Igor Dînga: Eu nu-mi cînt cîntecele la petreceri

Igor Dînga: Eu nu-mi cînt cîntecele la petreceri

Formația „Cuibul” se numără printre pionierii rockului moldovenesc. Luînd naștere în 1991, a evoluat cu succes în țară și în turnee prin Rusia, Ucraina, Germania, Olanda. A scos albume, unul dintre care a ajuns în Top 10 hituri la radio „Europa plus”, nu le-a fost frică să experimenteze. Recent Igor Dînga, fondatorul și conducătorul permanent al formației, a fost oaspetele portalului Noi.md, oferind un interviu.

„Baianul e plictisitor, chitara e faină”

- Pentru început vreau să vă mulțumesc că ați găsit timp să veniți la noi pentru o discuție. Cum merg treburile formației Cuibul?

- Sîntem activi. Anul acesta marcăm 20 de ani de la lansarea albumului „Pomidor”, foarte semnificativ pentru noi. În anii 90 experimentam mult cu  instrumentele de suflat. Secțiunea instrumentelor de suflat (două tromboane, un saxofon și o trompetă) era pe atunci cartea de vizită a trupei. Și anul acesta am decis să reîntoarcem instrumentele de suflat în soundul trupei. Din fericire, avem tineri talentați care valorifică aceste instrumente. Anterior existau tradițiile acestei interpretări, erau mulți muzicieni, inclusiv absolvenți ai conservatorului, acum toate s-au schimbat. Nu e ușor să găsești muzicieni buni. Mulți au plecat în alte țări, în căutarea unei vieți mai bune. Nimeni dintre cei cu care am început nu mai este în țară. Cu excepția basistului Andrei Boico, toți membrii sînt noi. Așa că muzicienii pe care i-am găsit și invitat au putut interpreta partiturile precedente și acum avem componența de 8 persoane. În toamnă vom începe să concertăm, vom întreprinde un tur – „Pomidor”,vom interpreta în întregime programul acestui album.

- Am dori s-o pornim de la izvoare, de la copilăria și tinerețea Dvs. Cînd și de ce ați început să faceți muzică?

- În primul rînd, pentru că la noi acasă mereu răsuna muzică. Am un frate mai mare, care mi-a altoit interesul pentru muzica rock. Era la finele anilor 70 – muzica perioadei post-hippy, vinil, serate la domiciliu… Fratele și prietenii lui studenți făceau rost de albumele trupelor Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd etc. Desigur, ascultam și eu această muzică, ceva îmi plăcea, altceva – nu, dar atitudinea mea față de muzică s-a format la școală. În Uniunea Sovietică funcționa totuși un sistem. În multe școli medii existau cercuri de activitate artistică de amatori și ansambluri vocal-instrumentale. De facto, componența era a unei trupe rock, dar se numea ansamblu vocal-instrumental. Era o trupă adevărată, cu percuție vie, cu basist viu, cu chitare, și dacă mai era cineva la clape, era perfect. Și aveai posibilitatea gratuită să te evidențiezi. Era un conducător titular, care ne arăta cum se ține chitara, cum se iau acordurile, adică ne învăța. Am dorit să încerc și am pus mîna pe chitară. Mai ales că eram scund și chitara îmi dădea un plus de încredere. Eram pe atunci în clasa a opta și, clar lucru, ne uitam cum elevii dintr-a zecea cîntau la seratele școlare, era tare de tot! Băieții mai mari interpretau din „Mașina vremeni”, „Beatles” și altele și noi doream la fel, noi tot selectam piesele. Țin bine minte ziua de 7 noiembrie, 1983. Era sărbătoarea consacrată Marelui Octombrie. În sala sportivă a școlii se organiza o discotecă, a fost instalat aparatajul. Noi, cei dintr-a opta, deschideam concertul. Cei dintr-a zecea aveau un program de 10-15 piese, noi – doar patru, atît am putut învăța de la începutul anului școlar. Erau piese din repertoriul trupelor „Mașina vremeni”, „Voskresenie”, „Kruiz”. Și, pînă s-a adunat lumea, am interpretat aceste piese de cinci ori consecutive!

