Anna Egorova: Un copil cu epilepsie nu este o condamnare

Puterea unei mame nu are margini și nici bariere. De dragul copilului, o femeie este în stare să răstoarne munții și să schimbe cu locul planetele.

Astăzi, vă prezint istoria unei mame a trei copii, pentru care nașterea băiatului mai mare nu a venit la pachet cu momente de fericire, dar cu clipe de disperare și frică.

La 23 de ani a dat naștere unui copil care îndată după naștere a fost diagnosticat cu epilepsie. Zilnic copilul avea pînă la 50 de crize epileptice, iar fiecare clipă pentru ea și familia sa era de fapt o luptă pentru salvarea vieții copilului ei.

Într-o zi, eroina noastră de astăzi, a înțeles că doar printr-o alimentație sănătoasă poate nu doar controla crizele epileptice ale copilului ei, dar le poate și micșora ca număr.

Cum o mamă cu un copil ”special” s-a transformat într-o femeie puternică care și-a construit propria afacere cu produse vegane, aflați în cadrul rubricii de astăzi.

Anna Egorova, este eroina noastră de astăzi.

Cine este Anna Egorova?

De la bun început eu spun întotdeauna că sînt mamă a trei copii care a parcurs calea de la "sînt o mamă" la "grozav, copiii au crescut, acum pot să mă dezvolt singură". Am născut la 23 de ani și sînt mamă - acesta este primul lucru pe care îl spun întotdeauna, fie că este vorba de o întîlnire cu cunoscuți, prieteni sau o întîlnire de afaceri. Sînt mamă!

Cine sînteți de profesie?

De profesie sînt învățătoare. În general, din fire sînt o carieristă și încă din anii de școală pentru mine era important să învăț bine. Da, nu am fost o elevă eminentă, dar nu-mi puteam permite să rămîn în urmă. Trebuia fie să știu totul, fie să fiu mai bună decît toți ceilalți. Am absolvit universitatea în Odessa. A fost o perioadă grea pentru părinții mei: eram trei copii în familie și noi brusc – hop! și ne-am despărțit, dar și brusc ne-am maturizat. Încă din anul I știam că voi lucra la această catedră. Ca majoritatea tinerilor de vîrsta noastră, aplicam la facultate acolo unde reușeam, dar am reușit noi atunci să intrăm la Universitatea Pedagogică. Da, a fost greu, dar m-am obișnuit repede și visam la o carieră de profesoară. Eram în relații bune cu toată lumea de la catedră, îmi plăcea să lucrez cu copiii și, în ciuda faptului că profesorii de atunci primeau salarii mizere, acest lucru nu m-a oprit. Chiar și cu burta mare în anul 5 absolveam facultatea și trebuia să fac stagierea, să vin acasă o perioadă și să mă întorc la Odessa. Aveam planuri să lucrez acolo, aveam o invitație din partea unui colegiu. Dar, vedeți, viața avea propriile planuri și m-am întors.

În ciuda faptului că am o educație pedagogică universitară, dar la catedra de informatică și economie mai existau și chestii de economie și antreprenoriat, iar odată cu nașterea primului copil, în primii 3 ani am fost într-o stare groaznică de confuzie, nu înțelegeam în general ce se întîmplă cu mine. Dar informatica este așa o știință care nu poate să-ți dea o pauză, să fii mamă, să savurezi maternitatea, pentru că este vorba despre tehnologii care se dezvoltă. Sincer, am uitat foarte multe lucruri. Dar ideea că vreau să mă dezvolt, că vreau să realizez ceva, nu doar pentru a mă împlini ca mamă - asta m-a stimulat întotdeauna. M-am întors la universitate peste un an, dar Dumnezeu cred că m-a răsplătit, aproape pedepsindu-mă odată cu începutul maternității, dar mi-a dat și o lecție. Peste un an am dat două examene și am obținut două diplome în același an. Mi s-a dat o șansă să respir, iar cînd cel mare a împlinit un an, m-am întors, dar m-am întors la Chișinău, pentru că aici era copilul meu.

La Odesa, se părea că nu am niciun plan, deși colegii de la catedră m-au sunat încă 7 luni după aceea și-mi scriau: "Ana, noi căutăm specialiști, tu ce mai faci?". Dar eu nu făceam nimic! Și atunci mi-am oferit timp.

