Transnistria stiri: 1352
Eurovision stiri: 497

Elena Voloșanca și Sofia Paleologu. Adevăr și ficțiune (partea 1)

6 apr. 2018,, 11:01   Societate
30537 9

Veaceslav Matveev

Fiecare țară și națiune are propriii săi eroi și sfinți. Să nu ne amintim acest lucru, să ne uităm rădăcinile, originile noastre înseamnă să uităm trecutul propriului popor, să neglijăm amintirea strămoșilor, viața și destinul lor. Este deosebit de important acum ca Moldova, care a avut de parcurs o cale istorică complicată și a reușit să-și păstreze identitatea, să-și amintească de cei care i-au făurit trecutul glorios.

Una dintre personalitățile care a lăsat urme nu numai în istoria poporului nostru, ci și în cea a Rusiei este fiica lui Ștefan cel Mare – Elena Voloșanca, cunoscută în mitologia rusă ca Preafrumoasa Elena. Chipul ei frumos și plin de tragism transpare din adîncul secolelor.

Ține minte numele tău

Timpul este eternitatea folosită de omenire. Bineînțeles, aceasta își devorează copiii, ca și zeul grec Cronos. Îi devorează și-i digeră. Generațiile celor care au creat această lume înainte de noi pleacă. Se trec în neant regi, împărați și oameni obișnuiți, iar noi adesea uităm adevărata lor față. Dar fiecare țară și fiece națiune își are propriii eroi și sfinți. Calea Moldovei noastre, a conducătorilor și ocrotitorilor ei nu a fost ușoară. Poporul moldovenesc are o istorie complicată, în care s-au configurat încercările și bucuriile, triumful victoriilor și amărăciunile înfrîngerilor. Nu orice popor ar fi putut să se perpetueze și să dăinuie aici, la răspîntia drumurilor europene și eurasiatice. Pentru aceasta e nevoie de voință istorică, voința de a-și păstra identitatea și propriile tradiții. Strămoșii noștri nu au trăit pur și simplu, ci și-au creat trecutul glorios, îmbogățind patrimoniul memoriei omenirii cu nume precum: Bogdan Întemeietorul, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare (Ștefan cel Mare și Sfînt). Cu ce au trăit acești oameni, la ce se gîndeau și ce visau, ce le ocupa mințile, ce năzuințe aveau, ce îi motiva să-și urmeze scopurile și ce stătea la baza deciziilor lor volitive? Acum, peste secole este dificil să răspundem cu exactitate la aceste întrebări. Dar vom încerca să înțelegem acea lume, ascunsă în prezent de noi de noianul secolelor, să înțelegem timpurile marilor bătălii și realizări, timpurile conflictelor sîngeroase și pe cele ale realizărilor glorioase ale Principatului Moldovei, perioadă de timp în care Moldova a fost o țară măreață, care influența destinele Europei. Toate cele spuse mai sus sînt actuale și importante pentru noi și astăzi, în timpuri deloc ușoare, cînd țara noastră, poporul nostru s-a pomenit în punctul unei bifurcații istorice. Anume astăzi este necesar să vorbim despre rădăcini, tradiții și personalități glorioase, strămoșii noștri, tocmai astăzi, cînd pe trupul politic torturat al statului nostru au hotărît să-și încrucișeze săbiile diferite forțe aflate într-o opoziție dură una față de alta. Puterile mondiale încearcă astăzi să dezmembreze tînăra noastră republică, să curme coloana vertebrală mentală a poporului nostru. Prea multe sînt puse în joc de provocările prezentului, de instigările ultimelor decenii și noi trebuie să înțelegem cu toată responsabilitatea tot ceea ce se întîmplă, pentru că istoria noastră este și istoria celor care vor veni după noi, dar și a celor care au creat memoria, tradițiile, obiceiurile și datinile pămîntului nostru secole la rînd.

Este important să ne amintim și de strămoșii noștri care au lăsat urme în amintirea istoriei mondiale și a tradiției spirituale, care au semănat lumina și înțelepciunea străvechii Moldove în alte țări care au suferit și au luptat, care au păstrat tradițiile vechi moldovenești departe de țara noastră și pe cei care le-au oferit altor popoare adîncimea potențialului sacral și spiritual al poporului nostru. Pe acest fundal apare chipul frumos și luminos al fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena, care este cunoscută în istoria mondială ca Elena Voloșanсa, iar în mitologia și legendele poporului rus și ale altor popoare slave – Elena Prekrasnaia (Preafrumoasa Elena).


