Transnistria stiri: 1352
Eurovision stiri: 497

Revoluția americană și umbra Războiului civil. Partea a 3-a

11 sep. 2020,, 13:02   Analitică
9128 3

De patru luni, în SUA continuă evenimentele numite ”revoluția americană”. Dezordinile de pe străzi, ciocnirile cu oamenii legii nu poartă un caracter local, ele capătă dimensiuni anti-civilizaționale și anti-statale.

Independență sau verticala puterii?

Azi în SUA are loc revizuirea cardinală a moștenirii istorice a Confederației. În timp ce unii văd în confederații cavalerii care apără drepturile statelor în fața centrului federal, alții cred că Confederația este responsabilă de înrobirea și opresiunea populației de culoare în America.

Haideți să clarificăm în ce constă problema. Ea își are rădăcinile în evenimentele care au avut loc în Statele nord-americane cu mai bine de 150 ani în urmă. Anume în Statele nord-americane, căci anume așa se numea atunci acest stat.

După războiul pentru independență, condus de organizația para-masonică Fiii libertății, creată la Massachusetts de Samuel Adams și John Adams (care ulterior va deveni președintele Statelor nord-americane unite), în această țară enormă se va stabili un anumit consens între liberali și conservatorii puritani. Partidul patrioților, venit la putere, întruchipa atunci ideile liberal-masonice. Acești oameni erau apropiați whigilor liberali britanici , iar populația care susținea păstrarea influenței britanice era mai aproape de conservatorii britanici.


După ce fostele colonii au decis să iasă din componența Imperiului britanic, în scurt timp Fii libertății au înaintat ideea creării Confederației. Ea consta în următoarele: 13 state urmau să aibă o legătură reciprocă doar nominal. Dar proiectului i s-au împotrivit George Washington și Alexander Hamilton, adepți ai ideii unei centralizări mai mari. Aceasta fusese adoptată de Convenția constituțională din Philadelphia, care a pus începuturile creării statului american centralizat.

Care erau principalele particularități ale acestei federații centralizate? 1.Diversitatea administrării regionale. Fiecare stat își avea propriile particularități și legi, uneori foarte diferite. 2.Unitatea dintre ideologia liberală și protestantism. Ideile iluministe și orientarea spre piața liberă și normele economice ale capitalismului. Concomitent, continuau discuțiile privind echilibrul guvernul central și libertatea statelor, care ulterior se vor solda cu un război civil, la baza căruia a stat nu problema sclaviei în statele sudice, dar cea a echilibrului între Washington și libertatea statelor. Discuțiile cu privire la federalism și confederație au durat, în societatea americană, pînă la războiul civil și au cuprins prima jumătate a secolului XIX.

Concomitent, se ducea lupta cu indienii, care în timpul președinției lui Monro, autorul formulei ”America pentru americani”, au fost aruncați departe spre vest, dincolo de Apalahi. Acești oameni nu aveau loc în raiul american, și doar în a. 1871 au fost incluși în componența Statelor. În a.1812 s-au întărit într-atît, că au pornit război împotriva Marii Britanii pentru Canada, iar în 1836 Texasul se separă de Mexic și creează propria republică, însă ulterior intră în componența Statelor Unite.

Tot atunci mai are loc un eveniment semnificativ. Publicistul american John O Sullivan, adept al Partidului democrat, proclamă doctrina ”Manifest Destiny”, care postulează formarea unei societăți iluministe în SUA, bazată pe idealurile democrației, liberalismului și progresului. Asta deosebește America de alte țări, și soarta însăși a destinat-o să administreze întregul continent Nord-american de la un ocean la altul. Alte popoare, inclusiv spaniolii, creolii, mexicanii, au fost declarate sălbatice, menite sau să accepte supremația americană, sau să fie asupriți de noua supraputere din Occident. ”Manifest Destiny” a devenit nu doar un slogan sonor în societatea americană, ci ideea de bază a societății și doctrina politică a SUA.

Dar nu toate păturile societății americane au fost reflectate în această doctrină. Afroamericanii s-au pomenit în afara destinului american fatal. Societatea a început să discute despre aceasta. Imediat a reînviat vechiul punct de vedere asupra rolului mai independent al statelor în Federație, ceea ce s-a soldat cu o rebeliune în statele sudice și apariția premiselor de formare a Confederației Sudului.

Vom menționa în acest context, că rasismul era propriu nu numai populației Sudului, dar și Nordului progresist, însă statele nordice erau mai puțin dependente de munca sclavilor, căci baza economiei lor era industria și comerțul. La fel și statele din vest, căci valorificarea Occidentului sălbatic nu le permitea coloniștilor să ducă sclavi încolo. Era prea costisitor.

