să promoveze o politică de sine stătătoare. Cum reacționează Moscova? Ea reacționează dur.

Astfel, în declarația conducerii sovietice se spune următoarele: «În dorința de a se întări rapid la putere Amin, în șirul unor gesturi demonstrative ca elaborarea proiectului constituției și eliberarea unor persoane arestate anterior, extinde represiunile în partid, armată, aparatul de stat și organizațiile obștești. El evident dorește înlăturarea de pe arena politică a tuturor activiștilor de partid și de stat, în care vede adversari reali sau potențiali… Acțiunile lui Amin provoacă nemulțumirea forțelor progresiste. Dacă anterior împotriva lui erau membrii grupului «Parceam», acum acestora li se alătură și adepții «Halk», unii reprezentanți ai aparatului de stat, armatei, intelectualității, tineretului. Aceasta îi provoacă neliniște lui Amin, care caută ieșire în sporirea represaliilor, ceea ce și mai mult îngustează baza socială a regimului ».

Invazia forțelor armate sovietice are temei real. Amin înțelege ce riscă, dar continuă confruntarea cu Moscova și noile represiuni contra «Parceam». Se creează o situație catastrofală, și Moscova decide să-l înfrunte pe Amin și pregătește introducerea trupelor sovietice în Afganistan.

Din nou război

Începe o perioadă nouă în istoria acestei țări mult pătimite și a confruntării acerbe în interiorul Afganistanului. Toate devin o adevărată tragedie pentru conducerea Pakistanului, care reușise să convingă clica lui Amin să coopereze și să încheie acordul cu privire la hotar și «linia Durand».

Dar toate se termină aici. Introducerea trupelor sovietice pune toate punctele pe i. Pakistanul nu mai are iluzii, el alege linia confruntării dure cu Afganistanul și trece la politica de sprijinire a mujahidinilor și adversarilor guvernului de la Kabul.

Istoricul sovietic Nikita Mendcovici scria în acest context: «Munca de bază în formarea și pregătirea formațiunilor anti-Kabul pe teritoriul Iranului și Pakistanului a început în vara lui 1979 , după ce Președintele Karter a semnat directiva din 3 iunie privind sprijinirea mișcării mujahidinilor. Despre dimensiunile participării străine în pregătire vorbesc următoarele date. La începutul anilor 1980 SUA alocau pentru pregătirea mujahidinilor 20-30 mln. dolari/an, în a.1988 suma finanțării anuale a ajuns la 630 mln. În polemica americană internă este folosită evaluarea cheltuielilor comune pentru susținerea grupărilor înarmate ale radicalilor islamiști (bugetul operației «Ciclonul») de 4 mlrd. de dolari. În a.1980 Comunitatea economică Europeană a donat opoziției afgane 18,8 mln., Japonia — 4, aportul cel mai mare în același an a fost cel al Arabiei Saudite - 700 mln. dolari SUA. În taberele Pakistanului, în perioada iunie – noiembrie, 1979 au fost instruite cca 30 mii de persoane, grație muncii grele a instructorilor din statele arabe numărul total al formațiunilor afgane antiguvernamentale a constituit în a. 1980 - 80 mii de oameni, ceea ce este egal cu efectivul forțelor armate afgane în a.1968 ».

În decembrie, 1979 regimul lui Amin a căzut, începe o nouă etapă în dezvoltarea acestei țări, cu o nouă conducere și o nouă realitate politică, în care rolul Moscovei devine decisiv. Concomitent, începe războiul civil și opunerea mujahidinilor guvernului de la Kabul și armatei sovietice. Se formează acea platformă social-politică și religioasă, care va crea noua realitate a lumii afgane, în care se poate naște mișcarea «Taliban».

Noi am descris toate aceste lucruri reieșind din aceea, că pentru a înțelege situația actuală din Afganistan trebuie să cunoaștem rădăcinile și izvorul conflictului, dat fiind că tot ce se petrece în Afganistan este urmarea luptei îndelungate pentru putere, pentru legile religioase și pentru viitorul politic, care în lumina actuală a evenimentelor ni se pare foarte ne-optimist.

Veaceslav Matveev

(va urma)

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?