Andre Morua despre principalele neplăceri ale bătrîneții, și nu este vorba despre slăbiciunea trupului

Cititorul nostru știe despre cunoscutul scriitor francez Andre Morua în special grație lucrărilor «Scrisori pentru o necunoscută» și «Portrete literare».

În cartea care încă nu a fost tradusă «Arta de a trăi», Andre Morua cugetă despre dragoste și prietenie, despre căsătorie, fericire, bătrînețe, și trage concluzii care ar putea să vă intereseze.

Vă propunem un fragment consacrat artei de a îmbătrîni.

Vîntul schimbărilor

Îmbătrînirea este un proces straniu. Așa de straniu, că deseori ne este greu să-l credem. Numai după ce vedem cum i-a afectat timpul pe semenii noștri, urmărim ca în oglindă ce a făcut el cu noi înșine. Căci în propriii ochi încă mai părem tineri. Mintea încă mai este vie, da puterile, s-ar părea, au secat. Facem un experiment: «Voi putea urca acest deal la fel de repede, ca în tinerețe? Da, ajuns sus mă cam sufocam, dar am cheltuit același timp și probabil mă sufocam și mai înainte».

Trecerea de la tinerețe la bătrînețe are loc așa de lent, că omul abia de o observă. Toamna înlocuiește vara așa de treptat, că e dificil să prinzi schimbările. Însă uneori ”atacă” pe neașteptate. O vreme, se ascunde în spatele frunzelor ușor ”decolorate”ale copacilor, dar într-o dimineață de noiembrie vîntul smulge brusc masca de aur, și descoperă scheletul istovit al iernii. Se dovedește, că frunzele pe care le consideram vii au murit și abia se țineau de crengi. Vîntul puternic doar a expus răul, nu l-a provocat. Un bărbat sau o femeie pot părea tineri în ciuda anilor trăiți. «Ea e fermecătoare», — spunem noi. Sau: «El este într-o formă perfectă». Le admirăm activitatea, mintea lucidă și abilitățile de conversație. Dar într-o zi observăm că pentru o faptă necugetată, pentru care un tinerel ar plăti doar cu o durere de cap sau o răceală, ei plătesc cu un atac de cord sau cu o pneumonie. În scurt timp după o asemenea ”furtună”, ei au fața palidă, spatele încovoiat, ochii lipsiți de strălucire. O singură clipă ne transformă în moșnegi. Înseamnă că am început a îmbătrîni mult înainte de asta.

Echinocțiul de toamnă

Cînd anume în viața noastră are loc echinocțiul de toamnă?

Cunoscutul filozof Conrad a spus că la împlinirea a 40 de ani omul vede în față o linie de umbră, și pășind-o observă trist, că farmecul tinereții l-a părăsit pentru totdeauna. Apoi pășim linia umbrei la 50 de ani, și cei care o fac trăiesc un fel de teamă și scurte crize de disperare, deși încă-s destul de activi.

Bătrînețea înseamnă mai mult ca părul cărunt, ridurile și gîndurile despre aceea că jocul s-a terminat, că scena aparține tinerilor.

Adevăratul rău al bătrîneții nu este slăbiciunea trupului, ci indiferența sufletului.

Dincolo de linia umbrei noi vedem oamenii și lumea așa cum este, fără iluzii. Un bătrîn se întreabă: «La ce bun?» Probabil, este cea mai periculoasă frază. Într-o zi el își va spune: «la ce bun să mai lupt? La ce bun să ies din casă? La ce bun să cobor din pat? »

Cu excepția celor mai simple organisme, care evită îmbătrînirea pentru că se divizează în două organisme noi, fiecare ființă vie ajunge la bătrînețe. De ce fluturele de mai are doar două ore pentru jocul iubirii, iar o țestoasă sau un papagal poate trăi două secole? De ce o știucă și un crap poate trăi 300 de ani, iar un Byron și un Mozart - doar 30? Acum 150 de ani, speranța de viață constituia, în medie, 40 de ani, azi în cele mai civilizate țări ea constituie 70 de ani. Dacă războaiele și revoluțiile nu vor înrăutăți ecologia, în secolul următor speranța de viață va constitui 100 de ani. Dar asta nu va influența problema îmbătrînirii.

Cocotierul vieții

Atitudinea ostilă a ființelor vii este direct proporțională apropierii lor de natură. Un lup bătrîn este respectat numai dacă este în stare să ajungă din urmă victima și să o ucidă. În ”Cartea junglei” Kipling a descris furia lupilor tineri, conduși la vînătoare de un lup, care pierdea din forțe. Ziua în care Akela a scăpat trofeul, a pus capăt carierei sale. Bătrînul lup fără dinți a fost izgonit din haită de tovarășii săi mai tineri.

