Moldova a mai pierdut un dosar la CEDO

Moldova a mai pierdut un dosar la CEDO

Republica Moldova mai pierde un dosar la CEDO, după ce instanțele naționale au violat dreptul la un proces echitabil urmare a neexecutării de către autorități, într-un termen rezonabil, a hotărîrii definitive favorabile reclamantului.

Reclamantul Vladimir Pavlovici s-a născut în 1951 și locuiește în Chișinău. În 1940, autoritățile sovietice au deportat bunicii reclamantului în Siberia, iar în 1946 au naționalizat clădirile care le aparțineau. În 1989, bunicul reclamantului a fost reabilitat post mortem și a fost recunoscut ca victimă a represiunii politice.

La 12 martie 1996, tatăl reclamantului, în calitate de succesor, a înaintat o acţiune în justiţie, cerînd restituirea proprietăților naţionalizate, clădiri şi apartamente, privatizate de către foștii chiriași, de asemenea, reclamantul a solicitat şi anularea contractelor de privatizare și evacuarea persoanelor.

La 30 octombrie 1997 tatăl reclamantului a decedat și procedura a fost continuată de către reclamant.

Prin decizia definitivă a Curţii de Apel Chişinău din 18 iunie 2002, a fost menţinută hotărîrea judecătoriei Chişinău prin care a fost admisă acţiunea reclamantului, dispusă restituirea proprietăţilor, nulitatea contractelor de privatizare şi evacuarea tuturor chiriaşilor. Curtea de Apel a eliberat reclamantului 23 de titluri executorii.

La o dată necunoscută, Procurorul General, invocînd aprecierea eronată a probelor, a înaintat un recurs în anulare la hotărîrea din 18 iunie 2002. Prin decizia din 18 decembrie 2002, Curtea Supremă a admis recursul, a anulat hotărîrea din 18 iunie 2002 și a remis cauza în primă instanță.

În urma reexaminării cauzei printr-o hotărîre din 24 decembrie 2004, judecătoria Botanica admis acţiunea reclamantului și a obligat restituirea clădirilor, a declarat nulitatea contractelor de privatizare și a dispus evacuarea tuturor chiriașilor. Această hotărîre a fost confirmată prin decizia irevocabilă din 7 decembrie 2005 a Curții Supreme de Justiție.

La 23 septembrie 2005, reclamantul a înaintat o acţiune pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a anulării hotărîrii din 18 iunie 2002 și incapacitatea de a dispune de bunuri pentru perioada 2002-2005.

Prin decizia din 14 februarie 2007, Curtea Supremă a admis acțiunea reclamantului, a recunoscut încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, principiul securității juridice, și a acordat reclamantului suma de 1.221.257,40 lei moldovenești. Această sumă a fost calculată pe baza chiriei medii pe metru pătrat, înmulțită cu suprafața clădirilor. Suma obținută a fost apoi înmulțită cu numărul de luni în care reclamantul nu a putut să dispună de proprietatea sa.

Ulterior, între 2005 și 2014 reclamantul a intentat mai multe procese solicitînd repararea prejudiciului material suferit pentru perioada 2005-2010, ca urmare a neexecutării hotărîrii din 24 decembrie 2004. Toate acțiunile au fost admise, iar reclamantului i s-a acordat un total de 2.286.373,40 lei.

La 17 octombrie 2011, reclamantul a intentat un proces în temeiul Legii nr 87, cerînd constatarea încălcări a dreptului său la executarea unei hotărîri judecătorești definitive și 50 000 lei ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Printr-o decizie definitivă din 21 noiembrie 2012, Curtea de apel Chișinău a constatat încălcarea dreptului său la executarea unei hotărîri judecătorești definitive într-un timp rezonabil, dar a respins cererea de reparare a prejudiciului moral, a avut avînd în vedere faptul că anterior reclamantul a primit despăgubiri.

Hotărîrea definitivă din 24 decembrie 2004 a rămas neexecutată pînă în prezent.

În faţa Curţii reclamantul s-a plîns, în temeiul Articolului 6, dreptul la un proces echitabil de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, urmare a casării hotărîrii favorabile.

Curtea a declarat în această parte cererea ca inadmisibilă rationae personae, în temeiul Articolului 35 §§ 3 a) şi 4 din Convenţie. Ea a observat că în urma reexaminării cauzei, reclamantul a obţinut cîştig de cauză. De asemenea, ea a constatat că, prin decizia din 14 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a recunoscut în mod explicit încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a acordat reclamantului suma de 1 221 257,40 MDL. cu titlu de prejudiciu material.

De asemenea, reclamantul s-a plîns, în temeiul Articolului 6, dreptul la un proces echitabil şi Articolului 1 Protocolul adiţional, respectul proprietăţii, de neexecutarea hotărîrii definitive favorabile din 24 decembrie 2004.

Curtea a notat că hotărîrea pronunțată în favoarea reclamantului la 24 decembrie 2004 rămîne neexecutată pînă în prezent. Ea a reamintat că o autoritate de stat nu poate invoca absența fondurilor și locuințe alternative pentru a explica neexecutarea unei hotărîri judecătorești (Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 53).

Avînd în vedere circumstanțele din prezenta speţă, Curtea nu a văzut nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză.

În consecință, ea a considerat, cu vot unanim, că a avut loc violarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție urmare a neexecutării de către autorități, într-un termen rezonabil, a hotărîrii definitive favorabile reclamantului.

Curtea a considerat că chestiunea aplicării Articolului 41 din Convenţie, prejudiciu material, moral şi costuri şi cheltuieli, urmează a fi rezervată pentru o hotărîre separată.

Urmărește-ne pe Facebook, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Sondaj Toate

load