La 20 de ani și-a propus să cucerească Everestul, iar la 30 de ani și-a văzut visul împlinit!

Alpinistul moldovean, Vladislav Zotea, a cucerit Everestul vineri, 19 mai.

El și-a anunțat performanța într-o postare pe pagina sa de Instagram. Iar sîmbătă, 20 mai, alpinistul a urcat și muntele Lhotse I.

Vladislav s-a născut la Chișinău și a trăit toată viața în sectorul Botanica.

La vîrsta de 20 de ani, a început să se autodezvolte și să se gîndească cum să trăiască în continuare și și-a stabilit obiectivul ca la 30 de ani să urce pe muntele Everest.

La vîrsta de 21 de ani s-a mutat în America, unde în prezent este proprietarul unei companii de logistică cu un personal de 60 de angajați.

De asemenea, la vîrsta de 30 de ani, Vladislav este un soț și un tată iubitor, acesta avînd 4 copii.

"Pentru a face față tuturor sarcinilor și a nu înnebuni, eu plec la munte. Munții mă ajută să mă îndepărtez de la soluționarea permanentă a problemelor și să reflectez în liniște. De asemenea, este o activitate fizică excelentă și este incredibil de frumos! Pentru prima dată am evadat în munți de la agitația zilnică cînd am avut o criză de nervi la serviciu. Iar după weekend, cînd am văzut că încă nu-mi trecuse starea de nervozitate, luni am decis să merg singur în drumeție, am făcut cumpărături și marți eram deja pe traseu. Pentru drumeție, am ales wonderland trail - o potecă în jurul vulcanului local Rainish din statul Washington. Aceasta este un drum de 100 de mile, cu peste o mie de creșteri și scăderi de altitudine în fiecare zi", a spus Vladislav Zotea.

Cum a cucerit Everestul, aflați în interviu.

Cînd a apărut pasiunea pentru alpinism?

Dragostea mea pentru alpinism sau pasiunea mea pentru alpinism a început, probabil, cu un obiectiv pe care mi l-am stabilit cînd aveam 20 de ani. Am ascultat diferite cursuri de dezvoltare personală care spuneau că trebuie să-ți stabilești obiective concrete pentru un an, trei ani, cinci ani și zece ani. Am încercat să conștientizez toate acestea, mi-au venit diferite idei, iar una dintre ele a fost să escaladez Everestul. M-am gîndit că ar fi frumos, ar fi foarte greu, ar fi o provocare și un obiectiv pentru care merită să lupt. Atunci mi-am notat că la vîrsta de 30 de ani vreau să escaladez Everestul. După ce m-am mutat în America, trăind acolo, mi-am dat seama că este foarte greu să dedici timp hobby-urilor, trebuie să muncești, să cauți modalități de a cîștiga mai mulți bani, să obții studii, să înveți engleza, iar pentru hobby-uri rămîne puțin timp. Dar întotdeauna mi-a plăcut să fac drumeții, să merg cu rucsacul în spate prin pădure și, treptat, prin asta am început să trec la alpinism. Acesta a fost drumul spre alpinism, spre cucerirea Everestului.

De ce Everestul?

Ce-și poate dori mai mult un alpinist? Ce munte ar putea fi mai bun? Everestul este un munte frumos, este cel mai înalt, are o istorie bogată, mulți oameni încearcă să-cucerească. Este un munte care a devenit un vis pentru mulți alpiniști. Întrebați pe oricine ce munți cunoaște și cu siguranță toată lumea va numi Everestul. Este un munte care ademenește, este vestit, este interesant din punct de vedere istoric, are o forță, au fost multe cazuri acolo, multe expediții. Este în Nepal, și asta e mișto. Muntele Everest este magic din toate punctele de vedere. Așa că, bineînțeles, Everest. Este cel mai înalt și este foarte frumos, extrem de frumos.

Ce trebuie să știe cei care vor să cucerească Everestul?

