Criza energetică stiri: 783
Preşedintele stiri: 3233
Puterea stiri: 7326
Obiectiv european stiri: 283

Franța și Europa; reflecții asupra identității naționale, trecut și viitor. P.1

23 mai. 10:00 (reactualizat 23 mai. 18:02)   Analitică
11230

Victoria lui Emmanuel Macron este un eveniment semnificativ și în același timp foarte remarcabil nu doar pentru peisajul politic al Franței, ci și a întregii Europe. Pe de o parte – victorie, una destul de sigură, cu o marjă de voturi destul de mare. Pe de alta – sporirea radicală a forțelor conservatoare de dreapta și a celor de extremă dreaptă ne face să reflectăm asupra viitorului.

Bătălia cea mare urmează

Imediat după totalizarea alegerilor prezidențiale, lidera dreptei Marine Le Pen, a declarat: «În pofida celor două săptămîni [în care contra mea au fost utilizate] metode grosolane, dure și necinstite, ideile implementate de noi ating culmile… Astă seară francezii au demonstrat dorința lor de a se opune puterii lui Emmanuel Macron. Începem marea bătălie pentru alegerile parlamentare ».

Este evident, că cele 435 de voturi, acumulate de Marine Le Pen, reprezintă voturile Franței adevărate, profunde. Adică, a tot ce a mai rămas din ea. În turul doi, urmașii imigranților, liberalii, troțchiștii, stînga extremă și cea nouă, și-au dat voturile pentru Macron. Nu mai vorbim despre diferite minorități din societatea franceză, care l-au susținut pe președintele Macron. Desigur, el a fost susținut de toate mass-mediile, iar sursele de finanțare a lor de cele mai multe ori duc spre structurile care luptă cu vechea lume conservatoare, creștină, și cu valorile societății tradiționale.

«Marșul stîngii»


Dar unde-i vechea Franță conservatoare, ce au făcut cu ea, cum au deconectat-o? Este un mare semn de întrebare. Deconectarea și nimicirea vechii Franțe, a identității ei naționale a început nu de ieri-alaltăieri. Este un proces îndelungat, planificat. Încă în anii 60 ai sec. ХХ, în timp ce Charles de Gaulle conducea lagărul conservatorilor de dreapta, a început opunerea totală a elitelor intelectuale ale Franței față de tot ce era conservativ și tradițional, ce s-a păstrat în viața social-politică franceză. Tot ce ținea de tradiții și cuget conservator, nemaivorbind despre viziunile de extremă dreaptă, era total criticat de mass-media liberală și cea de stînga, catedrele universitare, cluburile intelectuale și diverse centre și fonduri progresive. Un rol aparte aparține a.n. școli din Frankfurt.

Aici ideile stîngii au fost unite cu cele libertariene extrem de nihiliste. În anii 60 ai sec. XX Franța a devenit rampa de lansare a unor asemenea idei radicale, suprarealiste în esență. Savanții școlii din Frankfurt, ca Max Horkheimer și Theodor Adorno, dezvoltau teoriile administrării societății cu prețul reducerii nivelului ei intelectual și spiritual.

În scurt timp, în locul lor a venit filozoful și teoreticianul Herbert Marcuse, care a proclamat apropierea revoluției culturale mondiale. Se miza nu pe proletariat, ci pe grupurile sociale marginale. Anume el a găsit noul element motrice al acestei revoluții.

