Transnistria stiri: 1352
Eurovision stiri: 497

Civilizația americană. De la Barry Goldwater la Ronald Reagan

1 mar. 2019,, 22:02   Externe
7215 1

Eroziunea treptată a valorilor tradiționale este un proces, care în America are rădăcini adînci. Noi, în Eurasia, nu prea înțelegem procesele care au loc în deceniile din urmă și în special – actuala situație din SUA.

Acest fapt ne-a făcut să cercetăm mai minuțios și la obiect elita politică americană, rădăcinile, temeliile și ideile ei.

Au venit alte vremuri

În materialul anterior am demonstrat cum a fost construit treptat modelul politic american și cum acesta a început să se modifice radical după căderea administrației lui Richard Nixon. Fără îndoială, Nixon era un politician de generație veche, republican-tradiționalist, urmaș al liderului republican de dreapta Robert Taft. Așa era el în anii 50 ai sec. XX, pe atunci vicepreședinte interimar în administrația lui Dwight Eisenhower, și în anii 60, fiind liderul partidului republican. După victoria asupra președintelui-democrat Lyndon Johnson, situația s-a schimbat. Au venit oameni noi, cu idei noi. Politicienii pe care Nixon i-a adunat în jurul său, majoritatea, erau reprezentanți ai generației noi, în creștere, total diferită de vechea elită conservatoare a republicanilor. Cine erau acești oameni, vă vom spune pe urmă, acum este important să înțelegem cu ce luptau ei așa de aprig.

Am scris deja, că după eșecul democraților americani de dreapta, rolul de apărător al intereselor conservatoare a fost preluat de republicani. Aceștia, care altă dată erau apărătorii libertăților democratice și a ideilor progresiste, au început să încline spre valorile conservatoare și de extremă dreapta. Ne-am obișnuit să privim negativ aceste valori, căci, de bine-de rău, politologia marxist-leninistă putea înțelege clanul Kennedy și ideile democraților de stînga, însă ea nu a putut și nu a dorit să înțeleagă ideile conservatoare și de extremă dreaptă ale tradiționaliștilor americani. Dar anume aceștia reprezentau flancul numit la noi patriotic, care așa sau altfel întrunise cei mai onești politicieni din SUA.


Admiratoare a politicienilor gen Franklin Delano Roosvelt și John Kennedy, istoriografia sovietică i-a eliminat, de facto, din liste pe marii lideri americani: Calvin Coolidge, Warren Harding, Herbert Hoover, William Howard Taft, Barry Goldwater etc., dar anume ei au fost apărătorii valorilor tradiționale sănătoase, a credinței, a familiei, a patriei.

Ultimul val de apărători ai acestor valori ținea de activitatea politică a lui Barry Goldwater și succesorul său politic Ronald Reagan, oameni care stăteau ferm pe pozițiile dure de dreapta - pozițiile tradiționalismului și conservatismului american de dreapta.

Anume acestor politicieni le-a fost dat să se confrunte, de prin anii șaptezeci ai secolului XX, cu noul fenomen politic din cercurile republicane conservatoare. Acest fenomen, mai exact noua generație politică, care în secolul curent a acaparat, de facto, Partidul republican, l-au constituit neo-conservatorii.

La examinarea acestei direcții politice a cugetului republican în SUA, vom menționa opinia analistului politic Paul Steygan privind chestiunea dată. ”Neoconservatorii oameni care, ca regulă, nu au făcut serviciul militar și mereu au tins ca și copiii lor să nu suporte povara serviciului militar. Dar nimeni nu încearcă să agite spiritele militariste așa cum o fac ei. Faptul că acum se lasă la o parte toate considerentele de afaceri, toate cererile de prezentare a dovezilor și a procedurii, și este injectată doar isteria care duce spre o ceață sîngeroasă, este foarte periculos în sine. În SUA trebuie să existe generali și strategi care înțeleg că este o nebunie, dar ce pot ei să spună?”. De bună seamă, ce pot ei să spună, dacă îngustul lobby neconservator se strecoară din toate departamentele și structurile Partidului republican, care altă dată era cu adevărat patriotic și profund conservator?!