Așa cum am mai spus, mi-a luat 10 ani să ajung acolo. La început a fost doar o idee și drumul pînă la realizarea ei era foarte lung. Pe parcurs, am început să înțeleg de ce este nevoie pentru a escalada Everestul. Sînt foarte mulți factori. Același echipament înseamnă mai mult de 150-200 de obiecte diferite. Dar este vorba și despre starea morală, despre informații despre Everest, de pregătirea fizică. Eu personal împart escaladarea vîrfului Everest în trei etape. În primul rînd, este vorba despre pregătirea fizică. Pentru a urca pe Everest, chiar și cu oxigen, trebuie să fii într-o formă fizică bună și foarte bine pregătit. Eu am făcut drumeții pe munte și m-am pregătit pentru Ironman, cred că este un antrenament excelent pentru Everest. În al doilea rînd, platforma financiară. Escaladarea Everestului este costisitoare. Ascensiunea mea pe Everest și Lhotse a costat foarte mult. Și, bineînțeles, trebuie să lași bani familiei în caz că ceva nu va merge bine. În al treilea rînd este vorba despre timp. Pregătirea pentru ascensiune înseamnă ore de antrenament, alegerea echipamentului, diferite alte expediții, studierea muntelui și a tacticilor de urcare. Adică, timp de aproximativ două luni renunți la ritmul normal de viață și nu toată lumea își poate permite acest lucru. Dar eu am avut noroc. Am multă susținere la serviciu, iar acasă am mult sprijin din partea soției mele. În cazul meu, ascensiunea în sine a durat 40 de zile. În acest timp s-a născut cel de-al patrulea copil al meu. Am aflat despre nașterea fiului meu în ziua în care am început să urcăm pe munte.

De cîți bani este nevoie pentru a cuceri Everestul?

Expediția mea a costat peste 100.000 dolari. Dar acestea nu sînt toate cheltuielile. Nu am escaladat doar Everestul, ci și Lhotse. Este al patrulea cel mai înalt munte din lume, așa că au existat cheltuieli suplimentare, 17 mii în plus. Dacă ar fi fost doar Everestul, aș fi cheltuit aproximativ 80 de mii. Desigur, aș fi putut investi această sumă în ceva, aș fi putut-o cheltui în altă parte, dar eu am adunat acești bani pentru a-mi atinge obiectivul, a fost foarte important pentru mine. Am vrut să le las copiilor mei un exemplu că un băiat din Moldova, un imigrant în America, a reușit să-și atingă scopul. Este o investiție mare, nu oricine poate să ia și să cheltuiască 100 de mii pentru, să zicem, o excursie. Sînt într-adevăr mulți bani pentru care poți cumpăra anumite bunuri, pe care le vei putea folosi ani de zile, dar mă bucur că am reușit să găsesc acești bani. Eu nu am sponsori, am lucrat mult pentru acești bani, am mers spre asta. Poate că însăși ideea de a cuceri Everestul m-a ajutat să cîștig acei bani, poate că nu aș fi avut acești bani dacă nu aș fi avut acest obiectiv. Dar scopul exista, și au apărut și finanțele, am pus deoparte bani, și totul a decurs bine. Este foarte bine și sînt oarecum mîndru că am reușit.

Ce ai simțit cînd ai arborat tricolorul Moldovei pe Everest?