Din acest punct de vedere, oamenii primitivi semănau cu animalele. Un călător care a vizitat Africa povestea cum o căpetenie în etate îi cerea disperat vopsea pentru păr. «Dacă cei din tribul meu vor observa că încărunțesc, mă vor ucide ».

Locuitorii unei insule din Marea Sudică îi obligau pe bătrîni să urce în cocotieri, pe care apoi îi scuturau. Dacă omul nu cădea jos, avea dreptul să mai trăiască; dacă da – era condamnat la moarte. Acest obicei pare cumplit, dar și noi avem cocotierii noștri!

Despre demnitari de stat, actori, lectori se poate spune într-o zi: «S-a epuizat». De multe ori, aceasta este o condamnare la moarte, pentru că odată cu ieșirea la pensie vine sărăcia, în rezultatul deznădejdii apare slăbiciunea. Un coctier comun pentru toți devin războaiele.

La țărani, viața cărora este mai aproape de natură, forța fizică încă mai reglementează relațiile dintre generații. În orașe, triumful tinereții se manifestă în special în timpul revoluțiilor și a transformărilor rapide din societate, căci tinerețea se adaptează transformărilor mult mai repede.

Din contra, în țările civilizate cu mulți oameni înstăriți, există tendința de a avea grijă de oamenii în etate, de a-i respecta. Ei nu-s aruncați, deoarece în lumea care nu a suportat transformări un timp îndelungat experiența capătă o valoare deosebită.

Însă cu anii, liderul care și-a făcut cariera în tinerețe din răsputeri se străduiește să pară tînăr. Ca un lup bătrîn, încearcă să-și ascundă neputința. Astfel tinerețea și bătrînețea se înlocuiesc reciproc, într-un ritm firesc.

Este inutil să dorești ca lucrurile să fie altfel. Poate, cea mai bună schemă de existență a generațiilor ar fi următoarea: tinerii conduc, iar bătrînii înțelepți ocupă funcțiile consilierilor de stat.

Tirania trecutului

Bătrînețea aduce nenumărate dificultăți. Dar dacă doriți să le învingeți, trebuie să le acceptați calm. Medicul vine la un bolnav grav și-i spune: «Iată ce va fi dacă nu vei avea grijă de tine». Îi enumeră simptomele, unul mai grav ca celălalt, și îl asigură: «Niciunul dintre aceste simptome nu se va dezvolta, dacă vei lua măsuri de prevenție ».

Iată că și eu vreau să vă vorbesc despre neplăcerile cu care vă puteți confrunta la bătrînețe, și cum să le evitați sau să le preveniți.

Trupul care slăbește este aidoma unui motor care a funcționat un timp îndelungat. Cu o atitudine atentă, grijulie și preventivă, el poate încă lucra bine. Da, nu va mai fi cel de altă dată, și nu poți să-i ceri prea multe. Totuși, prin atitudinea grijulie față de organism, îl poți păstra activ pentru mult timp.

Oamenii în etate dezvoltă un egoism uimitor, care le încurcă să fie prieteni cu tinerii. Dacă nu ar fi acesta, căldura asociată cu experiența i-ar atrage pe tineri.

Un semn al bătrîneții este zgîrcenia. Omul în etate știe că nu-i ușor să obțină bani, de aceea economisește ceea de are deja. Încă o cauză a zgîrceniei: fiecare ființă vie trebuie să aibă o pasiune, iar pasiunea pentru bani poate lesne compensa lipsa altor pasiuni. Pentru ei, aceasta devine un joc, iar cei implicați în el găsesc că e foarte plăcut să aduni bani. Acest joc nu cere nici efort, nici tinerețe, nici sănătate.

De obicei, cu anii scade activitatea creierului, omul cu greu dezvoltă idei noi, de aceea insistă pe cele dezvoltate în tinerețe. Obiecțiile le trezesc furia, căci ei le apreciază drept lipsă de respect. Li-i dificil să țină pasul cu timpul, și ei iar și iar își amintesc trecutul.

Singurătatea este cel mai mare rău al bătrîneți; unul după altul pleacă vechii prieteni, rudele, aceste pierderi nu pot fi înlocuite. Bătrînețea epuizează puterile și te lipsește de plăceri.