- Deci, chitara a fost primul instrument pe care l-ați însușit?

- Nu. Doi ani mai înainte părinții m-au înscris la baian. În mod automat, deoarece baianul îl învăța fratele mai mare, acasă aveam deja instrumentul. Dar nu am rezistat – mă plictiseam, nu-mi era interesant. Pe de altă parte, cunoșteam deja gamele, tonul și semitonul, armonia, acordurile, în general – ce înseamnă să te ocupi, și toate acestea mi-au fost de folos. 

- Ulterior, dacă ați înțeles că doriți să fiți un muzician rock, cum a fost reacția familiei? De obicei, starurile rock au o istorie asemănătoare – părinții se împotrivesc.

- Anterior serviciului militar cîntam la dansuri și cei de acasă aveau o atitudine loială. Pe atunci unica mea problemă era aspectul. Purtam părul lung, la 16 ani mi-am pus un cercel în ureche. Țin minte următoarea istorie. Trebuia să evoluez la serata de absolvire și pentru mine era important să arăt corespunzător. Adică să fac ondulație chimică părului meu lung. M-am înțeles cu directorul, dirigintele. Și la ultimul examen – compunerea – m-am prezentat cu această ”chimie” minunată. Toți învățătorii erau preveniți, nimeni nu se revolta. Dar a sosit un control de la raion și, văzîndu-mă așa, au chemat directorul – cum de admite așa ceva? După ce au aflat că sînt fiul lui Piotr Iacovlevici Dînga, directorul altei școli, tata a fost chemat ”la covor”. Acasă a ajuns înfuriat, m-a așezat în „Zaporojeț” și m-a dus la prima frizerie, unde toată această podoabă a fost tunsă. Iată ce istorie aproape tragică! În general, am experimentat mult cu aspectul meu – mă decoloram, mă tundeam chel. Mama a decedat mai devreme, dar tata avea o atitudine sceptică față de tot ce făceam. El dorea ca eu, după armată, să învăț, să aleg o profesie normală. Dar eu eram atras de muzică. Eram total în ea și, după demobilizare, am venit acasă determinat să fac muzică, îmi doream să am propria trupă, să adun băieți și să interpretăm muzică rock. Am intrat într-un club de rock din Chișinău – acesta apăruse chiar în anii mei de serviciu militar – 86-87. Exista o mișcare rock, niște trupe, unele cunoscute chiar, existau concerte rock lunare, festivaluri. 

Trupa Cuibul s-a născut la Fabrica „Viorica”

 - Este adevărat că ați fost conducătorul activității artistice de amatori de la Fabrica „Viorica-Cosmetic” și anume acolo a apărut formația Cuibul?

- Da, exact! Pe atunci puteau avea o trupă rock doar cei care aveau o bază pentru repetiții. Nu toți o aveau. De cele mai multe ori repetau prin apartamente, unde are complicat să interpretezi de-adevăratelea, zgomotos. Mai existau subsolurile. Eu însă am decis altfel. Înțelegeam că, pentru a deveni un profesionist, trebuie să ai studii și m-am înscris la Institutul de Arte. Am început să iau lecții particulare de chitară. Era în 1990, în țară deja se făceau schimbări, se simțea suflul noului, era mult ”samizdat”, libertate… dar mai exista Uniunea Sovietică și se mai păstra carcasa exterioară a sistemului. N-am apreciat situația corect. La admitere aveam să susțin examenul la disciplina „Istoria PCUS”. Susținusem examenul de solfegiu și interpretare, a rămas doar această disciplină nemuzicală. Am avut o atitudine neserioasă și am declarat demonstrativ că nu sînt gata să răspund. Iar președintele comisiei era chiar profesorul care preda „Istoria PCUS”. Evident, pentru el asta a sunat ofensator și umilitor, deci nu am fost admis. Din fericire, unul dintre membrii comisiei preda la școala muzicală „Ștefan Neaga”. El mi-a propus să studiez acolo la secțiunea estradă. Am depus dosarul la specialitatea Dirijare orchestre de estradă și nu-mi pare rău. Am studiat cu plăcere acolo, am cunoscut noțiunile de bază. Mai mult, era secția activitate cultural-educațională, deci puteam conduce un cerc – un ansamblu, o orchestră. În 1988, la noi a fost dată în exploatare o întreprindere nouă – Fabrica de Produse Cosmetice „Viorica”. Prin niște cunoștințe, m-am angajat pentru un salariu de 80 de ruble pe post de conducător al activității artistice de amatori. Eram responsabil de organizarea sărbătorilor și a altor evenimente, avînd posibilitatea să fac repetiții în sala de festivități. Așa a apărut Cuibul. Mi-au oferit o cămăruță – apropo, acolo Zdob și Zdub au compus „Hardcore moldovenesc”. Eu i-am adăpostit, așa că și ei repetau acolo. 