Nașterea copilului a dat totul peste cap în viața voastră. Ce s-a întîmplat?

Acum zîmbesc, am trăit deja totul, am depășit, am crescut, m-am maturizat, dar a fost foarte greu atunci, pentru că în general eu sînt o persoană activă, cu soțul ne-am cunoscut în excursiile cu cortul. Și acest mod de viață activ a fost întrerupt la un moment dat, pur și simplu. Între practică și diplomă aveam o lună și eram atît de nerăbdătoare să mă întorc acasă! Și îmi amintesc că părinții mei mă convingeau să nu vin, pentru că era periculos să călătoresc cu microbuzul. Dar pe atunci existau trenuri Odessa-Chișinău, m-am așezat în tren și am spus: "Mamă, gata! Mă urc și vin". Și în drum spre casă am întîlnit o persoană. Nu-mi amintesc cum o cheamă, dar îmi amintesc doar că era psiholog. Nu știu cum viața ne organizează astfel de întîlniri care te pregătesc pentru ceva despre care nici măcar nu știi.

Și această femeie (încă mai am cartea pe care mi-a recomandat-o atunci) s-a uitat la mine și mi-a spus: "Ești atît de puternică, vei naște ușor, totul va fi bine". Și am ajuns eu acasă, trecuse o săptămînă, a doua zi trebuia să mă întorc, dar de-odată încep contracțiile. Nu m-am gîndit la nimic, pentru că mai aveam o lună pînă la naștere. Am fost activă pe durata întregii sarcinii, ginecologul din Odessa îmi spunea: "Ai un băiat puternic". Și în aceeași zi spre seară am născut, și a fost atît de brusc! Pur și simplu am fost la maternitate pentru un control, nu aveam nici geantă, nimic. Am făcut un ECG, mi-au spus că totul este în regulă și am plecat acasă. Iar spre seară am născut. Am născut foarte ușor, așa cum a spus psihologul acela. Dar după 40 de minute copilul s-a făcut albastru și a țipat - a fost primul atac de epilepsie, noi toți îi spunem crize, convulsii. Și gata, de atunci eu am fost internată la spital, iar el - la terapie intensivă.

Abia peste trei luni de la naștere ne-am întors acasă. Nu m-a întîmpinat nimeni, nu am avut baloane, nimic, aveam doar o recunoștință imensă - mulțumesc lui Dumnezeu că sîntem acasă, iar el este viu! Și aveam o întrebare - ce facem în continuare? Nu știam cum să trăiesc, pentru că timp de 3 luni am locuit în spital și parcă în paralel cu mine trăiau tata, mama și soțul meu. Eu nu dormeam, nu mîncam, copilul avea crize.... Cu cîțiva ani în urmă am găsit un caiet cu notițe pe care le făceam pentru medici - erau cam 50 de crize pe zi. Iar acum, în momentul de față, sînt 2-3 crize pe zi.

Avem un diagnostic care plutește în aer, nu este confirmat. Niciun preparat anticonvulsiv nu controlează crizele. Acum el ia 2 medicamente, dar sînt deja 2-3 crize pe zi. Îmi amintesc că stăteam la balcon, fiul meu avea deja 4 luni, abia ieșisem din spital, stăteam acolo cu gîndul că nu știu cum să trăiesc mai departe. Nu puteam să ies cu el, căci avea criză după criză. Îmi era frică! Mai mult decît atît, îmi era frică să rîmîn singură acasă. Puteam să fac totul - puteam să-i fac injecție, el își încleșta maxilarul, eu îl desfăceam și știam ce să fac, dar psihologic era foarte greu să rămîn singură, deși în timpul crizelor se trezea salvatorul din mine: injecție, seringă, cîrpă, apă - repede! Iar tonul meu poruncitor jignea pe cei apropiați.

Nici nu vă pot spune prin cîte am trecut eu și soțul meu, pentru că ziua noi ne salvam copilul, iar noaptea divorțam! Apoi, nervii cedau la ambii, dar dimineața ne ceream scuze unul altuia. El se ducea la muncă, iar eu la scutece. Peste cîțiva ani, am mers la un psiholog și acolo am plîns, m-am descărcat, am venit la soțul meu și i-am spus: "Sanea, iartă-mă! Cum ai suportat toate acestea?". "Nu știu", a spus el, "nu-mi amintesc”. Și atunci mi-am dat seama că am un soț de aur! Așa a început maternitatea mea.