Albii contra rasismului

În 1854 a fost creat partidul republican din SUA. Liderul lui, Avraam Lincoln, devenind al 16-lea președinte american, a decis să folosească problema sclaviei în scopuri politice. În 1857 chiar și Curtea Supremă a SUA s-a pomenit în centrul unor contradicții politice și de drept dintre Nord și Sud, în condițiile sclaviei neanulate. Lupta dintre adepții și oponenții sclaviei s-a acutizat și mai mult în urma procesului judiciar de rezonanță ”Dred Scott vs Sandford”, în care Curtea Supremă a SUA a luat decizia evident rasistă că negrii nu pot fi recunoscuți cetățeni ai SUA și a interzis statelor să adopte legi care va anula sclavia.

Dar în acest timp începe să se dezvolte activ mișcarea aboliționiștilor. Așa erau numiți cetățenii activi care, fără a participa la activitatea partidelor politice, încercau prin predici publice și în mass-media să promoveze abolirea sclaviei.

Vom menționa, că inițial lupta împotriva sclaviei în SUA era condusă de reprezentanții populației albe. Aceasta contravine total ideii unor lideri afroamericani despre rasismul total al albilor. Printre activiștii acestei mișcări – publicistul și fondatorul ”Societății americane antisclavagiste” William Lloid Garrison, liderul aboliționiștilor, publicistul și juristul Wendell Phillips, autoarea renumitei ”Colibe a unchiului Tom” scriitoarea Harriet Beecher Stow, antreprenorul și filantropul Johns Hopkins, și chiar John Davison Rockefeller, primul miliardar oficial, în dolari, din istoria omenirii.

Au mai fost mulți alți reprezentanți ai populației albe, care au luptat contra sclaviei în SUA. Cel mai semnificativ erou în această direcție este considerat John Braun.

El a fost unul dintre primii aboliționiști, care au apărat și practicat lupta armată ca mijloc unic de a învinge existența sclaviei în SUA. Inițial, el a devenit cunoscut ca lider al unui detașament înarmat de coloniști – adversari ai sclaviei, în timpul războiului civil din Kansas. El și-a căpătat renumele după atacul militar eșuat asupra arsenalului Harpers Ferry în scopul înarmării sclavilor, în urma căruia a fost arestat și executat. Capturarea arsenalului Brown de către colonelul Lee, trimis din Washington, a început cu ultimatumul adepților lui Brown, pe care ei l-au respins categoric. Prezintă interes, în acest context, spusele din raportul colonelului Lee: «Brown se jură că avea scopul eliberării tuturor sclavilor din Virginia și întregul Sud, și recunoaște că a fost dezamăgit de lipsa ajutorului din partea populației negre, dar și albe, a statelor din Sud și Nord. Negrii, aduși forțat din toate împrejurimile, nu l-au susținut benevol. Nici un sclav nu a participat la conflict, cu toții au mers pe la casele lor imediat ce au fost eliberați. Acest rezultat demonstrează că planul a fost conceput de un fanatic nebun și se putea solda doar cu un eșec”.

Sudul părăsește Uniunea

În anul 1860, Abraham Lincoln învinge în alegerile prezidențiale și, deci, se încheie domnia îndelungată a sudului în statul american. Venirea lui Lincoln a provocat numeroase nemulțumiri în sud. Sudicii, care se credeau aristocrați, os domnesc, nu doreau să accepte venirea la putere a unui avocățel ieșit din păturile sociale inferioare. În societatea americană începe sciziunea. În decembrie 1860, Carolina de Sud își anunță independența, în lunile următoare din Federație au mai ieșit șase state. Cu patru luni înainte ca Lincoln să intre în funcție, președintele precedent James Buchanan și administrația sa au trimis rapid spre sud armate și flota, se pregătea un nou război. În februarie 1861, Statele sudice au creat un nou stat - Confederația în frunte cu președintele Jefferson Davis, plantator din Mississippi.

Nu doar apărarea sclaviei a făcut ca sudicii să părăsească Uniunea, existau și alte motive. Principalul export al sudicilor era bumbacul, dar guvernul nordicilor în frunte cu Lincoln a decis să adopte așa-numitul tarif protector, adică să majoreze semnificativ taxele vamale. Mulți sudici aveau datorii față de nordici, iar în cazul scindării și ieșirii din Uniune datoriile erau anulate.

Nordicii erau mai numeroși. Două treimi din populația de 31 milioane locuiau în Nord. Numărul lor creștea din contul imigranților – irlandezi și nemți, iar după revoluțiile europene din anii 1848-49 a crescut și mai mult. Totuși, sudicii au reușit să se mențină timp de patru ani și să lase în istora SUA amintirea curajului lor, așa că și urmașii nordicilor apreciau eroismul armatei sudicilor. Și azi în SUA șoferii camioanelor poartă placarde cu inscripția: ”generalul Lee s-a predat, eu –nu”.

