COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

Svetlana Paicova-Burghiu, mezzo-soprana cu voce de argint

Svetlana Paicova-Burghiu, mezzo-soprana cu voce de argint

În timpurile noastre atît de complicate, oamenii vor să-şi amintească şi să vorbească despre lucruri bune. Să nu uităm, deci, că azi, 27 martie, este Ziua Mondială a Teatrului.

Pentru această dată, Noi.md a pregătit un interviu cu solista Teatrului Naţional de Operă şi Balet, Svetlana Paicova-Burghiu, care a evoluat timp de mai mulţi ani pe scena chişinăuiană şi a interpretat rolurile principale în operele ”Evghenii Oneghin”, ”Carmen”, ”Dama de pică”, ”Norma”, ”Don Chijote”, ”Alexandru Lăpuşneanu” şi multe altele. În plus, anul acesta talentata artistă marchează un jubileu.

De la Facultatea de filologie şi istorie a Universităţii de stat din Krasnoiarsk la Institutul de stat de artă teatrală ( ГИТИС).Cum s-a produs o aşa tranformare decisivă în soarta Dvs.?

Am cîntat de cînd mă ţin minte. Toți erau încîntaţi de vocea mea. După absolvirea şcolii medii am aplecat la Conservatorul din Novosibirsk. Acolo şeful de catedră vocală, Arkanov, mi-a propus să merg nu în grupul de bază de la conservator, ci la şcoala de pe lîngă conservator, ceea ce pentru mine era inacceptabil. Am revenit acasă şi i-am spus mamei că mă voi angaja la uzină.

Am aplicat la facultatea de limbi străine a Universităţii din Krasnoiarsk, dar nu mi-au ajuns 1,5 puncte. La insistenţa mamei, Galina Constantinovna Paicova, am fost înmatriculată la Facultatea de filologie şi istorie. Dar şi acolo luam lecţii de artă vocală. Participam la toate concertele. În culise şi pe scenă mă simţeam la locul meu. Interpretam în faţa tuturor oaspeţilor importanţi, care vizitau Krasnoiarskul. Pe atunci ne-a vizitat marele tenor Mihail Davidovici Alexandrovici. Nu eram limitată în alegerea repertoriului. Interpretam tot ce doream şi o făceam cu plăcere. În anul I chiar am fost invitată să merg cu corul operetei la Alma-Ata.

Cum v-aţi cunoscut cu celebrul telepat şi prezicător Volf Messing?

Eram în anul II şi am aflat că ne va vizita Messing. Desigur, nici nu bănuiam cine este el. De fapt, eu sînt o ”ateistă credincioasă”. Messing a avut la Krasnoiarsk un adevărat spectacol. Sala era plină, iar eu stăteam în culise şi vedeam tot ce face el pe scenă. Messing a luat inelul meu şi a rugat să-l ascund. Apoi, m-a ţinut de mînă şi a găsit inelul ascuns. Eu cred că el chiar avea darul previziunii, căci mi-a şoptit că voi deveni cîntăreaţă.

După trei ani de studii la Universitatea din Krasnoiarsk, am cerut rectorului să-mi elibereze actele, pentru ca să aplic la o universitate din Moscova. Şi rectorul, şi mama m-au sisţinut. Am aplicat la Institutul Gnesen. Am trecut de primul tur la conservator, dar o prietenă m-a convins să merg la ГИТИС, care era la 50 m de conservator. Am venit acolo. Era o coadă lungă. â Stăm, vorbim. Aud la un moment dat :

- Dvs., blonda în rochiţă neagră.

Eu nu atrag atenţie. Dar striga Pantreaghin, şeful catedrei.

- Eu ce-am spus, veniţi încoace!

Mi-am cerut scuze că merg fără rînd, am intrat în sală. Am interpretat o arie, o romanţă şi un cîntec popular rusesc.

- Dar o fabulă ştiţi? – am fost întrebată.

Am răspuns:

- Nu. Nu am pregătit, căci nu intenţionam să aplic aici.

- Ei, amintiți-vă ceva!

Mi-am amintit de "Рыбья пляска" lui Crîlov.

- Dar ceva din proză?

Din proză am citit "Ну какой русский не любит быстрой езды".

Patraghin m-a luat de mînă şi m-a dus la recor, Matvei Alexeevici Gorbunov. Un om minuuat. Am cîntat în aşa mod, că Matvei Alexeevici a spus:

- Ce să spun, Paşa? Vocea e bună, şi picoruşele la fel.

- Unde-s actele? – m-au întrebat.

- La Gnesen, – am răspuns.

- Adu-le. Deja esti studenta noastră.

Deci, aţi fost înmatriculată laГИТИС. Cine erau colegii Dvs.? Ce amintiri aveţi, peste ani?