Cînd v-ați dat seama că o alimentație sănătoasă ajută copilului dumneavoastră?

Nu imediat, trecuse circa 3 ani. Cred că îmi amintesc atît de bine pentru că bunica mea locuiește la țară, iar eu și sora mea obișnuiam să mergem la bunici în fiecare vară, de la 31 mai pînă la 31 august. Pentru mine era o mare fericire, iar cînd am născut, pentru mine, faptul că puteam să vin la bunica cu copilul a fost cea mai frumoasă copilărie. Dar s-a întîmplat că am ajuns la bunica abia peste 3 ani de la prima naștere. Doamne, luna aceea a fost ca o gură de aer proaspăt!

Și copilul iubea pîrjoalele și sarmalele bunicii, dar avea crize după crize și de 3 feluri diferite, iar una dintre ele era anume după ce mînca și aceasta cumva îmi era neclară. Era singurul lucru pe care nu-l puteam înțelege din ce cauză, cum o va tolera și cum se va termina.

Și dintr-o dată mi-a venit în minte: stop, poate e din cauza cărnii? Și am urmărit și am văzut o dependență clară de faptul că dacă mănîncă carne, durerile de burtă, crizele se agravau. Am luat decizia de a renunța, am spus - nu și gata. I-am spus: vei fi fără carne, fără lapte, am renunțat și la ouă, am lăsat uneori chefirul și cașcavalul, dar foarte rar, pentru că imediat ce le folosea, atacul revenea. Și iată ce este uimitor - de îndată ce am anulat aceste produse, numărul crizelor a scăzut brusc și a dispărut brusc voma. De pe la vîrsta de trei ani pînă pe la 6-7 ani el nu a mîncat carne, ouă, lactate. Dar și acum în casa noastră laptele, chefirul, cașcavalul pot fi de sărbători.

Am început să caut o cale de ieșire, am dat peste un curs și am început să studiez. Mi-am dat seama că cu o astfel de afecțiune poți trăi, poți chiar să mănînci mîncare bună și, cumva, am trecut încet-încet cu toții la o alimentație corectă. Și chiar țineam post cu bunica, veneam în sat și țineam post alternativ. A fost un mare sprijin pentru mine. Atunci deja o născusem și pe cea mai mică. Apropo, în timpul acelei sarcini am slăbit 13 kilograme, dar îmi plăcea atît de mult de mine!

Cum ați trecut de la statutul de mamă la cel de femeie de afaceri?

Pentru noi, prețul acelui curs a fost o nebunie. Dar m-am dus la soțul meu și i-am spus: Sașa, am atît de mult nevoie de el! De parcă știam că voi cîștiga bani din el! Și acesta a fost primul pas. Am urmat primul curs, al doilea... La început nu-mi reușea nimic. Îmi amintesc de primul tort pentru ziua de naștere a băiatului. Tortul parcă plutea, dar toată lumea l-a mîncat cu lingura. Dar înțelegeam că oricum trebuia să continui ca să pot face ceva bani din asta. Pînă cînd totul s-a aplanat, trecuse un an. Știi, acel moment psihologic în care iei o decizie și faci acest lucru.

Am știut imediat că trebuia să fie ori 110%, ori nu ne apucăm de acest lucru. Ambalajele s-au dovedit a fi foarte scumpe, așa că am hotărît să le facem singuri. Primul pachet a fost un ursuleț. Era doar mîini, picioare și cap, pe care le-am decupat din hîrtie și am pus acolo o ciocolată și am acoperit singură, am lipit cu scoch.

Așa am lucrat încet timp de un an, încercînd să postez reclame pe Facebook. Îmi amintesc de prima fată care a cumpărat bomboane de la mine. Am ieșit la intrarea în scară în halat, iar în fața mea se afla pur și simplu o zeiță. Avea picioarele atît de lungi, era atît de zveltă. A luat această cutiuță cu 6 bomboane, a urcat în mașină, iar eu m-am dus acasă și i-am scris: Ala, dacă vei merge cu mașina prin oraș, te rog să pui bomboanele undeva mai jos, ca să nu stea în lumina directă a soarelui, îmi fac griji că se vor topi. Iar ea mi-a răspuns: "Eu le-am mîncat deja. Sînt foarte gustoase!”.

