COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

Serghei Mureico: ”Uneori înfrîngerea este mai valoroasă decît victoria”

Serghei Mureico: ”Uneori înfrîngerea este mai valoroasă decît victoria”

”Credeți că pentru cineva mai prezintă interes asemenea interviuri?” - a întrebat cu îndoială Serghei Mureico, multiplu medaliat al campionatelor mondiale și europene, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice din a.1996, unul dintre cei mai vestiți sportivi autohtoni. Serghei Mureico, uriașul cu ochi albaștri, victoriile căruia erau, în anii 90, adevărate raze de bucurie și speranță pentru fanii sportului din Moldova. Cum o duce el azi, ce crede despre perspectivele sportului moldovenesc? Despre aceasta - în interviul pe care l-a acordat site-ului Noi.md.

Domnule Mureico, lumea vă consideră legenda sportului autohton, la moment – luptătorul cu cele mai multe titluri din Moldova. Și chiar dacă nu mai evoluați în componența selecționatei, oamenii vă țin minte, vă recunosc pe stradă. Sau nu?

Știți, de multe ori oamenii se apropie și întreabă dacă-s eu sau nu. Mulți își amintesc de niște prieteni, amici cu care mă antrenam altă dată, mă roagă să fac poze cu ei… Este ceva plăcut.


În prezent muncesc la un liceu, unde există mulți sportivi, comunicăm mereu, multă lume mă recunoaște. Mai mergem adesea la competiții, inclusiv peste hotare. Și acolo tot am mulți cunoscuți, cu care ne-am văzut și am evoluat în anii trecuți.

Poate cineva m-a uitat, dar lumea mă recunoaște, deoarece eu am participat, împreună cu Comitetul Olimpic, la programul Olimpic Fest, și la Olimpic Day, și la Olimpic Eco. În cadrul Olimpic Eco noi sădim copaci, despre aceste acțiuni relatează mass-media, așa că multă lume necunoscută, spre exemplu – vînzătoarele din magazin, - pot exclama: ”Da noi v-am văzut la televizor!”

Vedeți, dar dvs. spuneți – ”Cine mai are nevoie de asta?”. Au, deci,nevoie! Acumașao întrebare. Numele Dvs. este indispensabil legat de cel al lui Alexandru Karelin, toată presa vă numea unicul adversar demn al acestui sportiv de excepție al contemporaneității. Și el însuși a vorbit foarte măgulitor despre Dvs. Povestiți-ne despre aceste relații, despre luptele susținute la campionate și Jocuri Olimpice sau poate despre relațiile personale...

Karelin este, desigur, o legendă a sportului nostru. El a făcut foarte multe pentru dezvoltarea sportului sovietic, pentru popularizarea acestuia. Și chiar dacă nu mai evoluează, deputat fiind, este în continuare o legendă.

Pentru prima oară l-am văzut în cantonament, la Kislovodsk. Eu eram un începător, junior. El – adult, mi s-a părut ireal de mare, un uriaș. În presa străină era numit ”ursul rusesc”, dar pe atunci încă nu era un urs, era tînăr, nu acumulase puterea deplină. Apoi ne-am antrenat împreună în selecționata Uniunii, am fost martor cum a crescut profesional, cum a devenit campion. În 1988 a fost cîștigător al Jocurilor Olimpice din Seul. Eu aveam pe atunci 18 ani, iar el era deja campion.

Ce pot spune? Comunicam normal, ca între adversarii principali. Noi ne antrenam adesea împreună, evoluam, pe atunci nivelul de pregătire era foarte înalt. În anul 1991 ne-am pregătit împreună de Spartachiada popoarelor, la Moscova, am evoluat împreună. Eu am luptat cu el în finală, pentru primul loc. Lupta a fost foarte tensionată. Pe atunci eram cam la același nivel. Iar în a.1992 ne-am pregătit de Jocurile Olimpice din Barcelona. Eu eram nr.2 în selecționată. Dacă Karelin, Doamne ferește, ar fi căpătat vreo traumă, eu aveam șansa să fiu nr.1.