În lupta împotriva Hoardei

Multe secole, moldovenii și valahii au admirat-o pe această eroină istorică, păstrînd-o în amintiri și mitizîndu-i chipul minunat. Poporul moldovean nu și-a uitat niciodată preafrumoasa și preaînțeleapta prințesă, devenită mare cneaghină a Rusiei, au păstrat în memorie figura ei istorică și rușii, și ucrainenii, și polonezii, și bielorușii, căci netăgăduită este în istoria popoarelor lumii influența personalității ei, a vieții ei complexe și sublime, pline de bucurii și dureri.

Iată că recent, în anul 2017, pe ecranele televiziunii rusești a avut loc premiera grandiosului blockbuster istoric „Sofia”, dedicat epocii lui Ivan al III-lea, care era numit adesea cel Mare. Acel mare cneaz al Rusiei Moscovite îndepărtate, care a eliberat meleagul său de sub jugul Hoardei de Aur a tătaro-mongolilor, ce a asuprit secole la rînd teritoriile rusești. Și oricîți ar încerca astăzi să tăinuiască această problemă astăzi, să dea uitării trecutul glorios și tragic al Rusiei Moscovite, ei nu pot schimba nimic, căci pentru trei sute de ani Rusia Moscovită fusese izgonită în stepele asiatice, ruptă de civilizația europeană, suprimată de voința lui Ginghis Han și a hanilor Hoardei de Aur. Oricine va dori să mă contrazică, să-și amintească de campania sîngeroasă a lui Batu Han împotriva Rusiei Kievene din anii 1237-1240, cînd aproape toate orașele sale, „gardariki”, au fost arse, cînd Kievul zăcea în cenușă și ruine. Cum scriau călătorii europeni care vizitaseră acest oraș străvechi și odinioară uriaș, cum că și zeci de ani mai tîrziu cadavrele locuitorilor și apărătorilor lui se aflau pe străzile distruse ale capitalei Rusiei Kievene. Lăsați-i pe apologeții Hoardei Otomane să-și amintească de Rusia Kieveană, capitala Cnezatului Reazan, care s-a luptat timp de cinci zile cu ortacii lui Batu Han, apoi a fost ars pînă la temelii, toți locuitorii fiind nimiciți. Să-și amintească că, numai în februarie 1238, în Rusia au fost distruse 14 orașe cu întreaga populație. Să-și amintească de gloriosul oraș Kozelsk, care a ținut multe luni piept în fața ortacilor lui Batu Han, dar că, în cele din urmă, locuitorii orașului au fost executați sau uciși în lupte stradale. Să-și amintească de înfrîngerea de la Tver, din anul 1327 și distrugerea acestui oraș măreț.

Da, au existat și pagini victorioase. Bătălia de la Kulikovo din anul 1380, atunci cînd eroul glorificat al poporul rus, cneazul Dmitri Donskoi a biruit pe cîmpul de la Kulikovo hoardele hanului Mamai. Dar deja în anul 1382, hanul Tohtamîș (Toktamıș) al Hoardei Albe și de Aur a săvîrșit un atac înfricoșător și sîngeros asupra Moscovei. Cnejii și oamenii de rînd s-au ridicat pe zidurile capitalei, dar trădarea și viclenia lui Tohtamîș, care l-a asigurat, prin doi cneji din Nijni Novgorod, de intențiile sale ”pașnice”, i-au permis să cucerească mișelește capitala. Moscova a fost arsă, iar toți locuitorii ei au fost uciși. Dmitri Donskoi a fost nevoit să plătească din nou tribut Hoardei.