Aceasta a fost motivația, mi-am dat seama că pot face acest lucru! A fost perioada în care s-au născut copii, a fost greu. Acum, zîmbetul meu înseamnă ani de terapie cu psihologul, sînt multe lacrimi, multe greutăți, mulți pași în urmă. Dar acum am o stare psihică stabilă și o dorință de a munci. Peste o lună am organizat o ședință foto, am creat o pagină și am început să cîștigăm un pic.

Cînd ați trecut de la prepararea dulciurilor acasă la deschiderea unei adevărate unități de producție?

Am lucrat în bucătăria de acasă timp de trei ani, adică din 2017 pînă în 2020. În 2020, cînd a început pandemia de covid, am obținut autorizația. Cînd am mutat toate cutiile, soțul meu și-a făcut cruce pentru că s-a eliberat atît de mult spațiu în casă. Mult timp am mers către asta.

Am îndrăznit pentru că, în 2017, am început să mă mut de pe pagina personală pe cea de lucru și, după vreo doi ani mă epuizasem în totalitate. Trebuia să mă trezesc la orele 3-4 dimineața ca să pregătesc comenzile. Atunci încă mai aveam putere pentru asta, eram motivată, aveam energie. Îmi doream cu adevărat să mă realizez, mă trezeam dimineața devreme, făceam totul la comandă, trezeam copiii și ne plimbam pînă la prînz. Iar la ora 21:00 mă deconectam împreună cu ei pentru a mă trezi din nou la 4 dimineața. Și așa am lucrat cîțiva ani și eram atît de obosită, atît de epuizată... Se întîmpla să stau întinsă pe pat și nu puteam nici măcar să ies la plimbare cu copiii. Îmi era atît de greu din punct de vedere moral, încît pentru a fierbe un borș trebuia să mă conving o jumătate de oră.

Această epuizare a fost motivul pentru care am început să mă gîndesc din ce în ce mai des că ar trebui să formalizez producția într-un fel sau altul. Știți, cînd ajungi sus, fie intri în producție, fie nu mai există dezvoltare. Dar a fost nevoie de încă un an și jumătate pentru a îndrăzni să fac acest pas. Eram deja pregătită, copiii crescuseră, cînd ne-am mutat găsisem o grădiniță pentru cel mai mare. Și în aceste trei ore, cînd el era la grădiniță, eu pur și simplu mutam munții din loc - trebuia să preiau comenzi, să gătesc, să împachetez, să livrez și să cumpăr produse alimentare. E ca atunci cînd, știți, avem condiții limitate, dar sîntem mult mai productivi.

A fost greu să deschideți ușile lanțurilor de magazine?

Da, a fost greu, dar, după cum puteți vedea, greutățile nu mă opresc.

Sînt momente cînd las mîinile în jos, dar cînd ai intrat deja în producție, ai un contract de închiriere, nu poți spune că astăzi ești obosită. Îmi amintesc că în 2020 aveam cîte 3-4 întîlniri pe săptămînă, căutam contacte, băteam la uși. Să trec de acești pereți a fost greu. În primul rînd, nimeni nu te cunoaște. Adică, tu ai fost în bucătăria de acasă trei ani, dar cine știe despre acest lucru, și persoanelor fizice le este greu să ajungă în lanțurile de magazine. Încet-încet am ajuns în magazinul Pegas, am intrat în magazine locale mici care au un raft cu produse sănătoase. Pe mulți cumpărători îi oprea prețul: produsele nu sînt ieftine, costul de producție este mare, iar oamenii nu înțelegeau acest lucru.

Același administrator sau persoana responsabilă de achiziții - nu înțelegea. "De unde aveți așa prețuri! Două batoane de cîrnați sînt mai ieftine și oamenii au mai multă nevoie de ele". Dar vedeți, în această perioadă, piața noastră a avansat atît de mult, încît produsele sănătoase au devenit la mare căutare. Cînd am început, la noi nu erau nici măcar produsele sau ingredientele de bază. Ceva am adus din Ucraina, din Rusia, ceva am gătit eu acasă. Un furnizor mi-a adus zahăr din nucă de cocos, cu care am început să înlocuim. Acum avem deja importatori care aduc ingrediente bune.