Din 1993, deja în componența selecționatei Moldovei, eu de două ori am luptat în același subgrup cu Karelin la campionatul Europei și de două ori - în finala campionatului mondial. În 1996 am participat la Jocurile Olimpice din Atlanta. După tragerea la sorți, am nimerit în aceeași subgrupă cu Karelin. Ne-am confruntat în cea de-a doua luptă. Pe parcursul primei perioade lupta era egală, eu am fost de mai multe ori pus la parter, Karelin nu putea face nimic. Prima perioadă s-a încheiat cu scorul de 0-0. În perioada a doua schema arbitrajului nu s-a schimbat, în luptă egală eu eram pus la parter, doar la finalul luptei la parter a fost pus și Karelin.

După fluierul arbitrului și începutul luptei la parter, eu am reușit să-l apuc și să-l deprind de covor. Dar nu am putut să-l țin. Am înțeles că este unica mea șansă de a învinge, am decis să fac o manevră, care însă nu mi-a reușit, l-am scăpat, dar arbitrul a decis altfel și i-a acordat lui Karelin două puncte. Așa că învingător a ieșit Karelin.

Nu aveam altceva de făcut, trebuia să lupt pentru medalia de bronz. Pentru asta a trebuit să cîștig în două lupte, inclusiv cu medaliatul Jocurilor Olimpice din Suedia. În lupta pentru bronz aveam un adversar serios, medaliat al campionatelor Europei și lumii - Piotr Katoc din Ucraina, în fața căruia am cedat la europenele din 1996. Am reușit să obțin victoria cu scorul 0-0 și să ocup locul trei.

Nu pot spune că eram prieteni apropiați cu Karelin. Fiecare cu caracterul său. Dar la competiții, campionatele mondiale și europene, unde ne vedem, comunicam, discutam, ne aminteam de cele trecute. Avem relații omenești normale.

După triumful din 1996 ați decis să părăsiți Moldova și ați evoluat un timp pentru selecționata Bulgariei. Suporterii și autoritățile sportive de la noi au luat această decizie ca pe o mare pierdere pentru sportul moldovenesc. Care a fost motivul? Vestitul ”sindrom al anilor 90” – lipsa banilor și a perspectivelor sau altceva?

Toate au început în cadrul Cupei Mondiale a cluburilor sportive. Și Grișa Gancev, sponsorul clubului ”Slavia Litex” m-a invitat să evoluez pentru clubul lor și să-l ajut să intre în finală. Imediat după Jocurile Olimpice, fără răgaz, am evoluat pentru ei. Am avut 5-7 lupte, în finală clubul nostru s-a confruntat de două ori cu clubul moscovit. Conform rezultatelor acestor două lupte, bulgarii au pierdut, totuși locul doi era un nivel înalt, ei erau mulțumiți că m-au invitat și că eu i-am ajutat să ocupe locul doi.

După asta mi-au propus să evoluez pentru selecționata lor. Pe atunci ei erau în decădere, aveau nevoie de forțe noi. Și deoarece m-au invitat pe mine, au căpătat încă un sportiv bun - campionul olimpic din Armenia Armen Nazarean. Pe parcursul mai multor ani anume noi doi le aduceam rezultate. El a devenit campion olimpic, eu – campion al Europei, în timp ce evoluam pentru Bulgaria. Așa că noi ne-am îndeplinit sarcina – am ridicat nivelul luptelor în Bulgaria.

Dar nu clubul în sine, nici conducerea Federației de lupte din Bulgaria, ci sponsorul ne asigura condițiile de muncă. Sponsorul a negociat cu mine, a promis să-mi ofere toate condițiile, inclusiv apartament, mașină, un salariu bun.

Eu am acceptat oferta și pentru cu după Olimpiadă aici nimerisem într-o situație stranie. Se schimbase conducerea Ministerului tineretului și sportului, se schimbase viața în general. Nu era clar ce va fi mai departe. Vă amintiți doar, în anii 90 nu era simplu deloc… Și eu am decis să accept această ofertă.

Chiar dacă ați evoluat cu succes în Bulgaria, în 2008 ați revenit în țară, pentru că doreați să mergeți la Olimpiadă sub drapelul Moldovei. Dar la Beijing așa și nu ați evoluat. De ce v-ați întors și de ce nu ați evoluat? Care este istoria?

La Olimpiada din Grecia eu am evoluat pentru Bulgaria și am luat locul 8. Cum s-a întîmplat asta? Am luptat cu americanul Rulon Gardner, care luptase cu Karelin în finala Olimpiadei de la Seul. Scorul a fost 1:1, dar victoria i-a fost acordată lui.