Cursul nostru studia vocalul cu interes. Măiestria actorului ne-o preda Iosif Mihailovici Tumanov, pe atunci regizor principal la Teatrul Bolşoi. Am început cu fragmente de dramă, apoi – de operă.

Îmi amintesc mai ales de prieteni şi de serate, de felul cum împărţeam totul, inclusiv produsele alimentare. În cămin, camera mea era aproape de bucătărie şi eu mereu găteam mult. Cumpăram peşte, somn. Cum numai aduceam bucatele în cameră, cineva bătea la uşă.

Slavca Voinarovici cu veşnicele bancuri.

Vovca Vinocur era un mare sufletist. Abia se demobilizase, iar eu absolveam deja cursul.

Liova Leșcenco era mai distanţat, se considera moscovit.

Lionea Filatov, foarte talentat, scria versuri şi opusuri. Slab şi mereu flămînd. Jocul preferat pe atunci era preferans. Odată m-a invitat la pilaf. Stau într-un colţ. Zic:

- Lionea, învaţă-mă să Joc!

- Şezi şi taci, pe urmă te învăţ, altfel nu voi avea de la cine împrumuta 100 de ruble. Rîdeam în hohote!

Boris Bureaţev era cu doi ani mai mic ca mine. Avea voce bună, dar prea mult i-au plăcut diamantele.

Vi s-au propus roluri în filme, dar nu aţi acceptat, aţi sonorizat doar filme muzicale. De ce?

Noi eram deseori invitaţi la filmări, inclusiv în scene de masă. Pe atunci Nikita Mihalkov filma pelicula "Я шагаю по Москве". Micăel Tariverdiev m-a invitat pentru povestea muzicală teatralizată "Король Олень". Am refuzat, am acceptat doar să înregistrez parţial muzica compusă de Tariverdiev pentru acest film.

Niciodată nu am fost interesată de cinematografie, doar de operă. Ulterior am început să interpretez romanţe, dar asta deja la Chişinău, unde am evoluat cu orchestra şi cu un trio. Susţineam cîte 10 concerte pe zi, iar cînd ajungeam acasă – leşinam. Era perioada de început a „perestroicăi”, şi trebuia să supravieţuim, ca şi acum. Apropo, romanţele se interpretează mai dificil decît ariile din opere. Romanţa trebuie nu doar interpretată, dar şi simţită, trăită.

Am avut în repertoriu multe romanţe şi arii. Multe dintre ele se păstrează în înregistrări audio.

Dar cum aţi făcut cunoştinţă cu regizorul Iacob Burghiu?

La Moscova, absolut întîmplător. Era Anul Nou. La cămin, aveam o mică sărbătoare, la care s-a alăturat un grup de studenţi din Moldova. Ei dansau "Peliniţa", la care i-au atras pe toţi. Iacob Burghiu, regizor începător şi student VGIC, m-a ales pe mine. În acea seară el era împreună cu prietenul său Ion Puiu, care ulterior a devenit un cunoscut pictor moldovean. Mai în glumă, mai în serios, noi pe urmă îl numeam peţitor.

Cum au reuşit doi oameni de creaţie să fie împreună?

Eram mereu ocupaţi. Iacob la filmări, eu la repetiţii, spectacole, în turnee. Noi nu atrăgeam atenţie problemelor pe care ni le creau unii colegi. Ne ajuta mult mama din Krasnoiarsk, mai ales în perioada în care ambii nu aveam un loc de muncă, iar familia de cinci persoane trebuia întreţinută.

Deci, aţi venit în Moldova dintr-o dragoste mare. Deşi aţi fost invitată în trupa Teatrului Bolşoi, aţi ales Chişinăul...

În primul rînd Iacob nu ar fi rămas la Moscova, deşi a fost invitat, după absolvire, la studioul Gorkii.

În al doilea rînd, eu am venit în Moldova la insistenţa lui Iacob. Peste 4 ani am fost iarăşi invitată la Teatrul Bolşoi, unde am cîntat în mai multe spectacole: "Евгений Онегин", "Риголетто", "А зори здесь тихие". Apoi mi s-a propus să particip la un concurs, la Moscova, cu un stagiu ulterior la Milano, în "La Scala”. Selecţia a avut loc în sala Beerthoven a teatrului Bolşoi. Am fost selectată.

Îmi amintesc cu căldură de colectivul Teatrului Bolşoi, cu care am avut onoarea să muncesc. Era un colectiv bunicel, cu excepţia lui Mazuroc, un „banderovist” cu pălărie. Îmi amintesc de Atlantov cu notele lui medii şi superioare, de Pizvco care avea note superioare bune, de Milaşchina şi alţii.