«Bătrînețea este un tiran, - spunea La Roshefoucauld, - care interzice plăcerile tinereții și amenință cu pedeapsa capitală». Înainte de toate, ”este interzisă” dragostea furtunoasă, caracteristică tinerilor. Oamenii în etate deseori se neliniștesc pentru că dorințele lor fizice nu corespund posibilităților. De multe ori îmbătrînește nu numai trupul dar și sufletul. .

În istoria antică greacă este cunoscut un caz, în care un patrician a iubit-o întreaga viață pe femeia care de dragul lui și-a părăsit soțul, copiii, prietenii, a pierdut respectul celor din jur. El nu o putea lua de soție, fiindcă era deja căsătorit. Ea s-a consacrat plăcerilor lui, carierei lui. Muncii lui. Ca urmare, relația amoroasă a trecut într-o prietenie de durată, tandră. El avea 80 de ani, ea – 70, ei se vedeau zilnic. După ce ea a murit, toți cei care îl cunoșteau, îl compătimeau. Toți spuneau:«El nu va putea suporta asta». Dar el și-a revenit repede din șoc. Era prea bătrîn nu numai pentru a iubi, dar și pentru a suferi.

Purtați peruci și coliere !

Arta îmbătrînirii constă în combaterea acestor neplăceri. Dar e posibil, dacă ele atacă trupul? Oare bătrînețea nu este transformarea biologică firească a organismului, inevitabilitatea căreia trebuie acceptată?

Civilizația și experiența i-au învățat pe oameni să lupte nu cu bătrînețea, da cu manifestările ei externe. Vestimentația elegantă, accesoriile alese reușit atrag privirile și sustrag atenția de la defectele fizice. Un rol deosebit îl are utilizarea podoabelor. Sclipirea moale a unui colier din perle te face să uiți de neajunsurile decolteului. Luciul inelelor și brățărilor ascunde vîrsta brațelor și a încheieturilor. Agrafele frumoase și cerceii , la fel ca tatuajele la triburile primitive, afectează imaginația în așa măsură, că ridurile devin neobservate.

Să facă totul pentru a diminua diferențele dintre tinerețe și bătrînețe – iată comportamentul oamenilor civilizați.

Perucile au fost născocite pentru a ascunde chelia sau părul cărunt. Aplicarea reușită a cosmeticelor permite mascarea semnelor de ofilire a pielii. Arta vestimentației , în special după o anumită vîrstă, constă în priceperea de a ascunde defectele.

Deseori se spune că vîrsta omului este determinată nu de anii lui, ci de starea oaselor și a vaselor sanguine. O persoană de 50 de ani poate arăta mai rău ca una de 70. Un corp antrenat își păstrează plasticitatea un timp îndelungat, și atunci îmbătrînirea nu este însoțită de numeroase boli. Înțelepciunea constă în exercițiile zilnice, nu de la caz la caz. Este imposibil să oprești îmbătrînirea, dar e de dorit să o negi.

Cunoscutul filozof Monten a spus : «Prefer să fiu bătrîn mult timp, nu să devin așa înainte de timp ».

Sufletul, la fel ca trupul, are nevoie de exerciții. De aceea nu trebuie să negăm dragostea la bătrînețe numai pentru a nu părea ridicoli. Nu e nimic ridicol în faptul, că doi oameni în etate se iubesc. Respectul, atașamentul tandru și admirația nu au vîrstă.

Deseori după ce tinerețea și pasiunile pleacă, dragostea capătă un anumit ascetism, care are propriul farmec. Coexistența unei perechi amintește un fluviu, care la izvoare curge sărind peste obstacole, dar apa limpede curge mai liniștit, se apropie de mare , iar suprafața ei largă reflectă stelele.

La bătrînețe, dragostea poate fi la fel de sinceră și înduioșătoare, ca în tinerețe. Victor Hugo povestea cum a fost mișcat la vederea perechii Chateaubriand – madam Recamier. Ea era oarbă, el – paralizat. «Zilnic, la ora 3 Chateaubriand era adus la madam Recamier. Femeia care nu vedea nimic altceva, căuta societatea bărbatului care nu mai simțea nimic altceva; mîinile lor se uneau, ei erau aproape de moarte, dar încă se mai iubeau reciproc ».

Nu s-au retras din joc

Viața emoțională nu constă doar în impulsurile amoroase.

Atașamentul oamenilor în etate față de nepoți deseori le completează viața. Ne bucură bucuriile lor, suferim de suferințele lor, iubim ceea ce iubesc ei, participăm la lupta lor. Cum ne putem simți scoși din joc, dacă ei îl fac în locul nostru! Cum putem fi nefericiți, dacă ei îs fericiți! Ce plăcut e să urmărești cum ei primesc plăcere de la cărțile pe care noi le-am recomandat.