- Despre ce a fost prima Dvs. piesă? O mai țineți minte? 

- O interpretez și acum – „Muzîka letneaia”. Și „Rita”. Au fost patru-cinci piese la început. 

- În ce credeați, la ce sperați, cînd totul începea și doreați să reușiți? Ce v-a ajutat să avansați?

- Dacă e să vorbim despre business, Cuibul nu este un proiect comercial, rezultate foarte mari de pe urma lui, deocamdată, nu am obținut. Dacă însă vorbim despre creație – da. Am înregistrat 8 albume, am avut clipuri, festivaluri, concerte etc. Adică avem viață artistică, culturală. Cred că orice muzician care pune mîna pe instrument și vrea să se manifeste se ocupă cu muzica, căci asta îi place. Vrei să te afli pe scenă, să-ți interpretezi piesele și să faci parte din trupă, pentru că e fain! Pe atunci împărtășeam anume aceste valori. La doar trei-patru luni de la fondare, noi deja evoluam în cluburi cu 300-500 de persoane. Pe atunci lumea venea la concerte, erau sălile pline. 

- Vă mai amintiți denumirile locurilor în care ați evoluat?

- Desigur! Erau casele de cultură, sala de concerte a Centrului de Tineret „Iuri Gagarin”, la Botanica. Concertul meu de debut a fost la Casa de Cultură a Combinatului de Piele Artificială („Iskoj”) (în prezent salonul Mazda), și era la 22 februarie 1991. Am evoluat și pe scena Casei de Cultură a Universității de Stata, pe str. Pirogov (în prezent M. Kogălniceanu), și în Casa de Cultură a Fabricii „Steaua roșie”, la Casa de Cultură a Fabricii „Mezon”. Aceasta era o Mecca! Timp de un deceniu, acolo permanent se dădeau concerte. Acolo am lansat albumul „Lomaite vetki, lomaite palki”, în 1994. Au fost multe locuri unde am concertat. 

Foto: „Сuibul” – prima componență a trupei. Timpul speranțelor și experimentelor îndrăznețe

Muzica rock este o cultură urbană”

- Pe timpurile sovietice trupele rock practicau evoluări în apartamente. Le-ați avut și voi?

- Nu, în cazul nostru nu a mers. Să nu uităm că Chișinăul era pe atunci un oraș provincial, mediul de creație nu era foarte dezvoltat. La Chișinău erau muzicieni minunați de estradă, de restaurant, meseriași foarte buni. Dar dacă vorbim despre asociații informale, despre o muzică de alternativă, despre un spirit artistic, noi, desigur, nu eram nici Piter, nici Moscova. Acolo comunicau artiști plastici, muzicieni, sculptori, oameni care aveau propriile ateliere. Boemă. Dar asta e puțin. Pentru ca să organizezi un concert de apartament, aveai nevoie de un apartament mare, unde ar încăpea 30-40 de persoane. La Chișinău nu erau asemenea spații.  

- Ați pomenit despre prima apariție cu trupa. Cum ați fost primiți de public?

