Mihai Munteanu împlinește 80 de ani! Cum un băiat din satul Criva a ajuns un star de operă de talie mondială

Zilele acestea își sărbătorește jubileul un remarcabil tenor moldovean, Artist al poporului din URSS (acest titlu spune multe), cel mai iubit pedagog… Titlurile și regalele sale pot fi enumerate la infinit… Însă în acest interviu el este pentru noi un simplu om, care își iubește mult orașul și țara .

Uneori mi se pare, că am trăit la Chișinău dintotdeauna, în așa măsură m-am «contopit» cu acest oraș. Dar m-am născut nu aici - în cel mai nordic punct al Moldovei – satul Criva, Briceni. Părinții mei au fost colhoznici simpli. Una dintre cele mai sclipitoare amintiri din copilărie ține de mama, de primul meu costum cu nasturi strălucitori, pe care ea la cusut dintr-o tunică militară veche. În el mă simțeam un mic dandy de la țară. Aveam nouă ani și jumătate - mama, care lucra pe deal, a răcit și a decedat. Tata, care o iubea enorm, a suportat cu greu această pierdere.

Nu ne-a fost ușor în doi – neadaptați traiului, am ajuns la limită. Tata a fost nevoit să se însoare din nou. Mașteha nu era o femeie rea, dar nu mi-a înlocuit mama. La supărare mă nedreptățea, și dacă era bună, nu o credeam.

Intenționam să devin … chimist, nu interpret. Deși mereu am cîntat, am participat activ la activitatea artistică, care exista prin împrejurimi, chiar învingeam în concursuri. Și mama, și tata au avut voci bune, și eu am moștenit-o. Însă mașteha s-a împotrivit dorinței mele de a deveni interpret, zicea că e un moft și că trebuie să obțin o specialitate serioasă.

Eu eram un umanist absolut, din toate științele exacte îmi plăcea doar chimia, mai ales că la ea visa Victor Isac, cel mai bun prieten și coleg de clasă al meu. Ulterior el a devenit un mare savant, decanul facultății de chimie a Universității de stat.

Și așa, în a.1960, în pantalonii suflecați ai tatei, cu o valiză de placaj, m-am pomenit la Chișinău. La 17 ani, nu mai fusesem în capitală , cu treburi mergeam doar la Cernăuții din vecinătate. Totuși, Chișinăul m-a «primit» din prima, nu m-a făcut să mă simt străin aici. Oamenii erau foarte sufletiști, mașini erau puține, dacă trecea una pe stradă, era un eveniment. Sectorul Rîșcani încă nu exista, Ciocani și Botanica erau considerate suburbii rurale – acolo oamenii încă mai găteau bucate afară, la cotlon, cărau apă de la fîntînă și singuri făceau vin. Pe locul actualei Case a guvernului încă mai erau ruinele Casei eparhiale. Băștinașii povesteau că în vremuri de demult din acest loc sacru prin Arcul de Triumf era așternut un covor roșu, pe care episcopii și alți clerici suspuși, împreună cu călugării, mergeau spre Catedrală pentru slujbă.

Artist de operă am devenit absolut întîmplător, de atunci cred în soartă !

Venit pentru a aplica la facultatea de chimie, m-am oprit în apartamentul mătușii Sima, o cunoștință a noastră. Ea locuia pe strada Cuznecinaia (Bernardazzi) , peste gard de conservatorul de pe strada Pirogov (Cogălniceanu). Zile în șir, fermecat, ascultam muzica care răsuna acolo. Soțul mătușii Sima, o persoană foarte inteligentă, a văzut chinul meu și a zis: încearcă, dacă nu vei fi înmatriculat, vei merge la universitatea ta.

Însă depunerea actelor la conservator se încheiase deja. Eu mergeam, trist, prin coridor și priveam curios portretele compozitorilor. Probabil, tristețea mea era așa de evidentă, că unul dintre profesori s-a apropiat de mine. Mi-a ascultat istoria și m-a dus la rector, care cu titlu de excepție mi-a permis să susțin examenele. Țin minte cum abiturienții își încălzeau vocea, iar eu îi priveam uimit, fără a înțelege de ce fac asta. În cadrul audițiilor, am interpretat piesa patriotică «Tractorista Ilinuța», și a fost un succes. Fără a avea școală muzicală, am fost înmatriculat la secția pregătitoare a conservatorului, clasa de canto.