Cum V-au primit colegii moldoveni - Maria Bieşu, Mihai Munteanu? Povestiţi-ne despre cei doi ani de stagiu în "La Scala", care a trecut în afara concursului din Moldova, la alegerea Moscovei. Cum a fost posibil?

Maria Bieşu, cu vocea ei genială, mă privea cu gelozie. Oarecum, ea nu vedea pe nimeni, doar pe sine.

Mihai Munteanu era veşnicul nostru secretar al organizaţiei de partid. O voce bună. El mereu concura cu Bieşu.

După stagiunea în Milano, am susţinut din proprie iniţiativă mai multe concerte de totalizare la Sala cu Orgă. Împreună cu concertmaistrul Tamara Nicolaevna Mahaeva am mers la Moscova, unde am susţinut un concert de totalizare după primul an de stagiu la Milano. Cei de la Moscova au apreciat înalt evoluarea noastră.

Eu pe atunci nu înţelegeam ce e cu problema naţională. La noi, în Siberia, ea nu exista. Noi nu făceam diferenţă: evreu, ucrainean, rus, belarus. În Moldova însă eu am înţeles că problema naţională există, la un anumit nivel, şi dacă se dorea ca cineva să fie marginalizat, aşa era.

Cum? În cazul meu, nu mi se permitea să cînt. Spre exemplu, eu merg la un concurs, dar sînt retrasă din concurs. Se repartizează rolurile, iar la spectacole în care cîntau staruri din Moldov nu sînt acceptată...

Desigur, am avut şi eu spectacolele mele, însă acestea au fost foarte dificile pentru mine pe scena teatrului din Moldova. Mult timp am luptat pentru "Carmen". Toţi tenorii refuzau să cînte cu mine. Numai tenorul Valentin Cocinov a acceptat să cînte cu mine premiera "Carmen". Nu ştiu de ce refuzau, le era frică, poate? Dar în acea perioadă am fost mereu susținută de soţul meu, Iacob Burghiu.

Îmi amintesc cu căldură de Tamara Grigorievna Alioşina. O femeie deşteaptă, ea înţelegea talentul meu natural şi simţea că eu am în spate şcoala ГИТИС. Asta chiar dacă noi două interpretam aceleaşi partituri.

Ulterior a fost montat spectacolul "Mătuşa Curaj" de Breht. Un spectacol extraordinar. Eu l-am făcut cu o mare placere. Nu dormeam nopţile – născoceam plastica. În rezultat, spectacolul l-am făcut, dar nu mi s-a permis să cînt premiera. Aşa a decis regizoarea Eleonora Constantinov.

Revin la stagiul din "La Scala". Îmi amintesc de Italia, unde am cunoscut oameni interesanţi, tînărul Luciano Pavarotti, cu care ne vedeam ades în culise – înalt, cu picioare lungi, îmbrăcat într-o pelerină; concertele comune cu Mirella Freni; concertele susţinute la ambasada societică din Roma şi consulatul din Milano, şi desigur colegii de stagiu – Paat Burciuladze, Ghegam Grigorean, Irena Melcaviciute, Evghenia Anveld.

Galina Vişnevscaia şi Mstislav Rostropovivi, fiind migranți, au vrut să ne vadă, dar consulatul covietic a interzis această întrevedere.

Am avut şi situaţii excepţionale. Pentru prima dată, în toţi anii stagiilor, am fost cu toţii rechemaţi din cauza azilului politic, cerut de Ghegam Grigorean la Trieste. El a făcut-o sub influenţa diasporei armeneşti din Italia. L-am văzut pe Ghegam după evadarea lui. Mi s-a părut că regretă amarnic cele făcute, dar a explicat totul prin dorinţa unei vieţi mai bune şi visul de a avea o maşină. I-am spus: să fi răbdat încă puţin, ţi-ai fi cumpărat automobilul.

Consulatul URSS de la Milano în persoana consulului Cuzneţov cunoştea despre planul de evadare, dar nu a făcut nimic deoarece nu a crezut în veridicitatea informaţiei. După ce totul s-a întîmplat, noi desigur nu am spus nimic despre aceasta, ca să nu aibă de suferit consulul. Ulterior, noi cu Iacob Burghiu am fost oaspeţii consulului în casa lui din Moscova.

După ce voclaliştii au fost rechemaţi din Milano, eu aşa şi nu am reşit să mă întorc, deoarece s-a îmbolnăvit grav mama. A revenit doar Paat Burciuladze, care m-a chemat şi pe mine. Paat a cîntat în multe teatre, a devenit ulterior un bas renumit. Trebuie să spun că primul an de stagiu a fost unul prematur pentru Paat. El pe atunci încă nu înţelegea ce este vocalul. La Milano a ajuns graţie prieteniei dintre tatăl său şi Eduard Şevarnadze, şeful MAE sovietic.