Jugul de veacuri al Hoardei a triumfat încă timp de aproape o sută de ani în Moscovia și în alte ținuturi rusești. Dar iată că în Rusia Moscovită urcă pe tron Ivan al III, supranumit „mare unificator al pămînturilor ruseşti” și Ivan al III-lea cel Mare, de către descendenții recunoscători ai domnitorului său. Iar istoricul și gînditorul rus Nikolai Karamzin l-a glorificat pe acest om de stat mai mult decît pe Petru I. El, marele cneaz al Moscovei, a domnit între anii 1462 și 1505, reușind să mărească teritoriul statului de mai multe ori. Dar, cel mai important lucru este că a reușit, în cele din urmă, să izbăvească Rusia de obligația de a plăti Hoardei de Aur imensul tribut, în fiecare an. Ivan al III-lea s-a născut în ianuarie 1440. Tatăl său, mare cneaz de Moscovia Vasile al II-lea, supranumit „cel Orb”, l-a numit pe fiul său de 16 ani în calitate coregent. La cei 22 de ani ai săi, Ivan a trebuit să preia domnia, să conducă de sine stătător, după ce murise Vasili al II-lea. De tînăr, viitorul suveran a învățat să lupte cu tătaro-mongolii. Tatăl său l-a luat de mai multe ori în campanii. După moartea tatălui său, Ivan al III-lea a moștenit cel mai mare și mai important teritoriu, care includea o parte din Moscova și cele mai mari orașe: Kolomna, Vladimir, Pereslavl, Kostroma, Ustiug, Suzdal, Nijni Novgorod. Fraților lui Ivan, Andrei Bolșoi, Andrei Menșii și Boris, le-au revenit respectiv orașele Uglici, Vologda și Volokolamsk.

Ivan al III-lea, așa cum a testat tatăl său, și-a continuat politica de unificare. El a consolidat statul Rusia în orice mod posibil: atît prin diplomație și persuasiune, cît și cu forța. Astfel, în anul 1463 el a reușit să anexeze Cnezatul Iaroslavl, în 1474 statul a crescut datorită unificării ținuturilor Rostov. Cronicarul scria despre el (relatarea lui V. Tatișcev): „Acest măreț, binecuvîntat și demn de toată lauda cneaz... multe cnezate a unificat, fortificînd țara, puterea barbarilor profani renegînd-o și întregul pămînt al Rusiei izbăvind de danii și din captivitate eliberînd, ca mult din tributul plătit Hoardei să-i revină, el a introdus o mulțime de meserii, pe care nici măcar nu le știuse înainte, cu mulți suverani îndepărtați ținea legături de dragoste și prietenie, înrudindu-se cu ei, glorificînd întregul pămînt al Rusiei...”

Un pas important în politica cneazului Ivan a fost anexarea orașului Novgorod. După ce a isprăvit cu Novgorodul, Ivan s-a grăbit la Moscova: parveneau vești că asupra lor se îndreaptă hanul Ahmed al Hoardei Mari. Rusia era, practic, independentă de Hoardă deja de mulți ani, dar formal puterea supremă aparținea hanilor Hoardei. Rusia devenea mai puternică, Hoarda slăbea, dar continua să rămînă o forță de temut. În anul 1480, hanul Ahmed, care a aflat despre revolta fraților Marelui Cneaz și acceptînd să acționeze împreună cu marele duce Cazimir al Lituaniei, au pornit cu război asupra Moscovei. În anul 1472 (1476), Ivan cel Mare a încetat să plătească tributul Hoardei, iar Îndelungata Aşteptare de pe rîul Ugra, din anul 1480 a marcat sfîrșitul jugului tătaro-mongol. Pentru aceasta Ivan a fost supranumit „cel Sfînt”. Domnia lui Ivan al III-lea a fost marcată de înflorirea arhitecturii și de scrierea letopisețelor. Au fost înălțate asemenea monumente arhitecturale precum Granovitaia Palata (Palatul Faţetelor) și Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”.

Unificarea multitudinii de pămînturi impunea crearea unui sistem juridic unic. Astfel, în anul 1497 a fost alcătuit codul judiciar Sudebnik. Sudebnikul lui Ivan al III-lea unifica normele juridice reflectate anterior în „Russkaia Pravda” și în gramotele (actele) statutare, precum și pe cele din ucazurile individuale ale predecesorilor.

Ivan al III-lea a fost căsătorit de două ori. În anul1452 s-a căsătorit cu fiica cneazului de Tver, care a murit la vîrsta de treizeci de ani. Potrivit unor istorici, ea a ar fi fost otrăvită. Din această căsătorie i-a rămas fiul Ivan Ivanovici (cel Tînăr). În anul 1472, el (Ivan al III) s-a căsătorit cu prințesa bizantină Sofia Paleologu, nepoata lui Constantin al IX-lea, ultimul împărat bizantin. Din această căsătorie cneazul i-a avut pe fiii: Vasili, Iuri, Dmitri, Simion și Andrei.

Alianța a doi mari conducători

Iată aici începe cel mai interesant lucru, perioada despre care povestește filmul „Sofia”. În acest serial, autorii au încercat să o arate pe Sofia Paleologu în calitate de om de stat. Dar istoria este prezentată în filmul „Sofia” într-o formă atît de defectuoasă și primitivă, încît ne doare atît pentru chipul cneazului Ivan, cît pentru cel al Elenei Voloșanca.