Politologul american Patrick Buchanan, în lucrarea «Moartea Occidentului» scria: «În opinia lui Marcuse, există mai mulți candidați: grupările radicale de tineret, feministele, negrii, homosexualii, marginalii, revoluționarii din țările lumii a treia și alte "victime" ale occidentului. Acesta este noul proletariat, care va detrona cultura occidentală. Cunoscutul filozof-comunist italian A. Gramsci includea grupurile marginale ale populației în numărul potențialilor participanți la revoluție: "nu doar cei asupriți economic, dar și femeile, minoritățile etnice și mulți infractori ". Charles Reich repetă după Gramsci și Marcuse: "O metodă de a te simți străin în vechea societate este să aderi la negri, săraci, la Bonnie și Clyde , la toți ratații acestei lumi". Printr-o coincidență stranie, în a. 1968 pentru premiul "Oscar" a fost nominalizat filmul " Bonnie și Clyde " – istoria romantică a doi ucigași, "ratați" în terminologia lui Reich, - iar Sirhan Sirhan și James Earl Jones au devenit nemuritori prin asasinarea lui Robert Kennedy și a lui Martin Luther King. În trecut, temeliile sociale era subminate prin cărți și cuvinte, însă Marcuse era convins că sexul și drogurile reprezintă o armă mult mai eficientă. În cartea "Eros și civilizația" el a lansat renumitul ”principiu al plăcerii". Respinge vechea ordine și vechea cultură, a propus Marcuse (a.n.”marea negare” ) - și atunci vom putea crea lumea ”perversiunii polimorfe”. După ce milioane de baby-boomerși au invadat campusurile, a bătut ceasul lui Marcuse. Studenții îi înghițeau cărțile, el devenind o figură de cult. În timpul rebeliunii din Paris, în a. 1968, studenții purtau panouri cu inscripția : "Marx, Mao și Marcuse"».

Franța era zguduită de o rebeliune politică și filozofică colosală. În lume, inclusiv în Franța, lua amploare stînga politică. Așa numitul ”gauchism” a devenit nucleul vieții social-politice franceze. Megafonul principal nu era mass-media liberală și de extremă stînga, «Rouge», «L’Humanité rouge» și «Cotidianul popular». Un front important au format centrele intelectuale freudiene, precum și troțchiștii și maoiștii. Liderul RPC Mao Zedong și cel al Kampuchiei comuniste Pol Pot au devenit idolii tinerilor. Ieri Lenin și Marx erau idolii tinerilor și ai elitei intelectuale de stînga. Azi ei deveneau niște exilați, iar cultul lui Mao și Troțchii deveni axa luptei politice. Moștenirea filozofică a lui Sartre, Lakan, Foucaut , Barth, Yankelevichi, Levi-Strauss a devenit idealul elitelor intelectuale. Nimic rău în asta, însă aceste elite au început să tălmăcească moștenirea scriitorilor și savanților geniali în propria cheie radicală, să întoarcă tezele acestora cu susul în jos.

Ieșiți din «mantaua maoistă »

Toată această comunitate intelectuală și politică a obținut un credit și o susținere serioasă odată cu venirea la putere a lui Franсois Mitterand și a partidului său în a. 1981. Fondat, în actuala-i stare, în a. 1969 în baza secției franceze a Internaționalei Muncitorești, create în a. 1905, care și-a încetat existența în timpul crizei politice interne din a. 1968, Partidul socialist a înăsprit critica politicii interne, în special a celei sociale, a guvernului, s-a distanțat de pro-atlantismul extrem al anilor precedenți, s-a pronunțat pentru lichidarea tuturor blocurilor militare. În a. 1975 au fost stabilite contactele lui cu PCUS: la invitația CC al PCUS delegația Partidului socialist în frunte cu Mitterand a vizitat Uniunea Sovietică.

Aceste schimbări pozitive nu au atins bazele platformei social-democratice a partidului, care a rămas unul reformator. După alegerile prezidențiale din a. 1974, în care Mitterand a fost înaintat pe post de candidat unic al forțelor de stînga și a acumulat 49,3% din voturi, liderii Partidului socialist au pus problema transformării acestui partid în «primul partid al Franței». În a. 1981, condus de Mitterand, acest partid a obținut victoria și în prezidențiale, și în alegerile pentru Adunarea națională. A început o nouă epocă pentru mișcarea de stînga din Franța și din Europa.

Cei care au stat pe baricade în timpul evenimentelor revoluționare din a. 1968 au primit hrană, salarii, mașini și mijloace mass-media. Întregul oficios obținut în rezultatul victoriei socialiștilor a început să schimbe esența lucrurilor. Vechii revoluționari au început să încline spre centrism, au ocupat poziții respectabile pro-liberale. Însă foștii revoluționari nu ar fi fost ei înșiși, dacă nu ar fi început să transforme spațiul obținut.