Desigur noi toţi am avut atunci posibilitatea să rămănem peste hotare, căci Liubimov tocmai monta spectacolul „Boris Godunov” în teatrul „La Scala”.

După Italia, Irina Arhipova mi-a propus să lucrez la Bolşoi. A făcut această propunere încă o dată, noi cu soţul fiind musafirii ei în apartamentul de pe Nejdanovca. Eu am zis: întrebaţi-l pe Iaşa. El a refuzat imediat.

Aţi avut relaţii deosebite cu Irina Arhipova pe parcursul întregii sale vieţi. Povestiţi-ne despre ele.

Ea mă simpatiza de la prima noastră întrevedere la Moscova. Dacă venea în turneu la Chişinău, neapărat ne vedeam, vorbeam.

Într-un interviu, ea m-a numnit mezza-soprana cu voce de argint. Această apreciere îmi este foarte scumpă. În special era importantă în perioada activităţii mele de creaţie.

Care-s rolurile cele mai memorabile?

Desigur, "Carmen", "Mătuşa Curaj", "Aici zorile-s liniştite". În "Zori…" am interpretat toate eroinele.

Şi totuşi, aţi montat "Carmen"? Cum de vi s-a permis?

Spectacolul a fost montat cu mari dificultăţi. Eu mă adaptasem, şi nu observam dispreţuirea şi piedicile puse. Repet, mulţi se temeau să colaboreze cu mine. Regizori şi dirijori. Dirijorul Mocealov nu a refuzat să facă repetiţii cu mine. Regizoarea Eleonora Constantinova m-a inclus în spectacol. Am fost la Consiliul de Miniştri, la Eremei, ca să mi se permită să interpretez Carmen. El a acceptat şi a dat permisiunea. Atunci am zis, că dacă de fiecare dată voi implora astfel un spectacol, n-o voi duce mult timp. Nici bolile profesionale nu m-au ocolit. Odată, din cauza nervilor, am tăcut timp de jumătate de an.

Premiera "Carmen" am interpretat-o perfect. Sala era plină. S-a păstrat însă doar o înregistrare la dictafon.

De ce aţi părăsit teatrul moldovenesc de operă?

Am muncit 25 de ani. Trebuia să supravieţuiesc în timpul perestroicăi, şi în anii 90.

Ce trebuie să ţină minte pedagogul care predă vocalul şi ce trebuie el să insufle elevului său?

Elevului trebuie să-i transmiţi obsesia şi dorinţa de a cînta. De a înţelege. Trebuie ca studentul să înveţe nu doar să se asculte pe sine, dar şi să înţeleagă ce face, ce interpretează. Eu am avut studenţi foarte buni. Au luat premii la diverse concursuri. Eu am avut o frumoasă experienţă de predare la şcoala muzicală „Ştefan Neaga”.

Nu toţi reuşesc să fie şi un interpret genial, şi un profesor talentat. Poţi să cînţi genial, însă prin predarea proastă - să distrugi vocea unui interpret promiţător.

Ce credeţi despre Opera Naţională de azi? Cum poate fi ea salvată?

În teatru, un rol important îi revine directorului, care trebuie să înţeleagă ce este un teatru de operă, ce este muzica, el trebuie să trăiască şi să aibă grijă de teatru. Un diletant va distruge şi nu va face nimic bun. Noi am avut numeroşi conducători de acest gen. În fond, doar de aceştia am avut. În orice domeniu e nevoie de profesionişti.

Începătorilor vreau să le spun următoarele:

Iubiţi-vă profesia, iubiţi-vă cauza, fiţi fanii ei, şi veţi reuşi. Înţelegeţi despre ce cîntaţi. Este foarte necesar. Timbrul vocii se schimbă pentru că se include creierul. Opera capătă un alt sens. Asta se simte îndeosebi în romanţe şi piesele populare . În arii – nu, căci acolo mergi pe un drum bătătorit. Compozitorul ţi-a arătat şi forte, şi piano. Orice lucru este interesant dacă îl faci cu drag.

Ce regrete aveţi?

Trebuia să fiu mai insistentă în relaţiile cu Iacob Burghiu, pentru ca să rămîn la Moscova. Eu înţelegeam că el trebuie să filmeze şi să scrie în Patrie. Dar nu trebuia să plec din Moscova.

Dar am un sentiment de mare recunoştinţă faţă de Moldova pentru acest soţ şi tată!

Şi încă ceva. Problema cea mai mare a noastră, atunci şi acum, este intelectul. Trebuie să investim mai mult în intelect.

Dănilă Voinarovschii

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Advertorial.


Știrile partenerilor noștri
loading...
Mai multe

Sondaj Toate

load