De ce?

Pentru că e american. Pentru că e campion olimpic. Asta e. În principiu, lupta a fost egală, dar ulterior el a mers mai departe, a luat locul trei. Mie, pentru locul opt, sponsorii nu mi-au oferit nici o primă, mi-au strîns mîna și au spus: ”Bravo!”. Eu m-am supărat, căci consideram că am făcut destule pentru Bulgaria, ani în șir am evoluat cu succes și să fiu tratat așa…

Dar și atitudinea sponsorului s-a schimbat. Acum el acorda mai multă atenție fotbalului, iar un așa gen de sport, cum erau luptele, a devenit secundar. Și eu am înțeles că nu prea am perspective strălucite. Unde mai pui că aveam deja 34 de ani – o vîrstă nu tocmai potrivită pentru performanțe în sport. Și categoria de greutate era alta: a fost 130, a devenit 120 kg. Trebuia să slăbesc 10 kilograme, ceea ce era destul de greu.

Așa că, vorba ceea, peste tot e bine, dar acasă e și mai bine. Am revenit în Moldova. Mi s-a propus să merg la Olimpiadă. Dar nu am reușit să soluționez nici problemele financiare, nici chestiunile organizatorice. Doream să evoluez sub drapelul Moldovei! Dar așa a fost să fie…

Chiar și fiind în apogeul carierei sportive, Dvs. practic nu ofereați interviuri presei moldovenești. Din modestie sau din alte motive?

Vedeți Dvs., ca regulă jurnaliștii întreabă despre ceea ce le este interesant lor și nu întreabă despre ceea ce-l interesează personal pe sportiv, ce are în sufletul său.

Bine, și ce întrebări trebuie să pui pentru a obține un răspuns și o rezonanță?

Să zicem, îl întreabă pe sportiv: ”De ce ați pierdut?”. Dar nimeni nu întreabă:”Cum v-ați simțit atunci? Ce stare emoțională aveați? Poate, aveați probleme familiale sau de alt ordin?”. Asta nu interesează pe nimeni. Pentru jurnaliști sportul înseamnă doar victorie sau înfrîngere. Dar ce e cu acest sportiv, ce are el în interior… De la el se cer doar rezultate. Iar dacă ai manifestat slăbiciune, nimeni nu te va consola.

Da, lumea e crudă din acest punct de vedere și nu doar față de sportivi. Credeți-mă, uneori și jurnaliștilor nu le este ușor… Aveți o metodologie, cum să vă isprăviți în caz de înfrîngere - și nu numai în sport? Cum ieșiți dintr-o situație de criză?

Eu pe toate le treceam prin mine, și la început eram foarte îngrijorat. Pentru mine eșecul era egal cu sfîrșitul lumii. Cu timpul, am înțeles că orice înfrîngere este o lecție. Trebuie să analizezi greșelile. Cauzele comiterii lor. Pentru ca pe viitor să nu le mai repeți, să le corectezi și să învingi. Trebuie să înțelegi că înfrîngerea e la fel de importantă ca victoria. Cei care au pierdut, ulterior pot obține rezultate mult mai mari ca cei, care au mers din victorie în victorie, s-au crezut mari și tari, dar pe urmă au căzut.

Să vorbim acum despre activitatea Dvs. în prezent. Activați ca antrenor la Liceul republican sportiv. Vă place această muncă?

Nu orice sportiv poate deveni antrenor. Eu găsesc limbă comună cu băieții mei. Antrenez elevi din clasele V-XII. Cu cei mari e mai ușor. Le poți explica mai bine ce trebuie să facă. Celor mici trebuie să le repeți de două-trei ori. E mai greu. Dar am băieți buni, în general.

Și îmi place că pot transmite experiența mea, căci cunosc multe, am văzut cum se antrenează și evoluează sportivii de performanță ai lumii. Și clar că doresc să transmit toate acestea tinerei generații, pentru ca și ea să obțină rezultate frumoase. Iată la noi se antrena un tînăr, Alexandrin Guțu, venise micuț, era în clasa a V-a. Îi spuneam ceea ce le spun discipolilor mei de obicei: ”Băieți, trebuie să vă orientați spre Jocurile Olimpice! Să vă propuneți scopuri mărețe. Da, acum abia începeți, dar nimic nu este imposibil!”.