Așa am devenit chișinăuian! La știrea că voi învăța 7 ani, rudele s-au apucat de cap.

Am fost cazat în plin centru al orașului, la căminul de pe str. Armenească, unde și azi locuiesc studenții conservatorului. Sub ferestrele noastre circula tramvaiul, noi săream pe platforma din spate și așa mergeam la ore.

Pe atunci Chișinăul era un oraș patriarhal și foarte cald. Pe strada Armenească, în jos, erau multe dughene evreiești. Nenea Mișa vindea articole de mercerie și putea lesne invita studenții la un ceai. Vizavi, prăjea și vindea pîrjoale nenea Sioma, care la fel ne servea adesea cu ceva gustos. Alături era Piața Centrală, unde totul era foarte ieftin. Dacă nu aveam bani, noi mergeam în secția lactatelor, pentru a le gusta din belșug. Pe atunci la piață stăteau căruțe cu butoaie, țăranii vindeau vinul la pahar și, la fel, ne dădeau să gustăm. Nu trăiam luxos, dar o duceam bine împreună.

Personal, îmi putem permite să merg la Criva natală nu cu autobuzul, care ajungea la destinație în 10-12 ore, da cu avionul de mici dimensiuni «Chișinău - Lipcani». Doar 45 de minute, 6 ruble și ceva copeici, și eram acasă!

În anii 60 Chișinăul a cunoscut o înflorire culturală! Comparativ cu acele timpuri, azi avem un pustiu cultural. Erau foarte multe evenimente interesante – teatre, expoziții, concerte. Tata a venit de mai multe ori la Chișinău, la festivalul muzicii corale, care se desfășura în piața centrală a orașului. Oamenii erau atrași în viața culturală, și nu la un ordin de sus, ci din inimă, foarte sincer.

Îmi amintesc bine venirea lui Dmitrii Șostakovici, Mstislav Rostropovici la Chișinău, și impresia foarte puternică lăsată de evoluările lor.

La teatrul Pușkin, am privit absolut toate spectacolele dramatice. Erau spectacole uimitoare, în care străluceau Constantin Constantinov, Domnica Darienco, Petru Baracci, Chiril Știrbu și mulți alți mari actori.

Pe atunci, studenții înșiși erau o comunitate foarte curioasă, însetată de cunoștințe, actualii studenți nu-s deloc așa... Noi eram gata să alergăm pe str. Lenin (bd. Ștefan cel Mare) , pentru ca să o telefonăm, din aparatul automat, pe fata iubită. Pentru sărutări, tineretul venea la gară – acolo, pe peron, săruturile și îmbrățișările în public nu erau considerate rușinoase, cei care ”își luau rămas bun” erau în drept să o facă.

E de menționat, că studiile mele la conservator au durat nu 7, ci 11 ani! De la anul doi am fost luat la armată, în Morflot (flota marină). Patru ani, între 1963 și1967, mi-am făcut serviciul la Școala FMM (flota miliară marină) din Kiev. Acolo am fost conducător artistic al unui ansamblu format din 120 de persoane. Celebrul amiral Casatonov (acum navele îi poartă numele) m-a rugat să nu plec din serviciul militar, îmi promitea o carieră de invidiat. .

Însă eu doream mult să cînt! Revenit la conservator, ceva s-a schimbat în procesul studiilor mele. Inițial profesorii mi-au calificat vocea ca bariton, dar după toate transformările eu am continuat studiile ca tenor, în clasa lui Nicolai Deducenco, pentru care am o mare recunoștință. Cu regret, la anul 5 pedagogul meu a decedat în urma unui infarct. Am absolvit conservatorul fiind elevul celebrului Alexei Stîrcea, care mi-a predat canto cameral.