Liberalismul vechi era înlocuit cu cel nou. Noi îl numim libertarianism, adică dezmățul tuturor valorilor anti-tradiționale. Caracteristică pentru acele timpuri era lucrarea unuia dintre ideologii mișcării radicale de stînga Guy Hocknham «Scrisoare deschisă celor care au trecut de la mantaua maoistă la Rotary-club». Autorul demonstrează că din nonconformismul radical de altă dată nu a mai rămas nimic, căci în locul lui a venit hedonismul și liberalismul reformator, care domnea în mințile elitelor franceze. Pe 2 iunie, 1978 în «Le Nouvel Observateur» a apărut articolul lui Pierre Viansson-Ponte «Stînga își pierde definitiv pozițiile în Franța ». Acolo este prezisă venirea noilor forțe, anume a «Noii drepte», din care ulterior va crește «Frontul național » al lui Jean-Marine Le Pen și «Clubul ceasurilor reglate» (loja oficială a «Noii Drepte»). În același timp vechii stîngiști pleacă de pe poziții. Unii – în liberalismul reformator, alții în conservatism și tradiționalism. Cunoscutul nihilist Philipp Solers devine apologetul catolicismului, iar publicistul Pierre Victor se adresează tradițiilor strămoșești – talmudismului tradițional.

Erodarea vechilor forțe tradiționale politice și filozofice înainta vertiginos. Spre democrația liberală se apleacă și stînga, și centriștii. Socialiștii și forțele revoluționare s-au transformat în partidul social-democrației reformatoare și treptat se familiariza cu etablissementul societății franceze. Procesele în cauză au culminat cu lucrările savantului american de origine niponă , profesorul Stanford Francis Fukuyama, care a declarat că «democrația liberală nu are alternativă și istoria s-a încheiat».

Toate s-au încurcat…

În același timp în Franța, ca reacție la istoria încheiată, au apărut noi idealuri politice. Astfel, profesorii de filozofie Luc Ferry și Alain Renaud au cerut revenirea la Kant, la teoriile de acum 200 de ani ale marelui cugetător german. Sihastrul din Koenigsberg nici nu visa ca la finele sec. XX ideile sale să domine mințile noilor generații. Pentru revenirea la învățăturile lui Montaigne opta emigrantul și cugetătorul bulgar Țvetan Todorov. Cunoscutul cugetător Andre Glucksman a început să proslăvească teoria marelui filozof dualist francez Rene Descartes. La reprezentantul Iluminismului francez Nikolas Condorcet a apelat Robert Badinter, la filozoful Adolf Bastien - Henri Lepage. În general, chemările de a reveni la idealurile epocii Iluminismului au căpătat o mare rezonanță. Cugetătorul Emmanuel Levinas a devenit publicistul principal al acestui curent, iar Jurgen Habermas în teoria «comportamentului comunicațional» susținea că democrația va duce la înțelegerea reciprocă a persoanelor sociale care în baza rașionalității se vor elibera recipros în această lume complicată.

Așa dar, ce vedem? Fermentarea totală în elitele intelectuale și politice franceze împingea Franța spre haosul intelectual, în care un subiect nepregătit își putea rupe capul. Toate acestea duceau spre degradarea și devalorizarea fondalului politic și intelectual general al Franței de la finele sec. XX. În capul multor francezi, rebeliunea socială de la mijlocul sec. XX a început să fie înlocuită cu un terci și cu erodarea treptată a vechilor valori politice. Oamenii nu mai înțelegeau că nu ideea dă valoare și putere, ci dimpotrivă, individul dă valoare, putere și justificare ideii. A înțeles-o și marele filozof al Franței Voltaire, care a exprimat o atare poziție în raport cu regele francez și a declarat că «unele acțiuni au valoare doar pentru că le face regele ».

A început o nouă eră. Irealitatea spiritului modern al Franței, separat de viața reală, irealitatea omului contemporan ca umbră a vechii lumi, a lumii tradițiilor, a dus societatea franceză spre o nouă rebeliune, care se va produce la finele sec. XX – în avanscena istoriei franceze va ieși forța politică conservatoare - a.n. «Noua Dreaptă». Anume despre influența acestei forțe politice asupra vieții societății franceze vom vorbi în continuare.

Veaceslav Matveev

(va urma)

2

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Moldova, împreună cu Ucraina, a primit statutul de țară candidată la UE. Cum, în opinia dumneavoastră, se va schimba viața moldovenilor?
Cartea neamuluiКатрук Валерий
Balade despre strămoșiСандуляк Владислав