Evanghelia de la Paulina

Interviul cu Paulina Zavtoni, artistă a poporului din Republica Moldova, a fost înregistrat în foaierul pustiu al teatrului «Luceafărul» într-o iarnă chișinăuiană fără zăpadă, plină de incertitudini și vînt rece.

Primadona este de aceeași vîrstă cu teatrul, căruia i-a dăruit întreaga sa viață scenică. Desigur, fiecare afirmație are timpul său, și eu am simțit necesitatea să prezint această discuție ca pe un monolog – mărturie a istoriei teatrului «Luceafărul» și a unei întregi generații postbelice.

Un nume unic

Să revenim la începuturi… M-am născut pe timp de război, este o istorie interesantă. Mama mea era dintr-un sat din preajma Chișinăului, acolo și acum mai există un firișor care ,ă leagă de rădăcini – doar soția vărului meu. Tata – în Belgorod-Dnestrovsk. Lucra acolo. Era mașinist de tren, și a fost trimis cu lucrul las Chișinău. În capitală s-a împrietenit cu un flăcău, fratele mamei. Ei au mers în satul Hîrtopul Mic, Criuleni, și acolo tata a cunoscut-o pe mama. Familia ei era mare, s-au plăcut și au început să prietenească, s-au căsătorit, în 1940 au trecut la Chișinău, s-a născut fiul, frățiorul meu care a murit în scurt timp. Da în 1941 mama a rămas însărcinată cu mine.

La 22 iunie a început războiul, șu la finele lunii deja tot ce se putea era încărcat și evacuat în spatele frontului, căci la Chișinău deja se aflau rușii. Tata conducea acele mărfare. Da mama însărcinată a rămas la Chișinău, locuia la gazdă. Pe bulevardul Ștefan cel mare, - acum acolo e Ministerul de interne, - era o casă cu două etaje, unde familiile tinere închiriau locuințe. Da la parter erau magazinașe, în care se vindeau haine. Anii treceau, mama scrie mereu și peste tot: «Unde este soțul meu?». I-au răspuns: trenurile treceau Donul, au fost bombardate, mulți mașiniști au pierit. Da la Chișinău a ajuns zvonul că soțul ei, rănit, se află la un spital din Odessa. Și ea a mers acolo, fără a cunoaște nici rusa, nici ucraineana. Ce moldoveancă adevărată, ce voință avea!

În a.1941, fiind în ultima lună de sarcină, mama a luat trenul și a mers la Odessa să-și caute soțul iubit. Ea povestea că fasciștii au bombardat trei zile, – oamenii ieșeau din trenuri, se ascundeau în tranșee. Avioanele treceau, ei se așezau din nou în tren și acesta mergea mai departe. Așa au ajuns la Odessa. Mămica a trecut pe la toate spitalele militare. Probabil, fără ajutorul oamenilor buni nu reușea. Și iată că a găsit un «Granenco I.V..» (tatăl meu se numea Ilia Vasilievici ). Ajunsă în salonul spitalului, a văzut că nu era tata. I s-a făcut rău, a început travaliul. Da spitalul era al regatului român. Acesta a fost norocul mamei, căci ea nu cunoștea altă limbă – doar cea maternă. Așa m-am născut eu într-un spital militar. Mama a stat acolo aproape o lună.

Medicii i-au spus că nou-născuta va fi botezată în Biserica ortodoxă română. Au venit și au spus: «Nu aveți nimic împotriva creștinării fiicei?» Mama a răspuns că nu. A urmat întrebarea : «Cum vreți să se numească fiica? » Ea: «Eu vreau să fie «Tamara», îmi place acest prenume ». Medicul militar, asistentele, infirmierele au mers la biserică și m-au botezat. După care au dat tot necesarul – pelinci, cămășuțe, pătură caldă (eu m-am născut la 26 octombrie). Iar după ce m-au adus în salon, unul dintre medici i-a spus mamei: «Ne-ați dat-o pe Tamara, da noi V-am adus-o pe Paulina. Nu Vă supărați, Vă rog. La București, mi-a rămas fetița, fiica Paulina, și eu nu știu dacă mă voi întoarce de la război în România sau nu. Dacă nu aveți nimic împotrivă, iat-o pe Paulina – fiica Dvs.». Ulterior s-a dovedit că acest prenume mi-a purtat noroc, căci era unic …

Fericirea omului este un alt om

La început am frecventat școala din sat. Apoi am mers la școală în Chișinău. Temele le pregăteam la lumina lumînărilor. La școală, îmi plăcea mult să recit poezii, chiar și în limba franceză. Noi studiam rusa, franceza, «moldoveneasca».