Sudicii au dat prima lovitură. În aprilie 1861, ei au capturat fortul federal Sumter din Carolina de Sud. Și prima luptă terestră la Bull-Run, lîngă Washingtonului, s-a încheiat cu victoria sudicilor. Atunci Nordul a anunțat Sudului blocadă. După căderea Sumterului, Confederația a reușit să mai atragă patru state, fapt care i-a sporit substanțial capacitatea de luptă. Majoritatea ofițerilor SUA proveneau din Sud, de aceea armata era avantajată serios. Dar Nordul a purces la transformări serioase și la 1 ianuarie 1863, președinția proclama că sclavii au devenit oameni liberi. Interesant e că erau vizate doar statele sudice, dar cele care au rămas în Uniune au păstrat sclavia. Asta e lăudata echitate a nordicilor!

Punctul decisiv al războiului a fost atins în vara lui 1863. La Gettinburg, Pennsylvania, a avut loc o bătălie de trei zile: generalul Lee din partea sudicilor contra generalului Meade din partea nordicilor. Sudicii au fost învinși. Tot atunci generalul nordicilor Grant capturase Vicksburg și a tăiat r.Mississippi. Confederația s-a pomenit împărțită în două. Așa a început apusul proiectului sudicilor. Finalul a survenit peste doi ani. La început a căzut capitala Confederației Richmond, apoi la Appomatox a capitulat armata generalului Lee. Anterior, Congresul SUA adoptase amendamentul 13 la Constituție, care anula sclavia pe întregul teritoriu al SUA.

Confederați cu pielea neagră

Așa au fost evenimentele războiului civil din SUA, care azi trezește discuții aprinse în țară. Discuții revărsate în stradă, care încep să capete un caracter militar, revoluționar. Populația afroamericană a început să ceară ștergerea oricărei amintiri despre Confederația Sudului. O susțin și alte minorități – rasiale și etnice, dar și sociale și sexuale, - și atunci dezordinile s-au rostogolit prin toată America, au atins chiar și continentul european.

Dar cum a fost de fapt? 1. Anti-rasismul nordicilor este cel puțin o viziune foarte exagerată. Nordul a avut nu mai puține structuri rasiste, decît Sudul.

Mulți afroamericani au luptat de partea Confederației, de partea sudicilor. Cel puțin 35% dintre negrii liberi și 15 % dintre sclavi au fost de partea Confederației pe parcursul a patru ani de război.

În aprilie, 1861 , adică în primele zile ale conflictului, redactorul ziarului din Virginia, bastion important al Confederației, a proclamat ”un triplu ura negrilor liberi-patrioți Lynchburg”, după ce a aflat că 70 de negri s-au declarat la dispoziția autorităților SCA ”pentru apărarea Țării Dixie de tirania guvernului federal al lui Lincoln”. Frederick Douglas, cel mai mare aboliționist, menționa : «În armata confederaților există destui militari de culoare! Și nu doar bucătari, slugi, salahori – ostași adevărați. Ei ard de dorința să-i ucidă pe noi toți, adepții guvernului federal și să saboteze total politica lui”. Ulterior adeptul său Horatio Greelley scria : ”Din primele zile ale războiului negrii participă activ la operațiunile SCA (Statele Confederative ale Americii – n.r.). În Sud, ei formează unități regulate ale armatei rebele, primesc instrucțiuni conform statutelor generale, iar la paradă mărșăluiesc umăr la umăr cu unitățile formate din sudici albi; deocamdată, în Forțele Armate ale Nordului așa ceva este de neimaginat”.

Lewis Steiner din ”Comisia sanitară a SUA” nu a fost mirat să vadă cum ”trei mii de negri-confederați în echipament de luptă, înarmați cu arme reci și de foc, au mărșăluit prin Maryland”, în toamna lui 1862, în componența armatei de 55 mii a generalului Robert Lee. Soldații negri ai generalului Lee au participat la evenimentul principal din campania Maryland — bătălia dură din 17 septembrie la Sharpsburg, pe malul r. Antytham. Cu două luni înainte, veteranii - yankei ai armatei Potomac, care au supraviețuit luptei cu armata generalului Johnston, povesteau îngroziți camarazilor lor : ”În fruntea adversarului se aflau două regimente de negri rebeli. Ei nu-i cruțau pe nordici – nici vii, nici răniți, nici morți – ei ne mutilau, batjocoreau, jefuiau și ucideau în modul cel mai barbar!”.

