Epoca lui Jean-Claude Junker — un coşmar american

Foto: ruvr.ru

Noul preşedinte al Comisiei Europene are toate şansele să schimbe destul de radical raporturile de forță între filoamericani şi filoeuropeni în interiorul forurilor decizionale ale Uniunii Europene.

Junker, o întruchipare a ”Europei Vechi” cu toate bunele și relele ei, deschide o epocă de coşmar nu doar pentru David Cameron, ci şi pentru decidenţii de la Washington.

Constatînd existența unui conflict deosebit de serios pe linia Londra – Berlin, presa bucureșteană a preferat să ignore faptul că alegerile unui nou președinte pentru Comisia Europeană au fost marcate de fapt de un conflict serios pe linia Washington – Berlin, în care premierul britanic a jucat doar rolul de mandatar al lui Barack Obama. Germania a cîștigat bătălia și acum va avea posibilitatea să influențeze și mai mult politica europeană, dînd la o parte pe fanii ”Marelui Licurici”. De fapt, prima victimă deja a devenit publică: Radek Sikorski, care trebuia să continue linia politică a doamnei Ashton, a fost scos din jocul politicii europene printr-o manevră lipsită de eleganță, dar nelipsită de o eficiență tipic germană.

Pentru a înțelege de ce Junker se deosebește radical de Barroso, trebuie amintit marele scandal de spionaj în care a fost implicat ex-premierul luxemburghez. În 2012, în presă a apărut o interceptare ambientală, făcută în 2008, a unei discuții dintre Junker și directorul serviciului luxemburghez de informații SREL, Marko Mille. Fără a intra în toate detaliile, este suficient de remarcat că în cadrul acestei convorbiri, care s-a desfășurat în stilul unui raport, au fost menționate cîteva elemente picante:

SREL urmărea toate convorbirile și întîlnirile ducelui de Luxemburg pe care îl considera un agent de influență al serviciului britanic MI-6. Mai mult, serviciul de informații era preocupat de faptul că șeful statului primește de la britanici informații, echipament de interceptare și încearcă să-și transforme serviciul de pază într-un veritabil serviciu de informații cu care să acționeze împotriva intereselor naționale. Mille era de părere că familia ducelui are o tradiție de a fi sub influența britanicilor, ba mai mult, avea dovezi a implicării acestei familii într-o serie de atentate teroriste care au zguduit țara în anii 1980. Aceste atentate au fost declarate ”o operă a comuniștilor” și au fost folosite pentru consolidarea puterii ducelui.

Printre altele, șeful SREL a raportat despre rezultatele financiare ale operațiunilor ilicite desfășurate de agenții și ofițerii luxemburghezi în Cuba, Libia și Irak. Din convorbire se vede clar că șuntarea la scară largă a sancțiunilor americane a fost o afacere foarte profitabilă pentru serviciile luxemburgheze în perioada Junker.

Mille și Junker, în ciuda apartenenței la aceeași echipă, au avut un conflict personal foarte serios care, probabil, a fost generat de dorința șefului SREL de a folosi materialele compromițătoare pentru a genera scandaluri politice, ceea ce era incompatibil cu stilul lui Junker care prefera strategia șantajului lent, dar eficient. Pînă la urmă, Mille a plecat de la SREL, fiind imediat ”recuperat” de nemți și plasat într-o funcție de conducere la Siemens, iar Junker a continuat lupta împotriva influenței britanice în Luxemburg și în toată Uniunea Europeană.

În 2012, cînd înregistrarea a fost făcută publică, parlamentul ducatului a creat o comisie de anchetă care l-a acuzat pe premier de repetate încălcări ale legislației referitoare la activitatea serviciilor. Parlamentarii nu au fost deranjați de faptul că șeful statului este un agent MI-6 cu acte în regulă, dar în schimb au fost revoltați de faptul că SREL îi furniza lui Junker date confidențiale referitoare la politicienii din opoziție, încălca regimul sancțiunilor americane și îl fila pe șeful statului, toate acestea întîmplîndu-se cu acordul implicit al premierului, care teoretic avea obligația să denunțe imediat toate aceste activități. Viitorul președinte al Comisiei Europene, perfect conștient de faptul că se confruntă cu o operațiune a britanicilor, a transformat ”procesul” din parlament într-un veritabil spectacol. Jurnaliștii europeni au fost stupefiați de declarațiile lui Junker care a susținut, printre altele, că activitățile financiare ilicite fac parte din modul normal de operare al serviciilor secrete. Se pare că cei douăzeci de ani petrecuți de Junker în calitate de ministru al finanțelor și premier al celui mai mare, mai scump și mai sofisticat stat-offshore din Europa, au lăsat o puternică amprentă asupra acestui politician care nu se sfiește să-și declare public cinismul.

Pînă la urmă, postul de premier a fost pierdut, dar Berlinul și-a recuperat rapid omul de încredere și l-a plasat în poziția de președinte al Comisiei Europene. O umilință mai mare pentru Londra și, implicit, Washington este greu de imaginat. Junker este cel care știe conturile offshore ale familiilor industriale din Germania, Franța și Italia și care le reprezintă interesele în orice circumstanțe. Mai mult, el are anumite ”probleme de ordin personal” cu MI-6. Este dificil de imaginat un partener mai comod pentru Moscova și un partener mai incomod pentru Washington. Este improbabil ca odată cu venirea lui Junker politica bruxeleză să devină mai blîndă, dar în mod cert va deveni mai rațională și mai pragmatică.