În paralel cu școala, frecventam Casa pionierilor de pe strada Sciusev, unde era un cerc dramatic. La școală recitam poezii și eram eleva Nadejdei Stepanovna Aronețkaia, numele căreia îl poartă teatrul din Tiraspol. Pe atunci ea era regizoare la teatrul în numele lui Cehov, și ca toți ceilalți, pentru a mai face o copeică, lucra la Casa pionierilor, cu copiii. Absolvind eu școala medie, ea îmi zice: «Hai, pleacă anul acesta la Moscova. Acolo, la Școala Shchukin, învață un grup de băieți și fete din Moldova. Vara vei susține examenele, la toamnă vei învăța acolo». Între mine și colegii de acolo era o diferență de 5-6 ani. Vin la mama și zic: «Plec la Moscova!». Mama în lacrimi, nu-mi permite să plec nicăieri. Și deodată aflu că acum un an la conservatorul nostru (azi Academia de muzică, teatru și arte plastice din Republica Moldova) s-a deschis catedra de măiestrie actoricească. Și am fost înmatriculată la Chișinău. Era anul 1959 .

Fiind la anul doi, în 1960 au revenit absolvenții Școlii teatrale Shchukin (15 persoane). Primul lor spectacol a fost pe scena teatrului rus în numele lui Cehov. Eu eram în sala. Apoi am aflat că la 22 iunie,1960 Ministerul culturii din RSSM a anunțat despre crearea teatrului «Luceafărul». Anterior,în clădirea noastră istorică, se afla teatrul de păpuși «Licurici», și mai înainte – o instituție de partid. Dar două actrițe au fost nevoite să revină de urgență la Moscova. Unul dintre locurile vacante a fost ocupat de Veronica Savca, actriță a teatrului dramatic din Bălți. Neașteptat, Nadejda Aronețkaia, care era directoarea noului teatru, și-a amintit de mine și m-a invitat în trupa teatrului. Cum puteam eu, o fetișcană, să înțeleg ce și cum ? Dar ce este fericirea unui om ? Fericirea omului este un alt om.

Mă străduiam dimineața să frecventez lecțiile de la conservator, iar după două fugeam la teatru, unde expres pentru mine repetițiile erau fixate după masă. La 23 decembrie, 1960 teatrul nostru a fost deschis oficial, cu premierea spectacolului «Flori de câmp» de Constantin Condrea. Alături de fondatori, absolvenții Școlii teatrale Shchukin, eu am jucat rolul Dochiței. Anii au trecut, și azi în țara noastră avem deja 19 teatre de stat.

Prima nuntă la «Luceafărul»

Pentru a susține examenele de admitere, viitorul meu coleg Spiru Haret a venit din satul Olănești din sudul Moldovei, pentru a învăța de agronom. Trece el pe lîngă conservator și vede anunțul că au loc testele. A fost curios, a intrat și m-a văzut pe mine – cu două cosițe lungi, actriță în toată legea. Am făcut cunoștință, eu am început să-l pregătesc pentru admitere, i-a selectat poezii. L-am ajutat și el a fost admis. Am fost prieteni patru ani, apoi ne-am căsătorit. Prima nuntă, jucată la teatrul «Luceafărul», a fost nunta noastră în foaierul enorm. De la Moscova venise Vasilii Lanovoi – cu Spiru au făcut cunoștință la filmări. La început, Spiru a fost repartizat, împreună cu întreaga noastră grupă, la teatrul în numele lui Pușkin. A lucrat acolo, pe urmă a zis: «Nu-nu, eu voi merge la Paulina», – și a trecut la teatrul nostru. Pentru munca lui, i-a fost conferit titlul de «Maestru în arte». Pe scenă și în viață, am trăit împreună 36 de ani. Deja de 23 de ani Spiru nu mai este cu noi…

Cîți ani are eroina?

în «Căsătoria» de Gogol (1965) eu am jucat-o pe pețitoarea Fiocla Ivanovna. Critica moscovita Irina Uvarova îmi spune: «Tu acolo ești așa de vicleană, îți bagi nasul peste tot, îți faci interesele, dar fără zgomot – o insinuantă». Eu am fost surprinsă plăcut. Aveam atunci 27 de ani. Eroina mea – mult mai mulți. «Căsătoria» teatrului «Luceafărul» a fost înregistrată de radioul republican. Era primul meu rol «matur». Toate celelalte eroine – mereu tinere și frumoase.