Privind înapoi, ce ați schimba acum?

Știi, mi-aș adăuga poate mai multă insistență. Pentru că a fost o perioadă în care mă relaxasem. Și anume atunci crescuse concurența. În rest, nu aș fi schimbat nimic, în primii trei ani eu în general nu înțelegeam cum să-mi adun această viață bucată cu bucată. Dar apoi gîndurile s-au schimbat în altă direcție și am început să fiu recunoscătoare pentru asta. Adică eu trei ani de zile practic nu am ieșit din casă. Iar cînd, în sfîrșit, împreună cu soțul am plecat în Europa, a fost ceva de nedescris! Pentru că este foarte greu să-ți recuperezi starea psihică, să-ți recapeți zîmbetul, această sete de viață, să recuperezi sentimentul de fericire. Imaginează-ți, vii la mare, dar din toate așteptările – ai doar așteptarea unei crize la copil, care poate începe în orice moment. Din cauza situației cu copilul mai mare, a fost o perioadă în care îmi era rușine: copilul poate să cadă, după criză el poate să se lovească peste cap, pentru că durerea este foarte mare, dar îmi era rușine, știți?

Cred că aș fi început să lucrez cu psihologul mai devreme. Cu siguranță, da. Dacă nu ar fi fost această terapie, nu ar fi existat această persoană fericită și veselă acum. Mai am încă de lucrat asupra multor lucruri. Fiul meu m-a transformat într-o mamă atît de puternică, m-a schimbat atît de mult! Începi să privești totul cu alți ochi. Nu am avut pe cineva care să îmi spună: "Ana, totul este în regulă cu tine, tu nu ai nici o vină". Iar eu m-am învinovățit după naștere - cum am putut să-i nasc un copil bolnav soțului.

Cui ați dori să mulțumiți?

Mulțumesc foarte mult familiei. Sora bunicii a spus odată: "Această poveste v-a unit pe toți!". Noi oricum întotdeauna am fost unul pentru toți și toți pentru unul, dar într-adevăr s-au implicat toți, cu adevărat toți. Au ajutat, iar aceasta este o forță și un sprijin extraordinar.

Cu o lună în urmă a fost ziua de naștere a fiicei mele și în acea zi am plîns atît de mult..... Sînt atât de nostalgică.... În primul rînd, ea a crescut repede, cumva fugitiv pe fundalul acestor atacuri, pe fundalul a tot. Încă mai vreau să mă joc cu ea, îmi vine să o strîng în brațe, iar ea are acum 10 ani. Tata m-a felicitat, iar eu îi spun: "Tată, îți amintești de cearta aia cînd ea avea trei luni? Te iubesc atît de mult, tată, ești un sprijin atît de mare pentru mine!". Familia este o forță enormă.

Ce i-ați spune unei mame care trece prin ce-ați trecut dumneavoastră?

Să nu cedeze! Nu este o cruce pe care trebuie să o poarte. Mama trebuie să fie fericită, mama trebuie să zîmbească, indiferent de cît de gravă este problema copilului. Știu cît de greu este. Cu siguranță poți trăi cu asta, cu siguranță poți fi fericită cu asta și eu întotdeauna mi-am pus întrebarea - oamenii trăiesc fără picioare, fără mîini, nasc copii sănătoși și trăiesc cu demnitate. Noi, cei care avem mîini, picioare, cap - de ce ne închidem atît de mult și ne lăsăm copleșiți de această problemă, nu de copil, dar de problemă? Căci, de altfel viața își pierde pur și simplu toate culorile. Cred că fiecare greutate care ne este dată, ne descoperă, pentru că găsim noi căi, noi cunoștințe. Ne descoperim pe noi înșine ca personalități și același lucru se referă și la copii. Cu fiecare copil, simt ca și cum universul m-a răsplătit cu ceva mai mult.

Viața înseamnă ...

Viața înseamnă să fii fericit.

Familia înseamnă...

Familia înseamnă căldură și mulți copii.

Dragostea este...

Dragostea este atunci cînd există înțelegere de ambele părți, cînd privești în aceeași direcție și totul se ține pe valori comune.

Copiii sînt...

Copiii sînt fericirea!

Acasă este...

Acasă este acolo unde este cald și miroase gustos a mîncare!

Interviu realizat de Cristina Moisei