Sincer? Credeam că voi începe să plîng pe acel vîrf, așa cum s-a întîmplat pe Denali, pe ceilalți munți care au făcut parte din pregătirea mea pentru escaladarea Everestului. Dar m-am simțit trist. Ani de zile, Everestul fusese un vis pentru mine, un scop spre care mă îndreptam, dar acum nu știu cum o să trăiesc în continuare. În același timp, exista și bucurie, dar era întreruptă de gîndurile legate de pericolele de la coborîre, de oxigenul care se termina, că aveam puțin timp la dispoziție. Conducătorul grupului ne grăbea mereu, noi înțelegeam că nu puteam petrece mult timp pe vîrf, trebuia să reușim să facem niște fotografii, să filmăm... Voiam foarte mult să beau ceai, dar conducătorul mi-a spus că vom bea mai tîrziu, că trebuie să coborîm. Nu puteam, aveam gîtul uscat. Oxigenul îți usucă gîtul, iar dacă bei ceai, îți ușurează respirația. Îmi era foarte greu să respir, nu mi-am scos nici masca, pentru că acolo, pe vîrf, chiar și cu mască de oxigen, e greu să reziști, nu te simți normal. Am încercat să fac mai repede tot ce am planificat, să nu uit nimic, să verific dacă telefonul funcționează. Era foarte greu să țin telefonul în mîini, îmi înghețau mîinile fără mănuși. Dar eram foarte bucuros. Eram bucuros că toate eforturile mele nu au fost în zadar, mă gîndeam, simțeam că visul meu a devenit realitate, că mi-am atins scopul.

Ridicarea pe vîrful muntelui a steagului țării din care provii este o tradiție veche printre alpiniști. Mă mîndresc că sînt moldovean, că m-am născut în Moldova și îmi iubesc foarte mult țara. Este o onoare pentru mine să le povestesc oamenilor din diferite țări cine sîntem, de unde venim, prin ce sîntem deosebiți și îmi doresc ca după comunicarea cu moldovenii, oamenii de alte naționalități să aibă emoții pozitive.

Cum arată lumea de la înălțimea muntelui Everest?

Este minunat! Nici nu-ți vine să crezi că te afli în cel mai înalt punct din lume. Ca să înțelegeți - aceasta este altitudinea la care zboară avioanele, altitudinea la care elicopterele nu pot ajunge, altitudinea la care o persoană, dar nu orice persoană, poate petrece foarte puțin timp. A fost extraordinar să văd și alți munți în jur, masive, totul era atît de mic... Nici nu-ți dai seama pînă la sfârșit cît de frumos, de minunat este. Este foarte greu să descriu toate emoțiile. Eram și foarte obosit. Era a patra zi de ascensiune, pentru că ascensiunea începe de la bază, nu de la tabăra a patra, și în toate aceste zile mergi, obosești, dormi în cort, nu întotdeauna dormi suficient, te arde soarele, apoi te bate vîntul, adică pe Everest ești deja la limita capacităților și a puterii.

La cine sau la ce te gîndeai cînd erai pe vîrful Everest?

Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să îi scriu un mesaj soției mele. Aveam un dispozitiv special pentru drumeții, un Garmin, care prinde semnalul din orice colț al lumii, dar pînă am ajuns pe vîrf, bateria se descărcase nu mai avea semnal. Soția mea m-a rugat foarte mult să-i scriu un SMS cînd voi ajuge în vîrf. Eram foarte supărat că nu am putut să-i trimit un mesaj, voiam să fie liniștită. Eram deja în a patra zi fără contact și aveam să mai rămîn fără contact încă cîteva zile. Ar fi fost minunat dacă i-aș fi putut trimite un mesaj, dar, din păcate, Garmin-ul a murit din cauza frigului, iar mîinile îmi înghețase în timp ce încercam să îl verific, să pornesc aparatul. Iată așa o situație. Bineînțeles, m-am gîndit la familia mea, am vrut să le spun că am reușit. Ei își făceau griji pentru mine, au încredere în mine, dar oricum, soției i-a fost greu să-și lase soțul să meargă acolo sus, pe vîrf, totuși avem patru copii. Dar ea m-a lăsat să merg, mi-a permis, a crezut în mine, a crezut că știu ce fac, că voi ajunge în vîrf în siguranță.

Ce este mai greu, să urci sau să cobori muntele?