La 50 de ani împliniți, colegul meu Gheorghe Urschi, actor, regizor și dramaturg, scrisese mai multe piese, pe care le-a montat în scena teatrului nostru. Inclusiv «Testamentul», in a.1992, care și acum este în repertoriu. Este un spectacol despre viața contemporanilor noștri de la sate. Urschi mi-a dat rolul Gafincăi, o femeie în etate. I-am spus că nu-s deprinsă cu așa ceva, că ani în șir joc doar eroine tinere. Și-i declar : «Gheorghe, ai înnebunit, de ce mi-ai distribuit această babă?». Da el: «Paulina dragă, totul e bine, hai-hai ». Eu: «Nu vreau să joc o babă». El: «Ba nu, vei juca !». Și iată că au trecut 32 de ani, și «Testamentul» mai este în repertoriul teatrului, și toate rolurile mele de frumoase s-au spulberat, căci timpul ia ce este a lui. Da Gafinca a rămas. Eu am făcut scandal, nu-mi doream acest rol, da el a devenit talismanul meu.

Un teatru al dramaturgilor

Foarte interesant a fost lucrul asupra spectacolului «Păsările tinereţii noastre», 1972, după drama cu același titlu de Ion Druță. Dramaturgul a venit las noi spre finalul repetițiilor. Spectacolul era montat de Sandri Ion Șcurea – un regizor foarte deștept. Ei erau prieteni buni cu Druță, mergeau împreună la Moscova, – la vremea sa, Șcurea a învățat acolo profesia de regizor. În spectacol, eu o jucam pe tiza mea, Paulina, soția brigadierului. Acest chip – o veritabilă dramă sufletească a unei femei singuratice, neînțelese. Ea nu poate naște un copil de la omul iubit, și își dorește asta cu ardoare. Este la fel cu soarta femeilor de azi, care-s gata să apeleze la inseminarea artificială. La finele spectacolului Paulina vine la mătușa Ruța (interpretată strălucit de Valentina Izbesciuc) și spune: «Eu am devenit mamă». În schimb, moare eroul principal – fratele mai mare al soțului ei, președintele de colhoz Pavel Rusu. În general, a fost o lucrare deosebit de profundă…

Tinerii dramaturgi făceau coadă la teatrul «Luceafărul», pentru că acolo exista inovația. Erau cunoscute doar unicul pe atunci teatru moldovenesc din Bălți și Teatrul muzical-dramatic Pușkin din Chișinău. Și iată că este deschis un teatru al tineretului! Între generații, mereu au existat divergențe. Noi aveam alte viziuni, alte scopuri, alte spectacole. Pentru a nimeri la premieră, coada la casa de bilete se întindea de la ușile noastre pînă la intersecție. După spectacol, după închinare, artiștii se așezau pe scenă și discutau cu spectatorii, care numai ce au văzut spectacolul și puteau pune întrebări celor care l-au creat. Spectatorul putea vedea actorul ca pe un om viu. Păcat că azi nu se mai face asta. Iar dacă se juca o comedie, după spectacol nu pleca nimeni. În foaier răsuna muzica, actorii își schimbau hainele și veneau la spectatori. Tineretul dansa, exista și un bufet. Aceste lucruri au rămas pentru mult timp în amintirea chișinăuienilor.

«Mama» Asei Voloșina și a lui Dumitru Acriș

Fiecare generație își trăiește timpul ei. Evident, cu plusuri și minusuri. Însă eroina mea a avut parte doar de plusuri. Dintre minusuri – doar faptul că nepoata Olea, la fel ca și fiul, a preluat «apucăturile moderne». În viață, nu aș spune așa. În scenă, e cam brutală înjurătura mea. Dar lucrul asupra spectacolului a fost foarte interesant. Dumitru Acriș – în trecut, actor al teatrului «Luceafărul». Eu jucam rolul doicii în «Romeo și Julieta», el – pe al lui Romeo. Și multe alte spectacolele-am jucat împreună. Apoi el a plecat la Moscova. Este invitat și în România, a montat și acolo. La Chișinău, recent a montat la Teatrul național «Satiricus» spectacolul «Casa» după «Vassa Jeleznova» de Gorki. Cred că îi place generația mea – și Vassa, și bunica Olei se ceartă cu femeile tinere …

Este necesar ca generația copiilor mei, care deja au împlinit 50 și mai mult, să vadă spectacolul «Mama» și să nu repete greșelile eroinei mele. Dacă vrei să crești un om bun, crește-l în bunătate, în dragoste. Da eroina mea își înjură nepoata, o numește «cățea», «canalie». Moldovenii zic că oțetul se coace picătură cu picătură. Dacă vrei să aduci adevărul, nu merge cu război împotriva tinerei generații, acționează deștept, încet, ca să nu-ți superi copiii și nepoții, în caz contrar ei vor proceda în ciudă, și vor face și mai rău. În toate trebuie să existe măsură…

A intervievat Dmitrii Ermolovici-Dascinschii

Imagini din arhiva Teatrului republican «Luceafărul» și arhiva personală a P. Zavtoni

Sursa foto:facebook.com