Ce este, așadar, acest neo-conservatism și, oare, isteria militaristă extremă și planurile imperialiste constituie scopul lui final, ”causa finalis”, ca să operăm în termenii logicii clasice ?

Băieții se joacă de-a războiul

Pentru a răspunde la întrebările puse, o vom lua de departe. În anii 60-70 ai secolului XX, în cugetarea americană de dreapta domnea segmentul conservator, iar în analitismul politic din SUA au început să pătrundă idei stranii și misterioase. Ideile erau neordinare, dar și mai interesanți erau oamenii care le promovau. Iar cel mai mare interes îl prezenta originea acestor oameni, rădăcinile lor politice, ca să zicem așa.

Prima generație de neoconservatori era formată din troțchiști și foști adepți ai extremei stîngi. Amplitudinea pendulului lor politic deja îl sperie pe cercetătorul nepregătit. Troțchiștii, socialiștii, activiștii de extremă stîngă au început să pătrundă în tabăra republicanilor, în cercurile sus-puse ale acestui partid. Mulți dintre ei ieșiseră din cercurile Partidului democrat. În 1972, clanul candidatului la președinție, George McGovern, a domolit Partidul democrat, declarînd că reduce cheltuielile militare și renunță la planurile militariste. Atunci acești băieți s-au pomenit fără lucru. La început au hoinărit prin zona nimănui din sistemul politic american, apoi s-au repezit cu toții la republicani, unde pe atunci prindeau aripi oamenii lui Henry Kissinger și Nelson Rockefeller.

Ce știm despre conservatismul și despre reprezentanții acestui curent din ideologia politică americană? Să cugetăm puțin. În 1973, termenul ”neo-conservatism” a fost popularizat în SUA de socialistul Michael Harrington pentru a caracteriza viziunile politicienilor și analiștilor politici Daniel Bell, Daniel Patrick Moynichen și Irving Kristol.

În anul1979, noțiunea ”neo-conservatism” a fost utilizată de jurnalistul și scriitorul Irving Kristol în articolul ”Confessions of a True, Self-Confessed 'Neoconservative”. Ideile sale au început să influențeze cercurile sociale de stînga de prin anii 1950, atunci el fondase și redacta revista Encounter. Un alt stăpînitor al ideilor era Norman Podgoreț, între anii 1960 și 1995 – redactor al revistei Commentary. În articolul ”The Neoconservative Anguish over Reagan’s Foreign Policy”, scris în 1982 pentru revista New York Times Magazine, Podgoreț se auto-întitula neo-conservator. La finele anilor 1970-х — începutul anilor 1980, neo-conservatorii au considerat că liberalismul dat este nereușit și au început să cheme la reforme în interiorul taberei republicane.

E de menționat, că mulți neo-conservatori erau reprezentanți ai intelectualității din New York, copiii anilor 1930. Ei împărtășeau viziuni politice de stînga (o parte – troțchismul) și se pronunțau activ contra stalinismului. În anii războiului rece, ei și-au păstrat atitudinea negativă față de URSS. Ulterior, cei mai mulți dintre ei au devenit liberal-democrați.

Evident, acești băieți tineri, care alimentau Partidul republican cu noi adepți și idei noi, era intelectuali, mulți – de un nivel înalt. Erau băieți buni, dar care din nenorocire doreau război. Ei înșiși nu-și doreau să lupte, mulți erau contra războiului din Vietnam, însă în acea perioadă le-au devenit foarte apropiate ideile imperialiste și militariste. Elita republicană i-a susținut. Ei au fost acceptați de echipa lui Henry Kissinger și Nelson Rockefeller, activitatea lor a fost susținută de sus. Pe atunci Kevin Filips scria că un neo-conservator este mai degrabă redactorul unei reviste, nu un băiat din construcții. Majoritatea erau copii alintați, care și-au făcut cursurile la vre-o universitate și au devenit cercetători ori consultanți la unul din sutele de institute de cercetare sau organizații publice radical liberale. Desigur, ei se opuneau dur cursului lui Barry Goldwater, cel mai renumit politician de pe atunci, pe care îl criticau în mod radical.