La acea vreme Elena devenise soția fiului lui Ivan al III-lea, Ivan cel Tînăr. Această căsătorie promitea să aducă mult folos, dar mai ales beneficii întregii lumi ortodoxe. Domnitorul Moldovei Ștefan cel Mare i-a dat-o pe fiica sa iubită de soție cneazului dinastiei Rurik, în speranța de a întări prin căsătorie alianța geopolitică a Moldovei ortodoxe cu cea a Rusiei Moscovite ortodoxe. Pentru Moldova era extrem de important acest lucru, pentru că, după căderea Bulgariei, Serbiei și Valahiei, aici, la porțile Europei, moldovenii, în frunte domnitorul lor luptător-conducător, aproape că de una singură ducea o luptă crîncenă cu Imperiul Otoman, care, în anul 1453, a învins marea capitală a lumii antice, cea de-a II-a Romă, Constantinopolul. Au zdrobit-o, însușindu-și titlul de imperatori ai Romei, astfel înaintînd pretenții teritoriale față de toate ținuturile care odinioară depindeau de Bizanț. Moldova nu a acceptat condițiile Porții Otomane, continuînd, practic, de una singură să țină piept în fața mașinăriei militare și politice turcești, făcînd, apropo, acest lucru cu succes. După ce i-au distrus pe turci și pe sateliții acestora, într-o serie de bătălii majore, moldovenii au oprit înaintarea turcilor timp de mai multe decenii, oferindu-le astfel polonezilor și maghiarilor, austriecilor și lituanienilor ocazia de a-și aduna forțele pentru a-și apăra pămînturile.

În anul 1470, hanul Hoardei Mari, rivalul hanului de Crimeea, a organizat o năvălire asupra Moldovei, dar la 20 august 1470 a fost învins în Bătălia de la Lipnic, fiul hanului fiind luat prizonier. În anul 1473 începe războiul fățiș cu Valahia, în urma căreia Ștefan cel Mare l-a detronat pe Radu cel Frumos, eliberînd astfel Țara Românească de influența turcă. Turcii deciseseră să distrugă Moldova. Ei au adunat o armată numeroasă, de 120.000 de ostași, sub comanda lui Hadim Suleiman Pașa. Le-au ripostat 40 000 de ostași moldoveni. În plus, li s-au alăturat aproximativ 8 000 de aliați. Armata Moldovei se retrăgea folosind ”tactica pămîntului pîrjolit”. În timpul înaintării spre orașul Vaslui, armatei lui Suleiman Pașa i-a fost organizată o ambuscadă. La 10 ianuarie 1475, turcii au fost atacați de armata moldovenilor. În timp ce trupele lui Suleiman Pașa începuseră să-i înfrîngă pe moldoveni, din flancuri au atacat trupele conduse de Ștefan. Armata turcă a fost zdrobită. Încercînd să fugă, ea cădea în capcanele pregătite de armata moldovenească. Din spate, pe turci i-a întîlnit rezerva armatei moldovenești. Armata turcă a suferit o înfrîngere zdrobitoare, pe care cronicarii turci au numit-o "cea mai mare nenorocire care s-a abătut asupra turcilor în toată epoca musulmană". La 25 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare i-a anunțat pe suveranii creștini ai Europei destre victorie și s-a adresat către ei după ajutor în lupta împotriva turcilor. Statele europene nu au acordat ajutor Moldovei.

Situația Moldovei rămînea încă tensionată. În vara anului 1475, turcii au acaparat Kaffa. Soarta Europei, a civilizației ei creștine se decidea în Moldova și statul nostru avea nevoie de un aliat puternic, de încredere. Existau puternica Polonie regală, Lituania uriașă, dar Ștefan căuta drept aliat un conducător ortodox, găsindu-l în persoana cneazului Moscoviei Ruse Ivan al III-lea. Din anul 1480 încep negocierile cu Marele Cneaz de Moscova Ivan al III-lea referitor la o alianță care urma să fie consolidată printr-o căsătorie dinastică între fiica lui Ștefan, Elena, și Ivan cel Tînăr, fiul lui Ivan al III-lea. Căsătoria a fost încheiată în anul 1482. Această alianță promitea perspective grandioase, atît geopolitice, cît și militare, fiind respectiv întărită de căsătoria dinastică a copiilor celor doi mari domnitori.