Am vizionat recent un video consacrat jubileului de 40 ani de la trecerea Focului Olimpic prin Moldova. Mai înainte, nu cunoșteam multe din cele văzute acolo. Și mi-a plăcut mult. O priveliște minunată și frumoasă – poporul din Moldova cu flori și cu mare bucurie ieșeau în calea celor care duceau făclia. Atunci, după Olimpiada-80, mama a cumpărat vederi cu diverse genuri de sport, toate – cu simbolica Olimpiadei. Priveam atunci aceste cinci inele și poate în subconștient anume atunci mi-a apărut dorința să ajung la Olimpiadă, să particip, să obțin medalii…

Și acum le spun băieților: ”Puneți-vă scopul să ajungeți la Olimpiadă”. Ei bine, acest Alexandrin Guțu, pe atunci elev de clasa a V-a, a ascultat, s-a antrenat și ce credeți? La Jocurile Olimpice de tineret a devenit campion!

Acum creșteți din băieței viitori campioni, dar cine a fost învățătorul Dvs.? Cum ați ajuns să faceți sport?

La început, mama m-a dus la gimnastică sportivă. Dar peste ceva timp antrenorul mi-a spus că-s cam greoi pentru gimnastică. Dar îi mulțumesc pentru acele lecții – gimnastica mi-a dat o extensibilitate bună.

Apoi la școala nr.13, unde învățam, a venit antrenorul Gheorghe Bondari, care selecta băieți pentru luptele greco-romane. Fără a ști ce este aceasta, fără a avea măcar o închipuire despre acest gen de sport, am mers la secție. Am venit în sală, și am rămas acolo. Dl Bondari a fost primul meu antrenor, el m-a antrenat mulți ani, mergea cu mine la competiții, m-a adus la un anumit nivel.

După care antrenorul meu a devenit Alexandr Cozîri. Era antrenor de nivel mondial, venit din Rusia. Sub îndrumarea sa, am atins rezultate înalte. El m-a pregătit pentru Jocurile Olimpice, a mers cu mine la Atlanta. El m-a ajutat mult să obțin locul trei. Vreau să-l menționez și pe Bratan Țenov – antrenorul bulgar, care după transferul meu în Bulgaria m-a ajutat să mă adaptez, să devin parte a colectivului și să ocup primul loc în Europa.

Mie îmi place mult filmul pămînteanului nostru Nicolae Lebedev ”Legenda nr. 17”, despre excepționalul jucător de hochei Valerii Harlamov. Însă pelicula nu este doar despre hochei, ea este despre faptul că poți fi un sportiv talentat, dintre care există foarte mulți. Dar pentru a deveni nr.1, cel mai bun, excepțional, trebuie să depui supraefort și să sacrifici multe lucruri. Dvs. ce sacrificii ați făcut?

Timpul liber. Antrenamente permanente, cantonamente, plecări, competiții. Nu îți aparții, pur și simplu. Familia, desigur, avea de suferit. Pe cei apropiați îi vezi mai rar. Iar în selecționata Uniunii noi eram pregătiți foarte intens. Cineva poate spune că disciplina era prea severă, restricțiile prea multe. Dar pentru a obține rezultate bune asta era bine!

Acum oamenii se antrenează altfel. Sportul este abordat ca un show, ca un proiect comercial, care poate aduce venit. Contează nu cine este mai bun, dar cine arată mai bine, cine organizează o campanie PR mai puternică. În aceste condiții este mult mai greu să obții rezultate cu adevărat bune.

În Moldova luptele, fie libere sau clasice, întotdeauna au fost un gen de sport strategic. Cum apreciați perspectivele dezvoltării lui la moment?

Cu privire la luptele libere, noi avem deja un participant la Jocurile Olimpice – Anastasia Nichita. Campioană Europei – 2020. Încă o absolventă a Liceului republican sportiv. Îi doresc din suflet să obțină la Tokyo cel mai bun rezultat.

La luptele greco-romane nu avem un participant. Nu-l avem de mult timp, nu știu din ce cauză. Dar sper că măcar acum vom reuși să avem unul. Avem în față două turnee, și avem doi pretendenți serioși - Victor Ciobanu și Daniel Cataraga, care pot arăta rezultate bune și ajunge la Olimpiadă.