Barry Goldwater, cel mai mare și mai expresiv politican republican, se trăgea dintr-o familie nobilă de evrei creștinați. În epoca lui Truman și Eisenhower, el era urmașul liderului republican de dreapta Robert Taft și nu susținea întru totul lozincile și activitatea senatorului Joseph McCarty. Adică, de susținut îl susținea, însă ritorica și acțiunile acestuia le considera greșite. Ideile anti-bolșevice ale lui erau mai fine și mai superioare ca ura-patriotismul senatorului McCarty și ale comisiei federale create de acesta. Către 1964, ponderea sa în Partidul republican creștea mereu.

În epoca președintelui Kennedy au început să-l susțină unii democrați de extremă dreaptă din numărul politicienilor conservatori care moșteneau ideile confederaților din sud, însă în 1964 el a suferit un fiasco zdrobitor la alegerile prezidențiale. Cu un scor mare a pierdut în fața liderului democrat Lyndon Johnson, care cu tot liberalismul său ulterior va atrage SUA în aventura militară din Vietnam. Slăbirea pozițiilor lui Goldwater și a altor urmași ai lui Taft a întărit echipa lui Nelson Rockefeller și principalul său ideolog Henry Kissinger - intelectualul de dreapta, care avea noi viziuni asupra mașinii politice a republicanilor. În Partidul republican s-au aprins idei noi. Peste tot – la nivel federal, dar și la cel al Statelor a pornit un val pentru schimbarea lui Goldwater. Chiar și Nixon devenise un politician ceva mai liberal, deși în anii 50 era entuziasmat de Taft și Goldwater.

Deci, în acei ani, cariera politică a lui Goldwater se apropia de final. Viziunile lui de extremă dreaptă erau la fel de populare, dar pe mulți îi speriau. El nu era, bineînțeles, un imperialist înverșunat, nici un adept al liberalismului radical. El critica activ statul federal cu pretenții de reglare a vieții americanilor simpli. Conservatismul dur și anti-bolșevismul era tema politică preferată de el, iar ”neo-conii” – foștii maoiști și troțchiști știau mai bine ca el ce trebuie să facă în perspectivă și ce să dea, mai exact – ce să promită alegătorului. Cum puteau fi bătuți, învinși adepții lui Goldwater? Evident, prin anti-bolșevism și mai radical, imperialism și ritorica militaristă, chestiuni în care ei se descurcau foarte bine.

Pe acest fundal, Goldwater și adepții săi păreau reprezentanții unui conservatism arhaic. Mulți îi considerau izolaționiști radicali de dreapta, deși nu era adevărat. Dar ritorica pamfletelor politice și a lozincilor neo-conservatorilor era mult mai dură. Deși, de fapt, ei făceau mai mult rău decît bine. Timpul a arătat, că oriunde s-ar fi implicat acești băieți, ei stricau totul. Cunoștințe aveau de-un ban, da idei – de milioane. Ambiții politice - și mai multe. Un jurnalist al acelor timpuri scria că ”neo-conservatorii se pricep mai bine la construirea fabricilor de idei (think tanks), ca la construirea reală și menirea tancului ”Аbrams”. Adică, acești tineri demagogi șovini erau contabili politici și idealiști politici, populiști sociali, într-o măsură mai mare ca specialiști competenți, cunoscători ai gîndirii politice mondiale. Și încă ceva, ”ei erau foarte departe de popor, de ideile alegătorului american simplu”.