Aș spune că depinde de nivelul de antrenament. Cățăratul este, într-un fel, mai greu din punct de vedere fizic, dar, în același timp, ajută motivația. Cînd urci, mergi spre vîrf, spre obiectivul tău, lupți pentru el. Iar cînd deja cobori, ți-ai atins scopul. Majoritatea nu conștientizează faptului că scopul nu este doar urcarea, ci și coborîrea în siguranță, adică finalizarea ascensiunii. Atunci cînd ajung în vîrf, ei sînt deja în culmea oboselii. Ei nu mai au motivația sau energia necesară pentru a coborî, deoarece și-au atins scopul. Unor astfel de persoane le este foarte greu. De asemenea, este greu să cobori pe frînghie atunci cînd nu te țin picioarele; trebuie să ai experiență. În cazul meu, coborîrea a fost mai ușoară să noi și am coborît repede. Ne-a luat nouă ore pentru a urca și aproximativ trei ore pentru a coborî, așa că în total ne-a luat aproximativ 12 ore. Am coborît foarte repede cu conducătorul nostru, am încercat să ne întoarcem în tabără cît mai repede posibil, pentru că aveam programată ascensiunea pe Lhotse în aceeași zi, peste cîteva ore. Trebuia să ne întoarcem, să economisim mai mult oxigen, să luăm o gustare, să ne schimbăm încălțămintea, hainele care erau deja ude, să ne încălzim și așa mai departe. De aceea pentru noi era vital să coborîm repede, foarte repede. Și am reușit.

Care este următorul munte?

După Everest, am mers direct pe Lhotse, în aceeași noapte. Și asta a fost o provocare serioasă pentru noi, pentru că Lhotse, aș spune, nu este mult mai ușor decît Everestul, mai ales imediat după Everest. Este, de asemenea, un munte care consumă multă energie. Apoi, de la altitudinea de 8516 m a Lhotse am coborît direct în tabăra de bază, ceea ce ne-a luat foarte mult timp. După a doua ascensiune am fi putut să ne oprim într-o tabără intermediară, să dormim noaptea, să ne odihnim, apoi să ne întoarcem la tabăra de bază; atunci ar fi fost mai ușor să coborâm.

Care este următorul munte? În momentul de față nu mă gîndesc la asta. În același timp, am drept obiectiv să închei programul celor șapte vîrfuri. Acestea sînt cele mai mari șapte vîrfuri de pe fiecare continent. Pînă acum am escaladat patru dintre cele șapte vîrfuri. Au mai rămas trei munți: unul în Australia, unul în Antarctica, iar al treilea în Europa – Elbrus.

Pentru unii oameni alpinismul este o nebunie, ce înseamnă această pasiune pentru tine?

Aș comenta mai întîi ce cred alții despre acest lucru. Sînt unii oameni care se pronunță destul de ferm împotriva acestei pasiuni. Cred că și mama mea poate fi încadrată în această categorie. Mulți oameni critică alpinismul din cauza riscurilor. Noi în alpinism încercăm să minimizăm riscurile. Dar alpinismul înseamnă și să te depășești pe tine însuți, să lupți cu mintea și cu organismul tău. Alpiniștii sînt oameni care știu să trăiască, care știu să simtă viața, pentru că sînt foarte aproape, la limita unor situații neprevăzute care pot duce la un sfîrșit tragic. Tu simți viața, apreciezi viața și încerci să nu o pierzi. În munți, începi să apreciezi lucrurile obișnuite, cum ar fi gustul merelor sau căldura. Pentru că mulți oameni nu apreciază căldura: dacă e frig – te îmbraci, dacă e cald – te dezbraci, sînt lucruri atît de simple. Iar pe munte începi să apreciezi confortul care ne înconjoară în viața de zi cu zi, apreciezi dușul cînd te întorci, apreciezi aceeași liniște, confortul. De aceea eu cred că alpiniștii sînt oameni care știu să aprecieze viața, care se bucură de viață și care văd valoarea lucrurilor simple. Alpiniștii sînt oameni fericiți, pentru că știu să se bucure de lucrurile mărunte: gustul mîncării, duș, haine curate, o băutură caldă și altele. Au rămas în viață și sînt fericiți. Așa că alpinismul mă face recunoscător și fericit într-o măsură oarecare.

La 17 mai, moldoveanul Victor Melnic (Brînza) a murit în tabăra Nr. 4, nereușind să-și îndeplinească visul de a cuceri Everestul. L-ai cunoscut pe Victor?