Elena, fiica lui Stefan, se mută în Moscovia și, deoarece soțul ei, Ivan cel Tînăr, a moștenit de la mama sa titlul de mare cneaz de Tver, Elena primește imediat titlul înalt de mare cneaghină de Tver. În acele timpuri, Tverul era un stat independent, la același nivel cu Moscova, fiind aliat al acestuia.

Elena are cu Ivan un fiu, Dmitri. În anul 1490 Ivan cel Tînăr moare, fiind otrăvit, iar în 1497 Ivan III îi întronează pe Elena și pe fiul ei Dmitri, luîndu-l pe acesta în calitate de coregent. Acesta a fost apogeul acțiunilor în spatele cărora s-a aflat mîna puternică a lui Ștefan cel Mare. El formează o alianță geopolitică gigantică și, unde să fie centrul – la Moscova sau în Moldova – încă nu era clar.

Luptă nu între femei, ci de idei

Se configurează o mare putere, comparabilă cu cea a Bizanțului, de pe timpul lui Iustinian. Lumea ortodoxă își pune mari speranțe în această alianță a domnitorilor, iar alianțele în acele timpuri erau construite prin intermediul căsătoriilor. Totul mergea bine și, în curînd, urma să apară șansa de a recupera pămînturile pierdute. Ștefan cel Mare formează în mod activ frontul, el are o armată puternică, masele comercianților evrei, armeni și sași vin caravane la el, în Moldova. El asigură cu bani mănăstirile bizantine distruse, construidu-și-le pe ale sale proprii, noi, în Moldova. Totul părea să decurgă bine, iar viitorul scoțînd deja în evidență în Est un nou centru geopolitic, bastion al credinței creștine reînviate, dar iată că Ivan cel Tînăr moare, iar Ivan al III-lea, suveranul Rusiei și Moscoviei, își ia o nouă aleasă a inimii. Ea este din dinastia Paleologilor, nepoata ultimului împărat al Constantinopolului și fiica despotului Moreei. Sofia Paleologu, prin conspirație cu tronul papal, devine soția lui Ivan al III-lea. Iată atunci survine cea mai importantă luptă: în loc de alianță, curtea Moscovei este invadată de mișelia bizantină, începe o bătălie pe viață și pe moarte între Sofia și Elena, între două curți, două căi de dezvoltare și între două tradiții și viziuni asupra lumii, complet diferite. Dorim să subliniem că ciocnirea acestor forțe este o dispută a două idei diverse și a unor oameni diferiți, care umpleau de viață aceste idei. Bineînțeles, a existat realitatea obiectivă a luptei dintre cele două femei, dar în timp s-a păstrat amintirea că aceste femei pentru timpul lor nu erau doamne obișnuite, ci purtătoareși păstrătoare ale anumitor tradiții, viziuni asupra lumii cu forțe motivaționale diverse, din punct de vedere ideologic și geopolitic.

Sofia provenea dintre cei care au fost crescuți în Italia după unie, cînd ortodocșii, în persoana împăratului, încercînd să salveze țara sau, mai curînd, rămășițele ei, au semnat pacea cu tronul papal, recunoscîndu-i superioritatea. Poporul grec, spre deosebire de nobilii romanilor și cei ai Constantinopolului, nu a recunoscut această unie. Acesta a preferat jugul turcesc. Sofia a absorbit ideile uniei, fiind trimisă în Moscovia îndepărtată, în scopul absorbției și atracției religioase și civilizatoare a țării în tabăra armatei papale. Rusia se împotrivea și nu mergea pe această cale. Aici, înconjurată de italieni, Zoe Paleologu, așa cum era numită ea în Europa, a început să desfășoare conspirația la Curtea marelui cneaz. Treptat, ea l-a zăpăcit cu vrăjile sale pe marele cneaz Ivan, cneazul Moscovei, și a început să o înghesuie pe cneaghina Elena Voloșanca.

În legătură cu aceasta, trebuie de reținut că Elena, după moartea lui Ivan cel Tînăr, s-a pomenit într-un anturaj ostil, dar atît timp cît cneazul era de partea nepotului său, totul a decurs bine, însă, către sfîrșitul vieții sale, el trece de partea Sofiei Paleologu. De ce? Iată aici începe cea mai interesantă parte a narațiunii noastre, cea care ne conduce către răspuns. Ce idei îi alimentau conștiința Elenei și, în consecință, cu ce idei venise în Moscovia. Căci ideile ei erau ideile tatălui său, Ștefan cel Mare, și le putem percepe numai prin înțelegerea viziunii cneaghinei moldave.