Adesea buneii și bunicile găsesc mai repede limbă comună cu nepoții. Chiar și fizic nepoții li-s mai apropiați. Ei nu pot alerga cu fiul, dar o pot face cu nepotul. Primii și ultimii noștri pași au același ritm.

Oamenii îmbătrînesc mai lent, dacă au motive temeinice să trăiască. Se crede că omul se epuizează dacă este activ la bătrînețe. Dar e invers. Îmbătrînirea este doar un obicei prost, pe care omul activ nu are timp să-l urmeze.

De multe ori oamenii în etate pot fi lideri mai buni ca cei tineri. Diplomații și medicii bătrîni au mai multă experiență și înțelepciune, deoarece ei nu-s sustrași de pasiunile tinere și pot cugeta calm.

Cicero a spus: «Nu forța fizică realizează faptele mari, ci înțelepciunea matură, inerentă bătrîneții ».

Linia luminii

Există două metode raționale de îmbătrînire. Prima – să nu îmbătrînești. Este pentru cei care reușesc să evite bătrînețea grație modului activ de viață. A doua – să accepți bătrînețea calm și detașat. Timpul luptelor a trecut. Există oameni în etate, care nu numai îi invidiază pe cei tineri, dar îi mai și jelesc, pentru că marea furtunoasă a vieții încă mai este la picioarele lor. Lipsiți de unele plăceri ale tinereții, ei le resimt foarte acut pe cele care încă le-au mai rămas.

Există mai multe metode de îmbătrînire neplăcută. Cea mai proastă dintre ele este încercarea de a reține ceea ce nu mai poate fi întors. Cu regret, există oameni viața cărora este otrăvită de insatisfacție.

Arta îmbătrînirii este arta comportamentului necesar ca să devii pilonul generațiilor următoare, nu piatra de încercare, persoana lor de încredere, nu adversarul.

Trebuie să vorbim și despre ieșirea la pensie. Unii o iau ca pe o grea încercare. Dar pentru omul care și-a păstrat capacitatea de a se mira pensionarea poate fi ceva plăcut. În casa lui, în grădina lui el se poate deda ocupațiilor preferate.

Și mai interesantă va fi viața celor care au fost mereu pasionați de poezie, cărți, frumusețea naturii. Operele marilor scriitori – iată prietenii noștri nemuritori.

Și muzica este un prieten forte devotat. Pentru cei dezamăgiți de oameni muzica este o portiță spre altă lume, una minunată.

Pascal a spus: «Viața omului poate fi numită fericită, dacă el o începe cu dragoste și o termină pe culmile ambiției». Cu ambițiile satisfăcute, bătrînețea decurge mai liniștit.

Astfel, peste 10 - 20 de ani după ce omul a pășit peste ”linia umbrei”, el poate păși peste ”linia luminii”. Deschiderea și bunăvoința lui vorbesc despre starea lui sufletească. Nu, bătrînețea nu este un infern, la intrarea căruia scrie: «Renunță la speranță oricine intră aici ». Dacă oamenii în etate sunt demni de prietenie, ei mereu vor fi înconjurați de prieteni. Iar teama lor de moarte poate fi învinsă de credință și filozofie.

Pur și simplu e timpul să dormi

Va putea oare vre-odată știința să facă așa, ca bătrînețea să nu ne distrugă trupul? Este oare posibilă crearea unui havuz al tinereții, ca să ne putem scălda în apele lui pentru a întineri din nou? Biologii au reușit să o facă în experimentele cu cele mai simple organisme. Dar are oare omul nevoie să trăiască așa de îndelungat?

La 80 de ani, omul le-a trăit pe toate: dragostea și finalul ei, ambițiile și devastarea ulterioară lor, iluziile naive și dezmeticirea de după eșuarea lor.

La bătrînețe, teama de moarte nu este foarte mare; toate atașamentele și interesele au rămas în trecut și țin de persoane care au decedat deja. .

Herbert Wells , fiind celebrat cu ocazia jubileului de 70 de ani, a rostit o alocuțiune în care a menționat că acest eveniment i-a trezit impresiile din copilărie. Bona îi spunea uneori: «E timpul să dormi, Henry ». De regulă, el protesta, dat în suflet știa că somnul îi va aduce odihna.

«Moartea este aceeași bonă bună, dar severă, care spune la timpul potrivit: «E timpul să dormi, Henry». Protestăm puțin, dar știm bine că e timpul să ne odihnim, și chiar așteptăm acest moment.