Anul trecut s-au împlinit 50 de ani de la primul meu rol principal pe scena operei naționale! În septembrie, 1971 am devenit solistul teatrului, și la 3 februarie, 1972 deja am interpretat rolul lui Cavaradossi în opera «Tosca». Cu mine lucra uimitorul dirijor Isaac Alterman. Putem fi trezit și noaptea, așa de bine cunoșteam această operă. Și totuși, țin minte, picioarele mi se înmuiau în timp ce ieșeam pentru prima dată în scenă. Nu-mi credeam ochilor la vederea afișului cu numele meu! După acel spectacol de pomină pentru mine, eu , artistul care anterior primeam 90 de ruble, am început să primesc cu 40 de ruble mai mult!

Pentru prima dată m-am despărțit de Chișinău pentru o perioadă mai îndelungată în a. 1977, fiind trimis pentru un stagiu la Milano, în renumitul teatru La Scala! Deja primisem titlul de «Artist emerit din Moldova» și candidatura mea a fost selectată la Moscova dintre 68 de pretendenți.

De facto, Italia a fost prima țară capitalistă, pe care am văzut-o. Și imediat – Botticelli, Leonardo da Vinci, Michelangelo – să zic, că eram pierdut înseamnă să nu spun nimic ! Vroiam să reușesc să fac multe pe parcursul anului care mi-a fost pus la dispoziție.

Limba italiană am învățat-o bine încă din conservator, repede mi-am făcut prieteni cu care am parcurs întreaga țară. Am avut noroc și de profesor –La Scala o invitase în acel sezon pe celebra Jina Chinyu – o soprană dramatică, care a strălucit pe scena acestui teatru în anii 30-40. Pe atunci ea avea 77 de ani și zicea că s-a îndrăgostit de vocea mea, așa că lucra cu mine mult peste orele de program.

Bursa mea de stagiar din Uniunea Sovietică era foarte mică – îmi ajungea doar pentru o masă. Micul dejun îl luam gratuit în hotelul unde locuiam, da cina era o mare raritate pentru noi. Simțeam foame mereu, dar nu aveam de la cine împrumuta, și fără un magnetofon la modă nu puteam să revin acasă, așa că economiseam cum puteam.

Peste un an îmi luam zborul spre Chișinăul de care îmi era foarte dor. Mi s-a permis să am un bagaj de 20 kg. Eu aveam 15 kg numai de reproduceri ale pictorilor, cumpărate pe bani mici din magazinele de anticariat.

Acum, că a trecut mult timp, pot spune că a fost o perioadă foarte interesantă și intensă. Italia a devenit pentru mine o mare școală a vieții.

Viața unui artist de operă înseamnă permanentă abnegație și autodisciplină! El mereu trebuie să evite supraîncărcarea emoțională și chiar fiziologică. Să nu consume bucate picante, băuturi reci. Înainte de interpretarea unui rol complicat, nu poți duce modul de viață obișnuit – să mergi prin magazine, să stai cu prietenii, să te plimbi … Încercam să fac asta și înțelegeam că, pentru rol, nu-s destul de concentrat și sigur pe situație. Înainte de a ieși în scenă, de obicei nu vorbeam 2-3 zile, avea loc așa numita setare internă a vocii. Pe parcursul carierei mele, am jucat în peste 800 de spectacole – ultima a fost opera «Paiațele» în a. 2015 .

Întreaga viață mi-am dori să învăț, fac asta în continuare, învăț de la studenții mei. Printre ei – artiști de operă care azi evoluează la «Metropolitan Opera», la opera din Viena, la Teatrul Mariinsky și ,desigur, la Teatrul național de operă și balet.

Venind de la țară, știam una – ori voi face ceva, ori voi reveni la munca agricolă. Întotdeauna am fost o persoană foarte curioasă, am citit mult, și asta m-a ajutat să merg înainte.

Chișinăul este locul formării mele. Dacă am obținut ceva în viață, de aici mi se trag succesele! Mă schimbam eu, se schimba Chișinăul. El s-a schimbat spre bine, însă acum a devenit rece. Căci, ce este un oraș? Oamenii lui, iar ei au devenit altfel … Noi nu am făcut nimic pentru a ne păstra titlul de meleag însorit, bogat, generos. Poate, lucrurile încă se mai pot schimba? Sper foarte mult așa să fie…

Natalia Șmurgun