Confederatul de culoare George, ajuns prizonierul federalilor, așa explica curajul său: ”Eu nu-s un dezertor. La noi, în Sud, dezertorii își fac de rușine familiile, eu nu o voi face niciodată”. Negri liberi și cei subordonați își făceau serviciul în unitățile de cavaleria ale lui Nathaniel Bedford Forrest, cunoscute pentru raidurile nemiloase și disperate în spatele inamicului. Generalul Forrest, cel mai agresiv comandant în SCA și dușman aprig al nordicilor, îi aprecia foarte măgulitor: ”«Acești flăcăi au rămas cu mine. Așa oameni reprezintă lucrul cel mai bun, pe care l-a avut Confederația!”.

Soldatul John Buchner a intrat în analele istoriei militare a Sudului după bătălia de la Fonte Wagner împotriva Regimentului 54 Massachusetts alarmatei federale, format din negri. Georges Wolles, ordonanța lui Robert Lee, care i-a fost alături în trista zi de depunere a armelor, la 12 aprilie,1865, ulterior a slujit poporului din Georgia ca senator al statului. Ordonanța generalului Thomas ”Perete de piatră” Jackson, căzut tragic în mai, 1863, ulterior a fost onorat să ducă de frîu calul ilustrului comandant de oști, la înhumarea acestuia. Către februarie, 1865 pe navele militare ale Confederației își făceau serviciul peste 1 100 de mateloți de culoare. Printre ultimii sudici care au capitulat în Anglia, la bordul ”Shenandoah” peste o jumătate de an după încheierea oficială a războiului, erau mai mulți negri.

Vom menționa că Confederația ”reacționară”, spre deosebire de ”Nordul revoluționar”, nu a cunoscut nici linșarea, nici lagărele de concentrare, nici pogromurile sălbatice de genul celui din iulie 1863 la New York, atunci interlopi nemulțumiți de introducerea serviciului militar obligatoriu au chinuit sute de oameni de culoare și au ars numeroase case, inclusiv o casă de copii negri (în foc au murit zeci de orfani nenorociți), ceea ce era de neconceput în SUA.

Sudicii au fost susținuți total de triburile indiene, care s-au împotrivit nordicilor din răsputeri. Vom menționa așa numita ”Legiune a indienilor și muntenilor lui Thomas”, care a luptat de partea sudicilor. A format-o un băștinaș alb din Carolina de Nord, colonelul William Thomas. Tinerețea și-a petrecut-o cu un grup estic Cherokee, care l-a adoptat și i-a dat numele Will-usdi (Micul Will). ”Legiunea lui Thomas” număra 2800 persoane – un regiment, un batalion, mai multe companii, unități de cavalerie și artilerie. Iată de ce după războiul civil nordicii democrați au aplicat populației indiene o lovitură foarte dură - de la teroare la transmutarea în Occidentul sălbatic, în locuri nefavorabile vieții omului.

***

Așadar, vedem că Războiul civil în America de Nord nu a fost un eveniment simplu. Nu-s toate așa de bune în ”Coliba unchiului Tom”. Confederația a fost un stat deosebit, chiar dacă nu se pronunța împotriva sclaviei, dar mulți afroamericani au fost integrați în forțele armate ale lui. Rasismul intern nu era caracteristic ofițerilor săi la fel ca celor din nord, care cunoșteau prea puțin traiul acestei populații. Atitudinea lor față de indieni era mult mai bună, și Congresul Sudului a promis indienilor să le anuleze datoriile și să le ofere terenuri mai fertile.

Însă capitalul Nordului și a băncilor lui a învins oamenii pentru care agricultura, vitele, livezile, bumbacul, natura, Terra natală ca în romanul ”Pe aripile vîntului”, erau mai importante decît profitul orb. De facto, în acel Război civil s-a luptat nu pentru problema sclaviei, dar pentru o independență mai mare a Statelor, pentru Confederație, ideile căreia le împărtășea Partidul Democrat. A fost războiul societății mai tradiționale, post-feudale, contra lumii moderne, lumii băncilor, a libertinismului, a pragmatismului puritan și a viitorului colonialism.

Istoria nu cunoaște modul conjunctiv, de aceea noi nu știm cum ar fi fost lumea, dacă biruia Sudul. Poate, ar fi fost o lume și mai tradițională, o lume a valorilor spirituale conservatoare, care într-un final ar fi renunțat la sclavie ca la una dintre paginile cele mai rușinoase ale omenirii.

În acest context, vom menționa că Imperiul Otoman a anulat sclavia în 1897, Brazilia – în 1888, China – abia în 1910. Sudicii au fost prea conservativi, este nenorocirea lor, însă anume ei au creat spiritul titanic al Americii și anume ei l-au păstrat, căci și azi unui locuitor al orașului Chicago sau Detroit, venit în Sud, i se spune: ”Yankees, ați venit în America”.

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?