De aceea, la acest nivel, în activitatea politică reală, pentru a imita lifturile sociale, ei alegeau persoane mai apropiate de alegători, adesea dintre tradiționaliștii reali de dreapta. Exemplu – J.Bush Jr. Însă în sufletul și conștiința acestor tineri radicali era cu totul altceva. Idolii lor reali erau oamenii din altă tabără. Politicieni ca Woodrow Wilson, Martin Luther King, Daniel Moynigan și alți politicieni de stînga din SUA erau mult mai apropiați de viziunile politice ascunse ale neo-conservatorilor din anii 70 – 80 ai secolului ХХ, ca politicienii de genul lui Reagan sau Bush. Numeric, această mișcare nu era foarte mare, de facto neo-conservatismul mereu a fost soarta unui grup politic mic, rupt de restul republicanilor de dreapta. Un grup care a știut să atragă atenția prietenilor, dar și a dușmanilor. În anii 70 se spunea despre neo-conservatori că erau ”căpetenii indiene acolo unde nu există adevărați indieni”.

”Dușmanul e pretutindeni”

Un alt moment important în caracterizarea acestei mișcări de pseudo-dreapta din cadrul Partidului republican era accentul pe politica externă. De fapt, acești băieți nu se dumireau în politica internă a SUA, căci prea mult timp au tot căzut dintr-o extremă politică în alta, - ba la dreapta, ba la stînga. Însă acești politicieni fățarnici știau bine ce-și doresc și ce așteaptă de la ei potentații acestei lumi în politica externă americană. Aceasta era tema lor de bază. De fapt, nu era o simplă activitate, ci un veritabil complot – forțarea sistematică a isteriei imperialiste și căutarea permanentă a dușmanilor.

Toate acestea nu numai că au popularizat, dar au și dezechilibrat opinia publică americană. Dacă alegătorul simplu se gîndea la familie, religie, muncă și interesele lui erau delimitate de districtul sau județul lui, de biserică sau eparhie, acum, influențat de isterie, el începe să caute dușmani peste hotare. Era împins spre ideea că rolul SUA este să ducă lumina democrației în toate regiunile lumii. Iar acolo stau dușmanii de veci ai Washingtonului, care de la Babilon și Navukhodonosor încoace își doresc să distrugă cetatea liberalismului de peste ocean.

”Această mișcare se bazează pe politica externă”, a spus una dintre militantele politice americane vorbind despre neo-conii din Partidul republican. Mai exact, pe politica față de URSS și teama în fața forței ei politice, militare, care în anii 70-80 atinsese apogeul istoric. Pe atunci URSS depășea SUA în multe privințe. Să ne amintim de programul cosmic sovietic. Se cunoaște numărul de nave cosmice sovietice eșuate. Doar cîteva, și acelea în anii 60 ai sec.XX. În SUA cosmonauții piereau regulat.

Să ne amintim de cibernetica sovietică și de industria computerelor. Dacă în RSSM, la Chișinău era o uzină care producea computere personale (Bite), care pe atunci nu erau inferioare celor din occident, atunci ce să mai vorbim despre Moscova, Novosibirsk, Leningrad? Putem deci concluziona, că existau motive de frică față de URSS.

Către începutul anilor 80 URSS avea aliați în emisfera de vest – chiar sub coasta SUA! Conform ”doctrinei Monroe”, SUA considerau că emisfera de vest era sfera intereselor sale strategice și nu permitea nimănui să intre acolo. Spania a încercat să riposteze și și-a pierdut toate coloniile, și era un stat mondial, citadela catolicismului, conservatismului și a Tronului Papal. Însă ”doctrina Monroe”, temelia activității externe a SUA, împiedica formarea unor state puternice dincolo de Oceanul Atlantic și reducea influența statelor europene în această emisferă. În SUA se spunea despre Somosa, dictatorul din Nicaragua : ”Da, este un nemernic, dar e nemernicul nostru”. Și toate acestea erau realizate în baza politicii care avea rădăcini în așa zisa ”doctrină Monroe”.

”Doctrina Monroe” - este declarația principiilor politicii externe ale SUA, proclamate la 2 decembrie 1823 de președintele James Monroe în mesajul său anual către Congres.