Iar ideile ei erau deloc ordinare. Trebuie să le cunoaștem, pentru că în filmul „Sofia“ măreața noastră compatrioată este prezentată, în mod distorsionat, drept o intrigantă deșteaptă, dar vicleană, o femeie gata să facă orice pentru îndeplinirea scopurilor sale egoiste, femeia care îi ține piept, confruntîndu-se cu buna și înțeleapta Sofia Paleologu, reprezentanta unei lumi civilizate și culte. Dacă spunem că nu este așa, nu spunem nimic. Tot ceea ce se spune în acest film despre Elena Voloșanca nu doar că sînt denaturări ale faptelor, ci minciuni sfruntate, care reflectă cultul lipsit de rațiune al autorilor acestui film în fața Occidentului, în detrimentul intereselor țării sale și popoarelor ortodoxe frățești.

Așadar, ce cunoaștem despre Elena Voloșanca în realitate? Desigur, astăzi, după secole întregi, este dificil să refacem pe deplin chipul ei glorios. Cu toate acestea, vom încerca să o facem în acest articol și în articolele ulterioare. Vorbim aici de un întreg ciclu de cercetări despre viața și activitatea prințesei noastre, ciclu pe care ne-am decis să-l realizăm, pentru că nu sîntem de acord cu interpretarea vieții compatrioatei noastre din serialul TV „Sofia”.

Vă reamintim că „Sofia” este un seral televizat istoric rusesc al regizorului Alexei Andrianov, realizat de Compania Cinematografică „Moskino”, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii al Federației Ruse și al Ministerului Apărării al Federației Ruse. Serialul a costat enorm de mult. Însă în ceea ce privește subiectul nostru, este un serial tendențios și unilateral, în care prințesa greacă este binele întrupat, iar măreața noastră cneaghină Elena este întruchiparea răului. Dar oare a fost într-adevăr așa?

Oamenii de știință ruși scriu ce persoană uimitoare a fost Elena Voloșanca. Mulți autori consideră că faimoasa poveste folclorică cu Preafrumoasa Elena o are drept protagonistă pe legendara Elena Voloșanca. Timp de multe secole, conștiința populară a Moscoviei a mitizat chipul Elenei. În conștiința poporului ea a devenit eroină de basm, minunată apărătoare a binelui și dreptății. Un om s-a transformat în legendă, la acest lucru contribuind zeci de povești populare, unde în imagini diferite este ascuns un chip suferind și persecutat, un chip de cîrmuitoare onestă.

Poporul rus este unul suferind pe corpul Europei și, mai presus de toate, el a suferit de pe urma conducătorilor săi despotici. Acest popor a apreciat-o pe Elena, păstrîndu-i amintirea în legende și mituri, deoarece rusul a simțit mereu compasiune pentru cei persecutați și învinși. Bineînțeles că îl înțeleg pe Alexandru Hîjdeu, care vărsa lacrimi la mormîntul Elenei la Moscova, dar el ar fi trebuit să precizeze că a răpus această prințesă puterea, și nu poporul. Iar acea Moscovie care "bea sîngele Moldovei" este, în primul rînd, puterea celor cruzi, a căror conștiință s-a ciocnit în epoca Hoardei tătaro-mongolilor cu dinastia Rurik, fiind întregită de intrigile prințesei bizantine, dar nu rusul de rînd, care timp de secole a alcătuit basme în memoria acestei țarine, admirîndu-i inteligența, cunoștințele și frumusețea uimitoare, devenite cu adevărat eroină de poveste în conștiința oamenilor obișnuiți. Încheind partea introductivă a seriei de articole dedicate analizei filmului „Sofia” și a mitologiei legate de prințesa Elena, vom cita cuvintele unuia dintre cei mai mari scriitori și gînditori ai Moldovei din poezia: „Mormîntul lui Voloșanca de la Moscova”.*

De neuitat în veci Kremlinul. Mi-a povestit un basm,

Viața și soarta Elenei, fiică a lui Ștefan...

Dezonorat al ei sicriu, stropitu-l-am cu lacrimi,

El visul povestindu-i sufletului meu,

Cum Rusia întru a Moldovei fericire sînge varsă.

(A. Hîjdău, Opere alese, Chișinău, 1956, pag.53-54)

3
0
0
0
3

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?