Am auzit despre această istorie abia cînd m-am întors în tabără. M-a întristat foarte mult. Din păcate, nu l-am cunoscut pe Victor și nu știam că mai erau și alți moldoveni pe munte. Mi-a părut foarte rău că nu am avut ocazia să cunosc și să comunic cu conaționalul meu. Sînt mulți oameni pe munte, aproximativ 500 de persoane au primit permisiunea de a urca anul acesta, apoi sînt și șerpașii, personalul de bucătărie, personalul de tabără, deci în total erau aproximativ 1500 de persoane, și cu Victor nu m-am intersectat. Ar fi fost frumos să comunic cu el, să discutăm despre planurile de ascensiune și să facem schimb de experiență, poate asta ar fi schimbat ceva. Nu sînt mulți moldoveni în lume și nu mulți dintre noi mergem pe munte. Cînd m-am întors în tabără, am primit o mulțime de mesaje de la prieteni și cunoscuți. Acest caz a speriat multă lume. La început nu s-a anunțat cu exactitate cine a murit, iar familia mea erau foarte îngrijorată. Iar eu în acea perioadă nu mai aveam contact cu ei. A fost un moment dificil pentru rudele mele, familia și prietenii mei. Nu știu ce s-a întîmplat exact cu el, se spune că mergea fără oxigen. Ce s-a întîmplat cu adevărat acolo, eu nu știu. Abia aseară m-am întors în tabără, am dormit, acum e dimineață și avem acest interviu. A trecut foarte puțin timp, încerc să-mi revin. Ce s-a întîmplat, cum și de ce, încerc să înțeleg. Aș vrea să merg în tabăra lor, să văd, să vorbesc cu oamenii. Poate că sînt încă pe munte, nu au coborît încă. Noi am coborît repede, eu mai am și o problemă la picior, așa că nu am vrut să stau mult timp pe munte și am coborît repede în tabăra de bază.

Transmit condoleanțe familiei și îmi pare rău că totul s-a întîmplat așa. Pe Everest vezi mereu persoane care sînt evacuate sau persoane care se simt rău și mor. Acolo te obișnuiești cu apropierea morții și este mai bine să o ignori, de altfel acest lucru te poate afecta negativ. Și mie mi-a fost foarte teamă, dar noi cu toți sîntem muritori și am decis că prefer să trăiesc luptînd pentru împlinirea visului, bucurîndu-mă de acest proces. Ca alpinist, m-am obișnuit cu moartea în apropiere, este modul meu de viață. Sînt gata să risc, dar merg spre scopul meu, spre visul meu, pentru a simți gustul vieții, mirosul vieții.

Sunt alpiniștii oameni nebuni?

Nu, bineînțeles că nu! Cred că sînt oameni mult mai adecvați decît cei care trăiesc fără să-și asume riscuri, de fapt, fără să trăiască. Alpinismul este despre caracter, despre dorința de a-ți asuma riscuri, iar aceste calități nu ies la iveală doar în alpinism. Omul, de exemplu, se mută în altă țară pentru a încerca ceva nou, el luptă cu ceva. Disponibilitatea de a-ți asuma riscuri se manifestă nu doar în munți. De fapt, este vorba despre caracter care se manifestă și în viața de zi cu zi. Aceștia sînt acei oameni care sînt gata să spună adevărul, care sînt gata să facă unele sacrificii de dragul ideilor lor.

De ce sînt nebuni? Cred că aceștia sînt oamenii care schimbă lumea, aceștia sînt oamenii care aduc beneficii lumii. Aceștia sînt oamenii pe care ceilalți îi urmează pentru că ceilalți nu au curajul, puterea sau dorința de a-și asuma această responsabilitate. Aceștia sînt oameni minunați, oameni foarte buni.

Care este cel mai mare vis al tău?