Ideea statutului exclusiv și a rolului dominant al SUA în emisfera de vest a apărut mult înainte de mesajul lui Monroe către Congres. Premisele ei pot fi găsite în ”Mesajul de adio” al lui Geoge Washington și în primul discurs de inaugurare al lui Thomas Jefferson, care avertiza contra unei asocieri cu statele europene. După 22 de ani, în 1945, președintele James Polk anunța în mesajul său anual către Congres, că principiile ”doctrinei Monroe” trebuie respectate întocmai. Referindu-se la doctrină, Polk a contracarat reușit amenințările britanice din California și Oregon, precum și eforturile franceze și britanice de a preveni anexarea Texasului.

Prevederile principale din ”doctrina Monroe”:

1. SUA se abțin să intervină în afacerile interne sau acțiunile militare dintre statele europene;

2. SUA recunosc și nu se vor implica în afacerile coloniilor existente în emisfera de vest;

3. Este exclusă posibilitatea colonizării în continuare a emisferei de vest;

4. Orice acțiuni ale statelor europene, îndreptate spre acapararea sau instaurarea dominației statelor europene asupra statelor independente din emisfera de vest, vor fi considerate neprietenoase față de SUA.

Și iată, la finele sec.ХХ, pozițiile geopolitice americane s-au clătinat semnificativ, și chiar dacă în anul 1973 le-a reușit oprirea Sovietelor în Chile după răsturnarea guvernului Allende (președintele Chile din 3 noiembrie 1970) și instaurarea regimului dictatorial Pinochet, ei au avut mari pierderi în Caraibe.

”Procesiunea victorioasă a revoluțiilor”

Pe atunci URSS punea presiuni pe SUA în teritoriile propriei sale sfere de influență, - nu o simplă influență, dar dominația politică și economică de două secole. Către anii 80 ai sec. XX, URSS cu susținerea naționaliștilor și a forțelor locale de stînga, a reușit un șir de revoluții de eliberare națională în mai multe țări din emisfera de vest. În acest context, vom aminti sfera influenței politice a URSS de atunci. Această analiză poate explica lozincile și acțiunile politice ale neo-conservatorilor din SUA.

Desigur, prima care ne vine în minte este Cuba, unde, după revoluția din 1959 s-a instaurat regimul socialist orientat spre Moscova al liderului tînăr și carismatic Fidel Castro și a adeptului său Che Guevara. Ambii lideri proveneau din familii prospere, aveau studii superioare și cunoștințe profunde. Nu erau ieșiți din păturile inferioare, erau tineri respectabili, care pentru decenii au devenit simbolul opoziției față de imperialismul și militarismul capitalist.

A urmat Nicaragua, unde frontul de eliberare în numele lui Sandino a răsturnat regimul Somosa. Frontul sandinist de eliberare națională — partidul politic nicaraguan, numit în cinstea revoluționarului anilor 1920-30, Augusto Cesar Sandino, a condus această revoluție, care, fiind susținută de URSS, a biruit deplin în 1979. Daniel Ortega Saavedra – militant politic și de stat, unul dintre liderii Revoluției Sandiniste, a condus guvernul revoluționar din Nicaragua. Apropo, în ultimul timp el este iarăși la putere.

A urmat revoluția din mica Grenada. Noua mișcare radicală de stînga JJEL, condusă de Moris Bishop, era principalul partid de opoziție din Grenada anilor 1970. În1979, activiștii lui au decis să răstoarne guvernul lui Erik Gayry, care guverna țara de la obținerea independenței în anul 1974. La 13-14 martie 1979, detașamentele Armatei național-revoluționare, formate din membrii mișcării, au acaparat postul de radio, cazărmile armatei și alte obiecte-cheie, în timp ce Gayry se afla în SUA. După care premierul Moris Bishop a anunțat la radio formarea noului guvern. Țara a pornit spre socialism, URSS i-a acordat susținere semnificativă, iar Cuba și-a plasat în Grenada contingentul militar. Drept că peste ceva timp SUA au răsturnat socialiștii lui Bishop, însă victoria forțelor pro-moscovite pe această insulă este uimitoare. Căci insula întotdeauna s-a aflat în sfera de influență a SUA și Britaniei.