Înainte de anul 2014 la noi era un fel de liniște: rezultate aveau, în fond, cadeții, tinerii. După anul 2014 au arătat rezultate și maturii: Donior Islamov, dublu medaliat al campionatului Europei și a lumii, Victor Ciobanu, medaliat al campionatelor Europei, lumii, Jocurilor Olimpice europene, în 2019 devenit campion european. Ei au ridicat în prezent luptele greco-romane la un nivel foarte înalt.

Așa că avem luptători talentați, avem deci și perspective.

Cunoașteți probabil, că la Stăuceni se finalizează construcția complexului sportiv numitArena Chișinău”. Cum credeți, asta va plasa sportul nostru la un nivel mai înalt? Sau ține de comerț mai mult ca de sport?

Deocamdată nu este clar costul și nici cum va arăta el. Dar se pare că va fi ceva frumos.

La începutul acestei construcții mie, ca și multor altor sportivi moldoveni, mi s-a propus să fac publicitate pentru ”Arena Chișinău”. Eu înțelegeam că este un proiect mai degrabă comercial, dar înțelegeam și faptul că avem nevoie de ea. Pentru că, să zicem, în acest an în Moldova trebuia să se desfășoare campionatul Europei printre cadeți. Ne-a vizitat reprezentantul Federației internaționale de lupte, s-a discutat despre termene. Dar pentru că la noi nu exista infrastructura necesară, o sală de nivel internațional, în rezultat nu a ieșit nimic.

Dacă o asemenea sală ar fi fost construită mai demult, clar că am fi putut organiza evenimente la cel mai înalt nivel. Un campionat al Europei printre cadeți, la Chișinău, nu este numai un eveniment de prestigiu, dar și posibilitatea de a dezvolta sportul în țară. Așa că așteptăm deschiderea ”Arenei Chișinău” și sperăm că odată cu apariția ei va începe o etapă mai bună.

Cum interacționează sportul și politica? Nuanța politică este în detrimentul sportului? Cum comentați celebrul scandal de dopaj, în urma căruia selecționata Rusiei nu a fost admisă la Olimpiada-2018?

Voi spune următoarele. Încă de pe vremea Uniunii Sovietice, întotdeauna evoluările noastre erau tratate cu precauție - așa de puternică, invincibilă era selecționata URSS. Deci, trebuia cumva să fie bătută. Nu se reușește prin metode sportive, prin măiestrie – merge și prin viclenie. După destrămarea Uniunii Sovietice toți au mers în țările lor și evoluau separat. Dar la olimpiade echipa CSI din nou ocupa primele locuri – sportivii educați de selecționata sovietică oricum erau foarte puternici.

Nici Rusia nu și-a pierdut măiestria sportivă. Și iată că ei încearcă: cum să o bată? Ce reguli să mai născocească, ce condiții să înainteze, pentru ca ea să nu poată învinge. Ba una născocesc, ba alta. Eu cred că acel scandal a fost anume frica de faptul, că selecționata Rusiei este atît de puternică, că trebuie cumva neutralizată.

Eu înțeleg sentimentele sportivilor ruși – oamenii s-au pregătit de Olimpiadă timp de patru ani, uneori – o viață chiar, scopul era unul măreț, căruia i-a fost supus totul în jur. Și iată – acest final monstruos. Pur și simplu nu au fost admiși.

Aveți familie, fiica este elevă. Cum o educați? Ce aptitudini îi poate transmite unul dintre cei mai puternici luptători din țară unei fetițe mici, gingașe?

Ei, are 10 ani, nu mai este chiar așa de mică. Învață la liceul Grecu, frecventează clasa de coregrafie. I-am propus de multe ori – hai, ocupă-te de sport. Mai ales că aleargă foarte bine. Dar deocamdată îi plac mai mult dansurile. Fie și dansuri – asta înseamnă plastică, înseamnă o ținută corectă. Oricum, e mai bine decît șederea interminabilă în fața calculatorului, a telefonului.

Iar calitățile pe care eu i le pot transmite este regimul sportiv, responsabilitatea. Și de spiritualitate nu uităm, merg cu ea la biserică. Cred că este important ca ea din copilărie să-l cunoască pe Dumnezeu. Credința ne ajută în toate - sportivul depășește mai ușor starea de după înfrîngere, trauma psihologică. Și în viața de zi cu zi credința este un sprijin, care conferă existenței noastre un cu totul alt sens.

A intervievat Svetlana Derevscicova

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
Mai multe

Sondaj Toate

load