Cel mai mare vis? Înainte de asta a fost Everest. Era vizibil, mă îndreptam spre el, îl plănuiam. Pe 16 aprilie a fost ziua mea de naștere. Am reușit să-mi ating obiectivul la 30 de ani, deși mulți nu credeau că voi reuși. Acum mi-am propus această provocare: să-mi programez obiectivele pentru următorii 10 ani, așa cum am făcut la 20 de ani. Vreau să am mai mult succes în cariera mea. În prezent, am o afacere legată de logistică. Vreau ca prin munca mea, prin sport, prin hobby-uri și prin alte lucruri să fiu un exemplu pentru alți oameni, pentru ca aceștia să aibă o calitate mai bună a vieții și să devină mai motivați. Nu am un obiectiv exact acum, am un set de idei: să fiu un bun familist, să reușesc în muncă, în sport. Vreau să simt în viața de zi cu zi aceeași plenitudine pe care o simt în munți ca alpinist, să îi molipsesc pe cei din jurul meu cu acest sentiment, pentru ca și ei să simtă viața și să se bucure de această viață.

Ce le-ai spune soției și copiilor tăi acum?

Probabil că nu le-aș spune nimic, vor înțelege totul singuri. Ei văd totul, înțeleg totul și cred că este un exemplu bun pe care îl las, de aceea nu mai este nevoie de alte cuvinte. Cred că se bucură. Sînt sigur că se vor simți mîndri.

Ce i-ai spune acelui tînăr de 20 de ani care a pornit acum 10 ani să cucerească Everestul?

Aceasta este o întrebare interesantă. Probabil că i-aș spune: "Nu-ți fie teamă să îți stabilești obiective. Drumul este minunat. Eu mi-am stabilit obiectivul - Everest. Dacă mi-aș fi stabilit alte obiective, probabil că le-aș fi atins. Le doresc tinerilor, adolescenților să creadă în visele lor, să se îndrepte cu perseverență spre obiective și acestea se vor îndeplini cumva într-un mod magic. Dacă mi-aș fi stabilit un obiectiv mai mic, l-aș fi atins și poate că m-aș fi oprit. Dacă mi-aș fi stabilit un obiectiv de a merge în spațiu, probabil că aș fi mers. Cred că ceea ce visăm, spre ce tindem, la ce ne gîndim, ne influențează foarte mult. Dacă formulăm concret obiectivul și lucrăm asupra lui, îl vom atinge. Le doresc tuturor să-și stabilească obiective mari.

Ce înseamnă familia pentru tine?

Este sprijinul meu, sînt cei care mă așteaptă, cei pe care mă pot baza. Familia este mereu alături de mine, iar acest lucru este foarte important. Este chiar faptul că soția mea m-a lăsat să urc pe Everest. Ea a înțeles nivelul de risc, dar i-am explicat că este calea mea, că și fără să cuceresc Everestul voi avea pregătire fizică, voi fi interesat. Soția mea m-a înțeles, m-a sprijinit în acest sens și a fost calmă, în ciuda faptului că era însărcinată, că a rămas cu trei copii și lucra în același timp.

Am vorbit despre obiective, despre idei... Mi-aș dori ca oamenii noștri să nu se teamă de faptul că sîntem o țară mică, dar să-și stabilească obiective, să se îndrepte spre ele și atunci cu siguranță le vom reuși pe toate.

Vreau să vă arăt un pic condițiile de trai de la bază. Aceasta este bucătăria noastră, aici sînt șerpașii noștri, acesta este șerpa meu, care a mers cu noi în vîrf și ne-a ajutat. În această dimineață, soarele strălucea și în corturi era cald. Acum ninge. Aici am petrecut cea mai mare parte a timpului. Acum tabăra se retrage, majoritatea corturilor au dispărut, pentru că expedițiile s-au încheiat. Oamenii au urcat deja pe Everest și au coborît. În taberele de pe multe, condițiile sînt mai simple.

Pe Everest este bine. Este un fel de concediu, dar unul foarte special. Nu fiecare poate aprecia, se poate bucura de toate acestea.

Interviu realizat de Cristina Moisei