Un alt progres major a fost Guyana. La 26 mai 1966, Guyana a fost proclamată stat independent, la 23 februarie 1970 - devine Republica Coopperatistă Guyana. Această denumire ține de cursul anunțat de Partidul popular progresist din Guyana (PNPG) de construire a ”socialismului cooperatist”, fapt consfințit în constituția țării din 1980.

În multe țări din America Latină și Caraibe mișcările de eliberare națională se confruntau cu guvernele pro-americane. Este vorba despre Venezuela, Bolivia, Salvador, unde Frontul de eliberare națională condus de Farabundo Marti, susținut de sandiniștii din Nicaragua și de cubanezi, controlau o mare parte din țară. ”Forțele populare de eliberare în numele lui Farabundo Marti” (FPL), ”Forțele armate de rezistență națională” și Partidul comunist din Salvador (PCS), cu susținerea Moscovei s-au înțeles să acționeze în comun. În ianuarie, 1980 la această convenție a aderat ”Partidul revoluționar din Salvador — Armata revoluționară a poporului” (ERP). În coaliție, a fost format Frontul de eliberare a Salvadorului și guvernul, care de facto era controlat de consilierii moscoviți și cubanezi.

Probînd «mantaua lui Troțchii»

O astfel de situație politică se instaurase, cu sprijinul URSS, în coasta SUA. Așadar, Washingtonul avea de ce se teme, isteria dreptei privind ”răsăritul roșu” și ofensiva URSS se baza pe un teren politic real. Altceva, că neo-conservatorii care anterior au parazitat cu succes pe corpul Partidului republican, au stopat această isterie și au devenit ei înșiși actori politici activi, interesați să schimbe politica externă a SUA. Ei au început să pună presiuni pe conducerea republicanilor, iar după ce la putere a venit administrația Reagan – pe guvernul american. Chemau Washingtonul oficial să răspundă dur Moscovei, de facto – chemau la o cruciadă contra Sovietelor. ”Neo-conilor” chiar le-a reușit să atragă atenția. Măcar așa! Ei și-au ocupat nișa politică și chiar dacă baza ei morală și ideologică era mai jos de orice nivel, rolul și influența lor în politica SUA a început să crească. Așa a început acutizarea situației politice din lume.

Din anii de apropiere și din slăbirea tensiunilor internaționale după înțelegerile reușite СНВ-1 și СНВ-2, în timp ce pozițiile Moscovei și ale Washingtonului s-au apropiat și pericolul războiului a trecut pe planul doi, s-a ales praf și pulbere. Lumea a început să se schimbe sub ochii tuturor. Spre finele anilor 70, termenul ”destindere” a devenit unul de ocară pentru establishment-ul american. Conservatorii au încălecat atunci ideea de dreapta și treptat au început să se unească cu tradiționaliștii veritabili de dreapta. Adică, conservatorii, adepții valorilor creștine și ale familiei, ale izolaționismului și modelului puritan, au început să se apropie de troțchiștii și maoiștii de ieri.

Mutageneza politică din SUA a căpătat trăsăturile care au creat acel monstru politic, ce a întors dreapta din SUA spre militarismul și imperialismul radical. Timpul a început să lucreze în favoarea ”neo-conilor”, mai exact – ei înșiși au început să formeze timpul și spiritul acestuia.

Spiritul timpului sau Spiritul epocii, Zeitgeist, cum îl numeau filozofii germani din trecut, și-a schimbat radical fața. Miza era alegerea: ori război, ori războiul rece. ”Neo-conii” au reușit să schimbe fața epocii și să aducă lumea la marginea prăpastiei apocaliptice. Ideile lor au triumfat, în cadrul elitei politice din SUA. Părea că lumea nu va mai vedea lumina, însă înainte mai era timpul lui Ronald Reagan care, ca un veritabil politician de dreapta, se deosebea de playboy-ii neoconservatori, care au venit în locul cowboy-ilor tradiționaliști și au probat mantaua lui Troțchii în stil american.

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?