- Atunci, la „Iskoj” au evoluat mai multe colective. Nimeni nu se aștepta că nou-veniții se vor afirma atît de bine. Îl țin minte pe Volodea Ovseannicov, care instala aparatajul, era un regizor de sunete foarte respectat, a sonorizat concertele multor vedete de estradă, chiar ne-a mulțumit: „Băieți, mulțumesc pentru secțiunea instrumente de suflat, demult nu am mai auzit ceva atît de armonios.” Apropo, la acel concert era și Radu Dolgan, fiul legendarului Mihai Dolgan, care, la fel, s-a apropiat de mine și m-a felicitat cu ocazia debutului. A fost deci un succes. Care ne-a inspirat și ne-a făcut să mergem mai departe. Ne doream să nu fim o trupă oarecare, să avem ceva deosebit. Cum avea „Brigada S”, unde la fel erau instrumente de suflat și care îmi plăcea foarte mult.

 - Se știe că erați prieteni...

- Și atunci eram prieteni, și acum comunicăm cu Garik Sukaciov și Serghei Galanin.

- Credeți că publicul care venea la concertele rock în anii 80-90 diferă de cel actual?

- Este cu totul alt public! Pe atunci erau oameni sovietici, care aveau alte tradiții, care mergeau mai des la concerte. Acum toate sînt minimizate. Da, există muzicieni tineri și talentați, trupe bunicele, chiar foarte bune, să zicem așa. Dar însăși cultura este acum la nivelul muzicii pop, nu există o mișcare de alternativă, nu există acel rock underground care era atunci. Pentru că un alt spirit, alte valori. Spre exemplu, în 1986, la Chișinău a evoluat formația „Avtograf”. Interpreta un art-rock inteligent. Din componența ei făceau parte oameni culți, inteligenți, muzicieni de conservator de cel mai înalt nivel. Această formație elitară, s-ar părea, aduna stadioane întregi! În 1986 au ajuns, într-un final, și la Chișinău. Palatul Național (pe atunci „Octombrie”) – 7 concerte consecutive, toată săptămîna, plus în zilele de odihnă cîte două concerte – toate biletele erau cumpărate. Sau formația de jazz-rock „Arsenal”. La filarmonica noastră au concertat o săptămînă și era greu să nimerești la concert. Cine mergea la concertele lor? Unde sînt acum acei oameni? Cred că jumătate nu mai locuiește în acest oraș. Am avut uzine, în care lucra nu numai clasa muncitoare, dar și intelectualitatea: ingineri, oameni culți, care erau interesați de muzică. Erau mulți asemenea oameni.

- Aveți prieteni mulți muzicieni ruși, probabil ați observat că Rusia ultimilor 20 de ani stă mult mai bine decît noi în ceea ce privește muzica rock și spațiile concertistice.

- Pentru că muzica rock este o cultură urbană. Dacă este dezvoltat mediul urban, dacă orașele sînt mari, există mult urbanism – acolo au loc de toate. În Rusia există multe centre industriale mari. Iar Moldova este o țară mai mult agrară, mai ales că multă lume, inclusiv muzicieni, a plecat din Chișinău. Pleacă și locuitorii de la sate. Am fost recent la Padova, Italia, acolo sînt 80 de mii de moldoveni! Am început să concertăm pentru diasporă. Pe oamenii pe care anterior îi vedeam la concertele mele din Chișinău, acum îi văd acolo, peste hotare. Avem specificul nostru și nu ne putem compara cu rockul rusesc.

- Îmi pare totuși că azi tineretul este interesat de rock într-o măsură mai mare. Dacă acum cîțiva ani interesul lor înclina spre muzica electronică sau hip-hop, acum gusturile s-au schimbat.

- Muzica rock este la fel cu cea clasică: a fost, este și va fi. De aceea există diferite curente, există valuri, fluxuri și refluxuri, dar ea continuă ! Mereu vor exista festivaluri rock, oamenii vor veni la concerte. Problema constă în proporții. Uitați-vă – noi, la Chișinău, nu avem nici măcar un festival anual bun. 

- La începutul anilor 90voi tot ați organizat un festival

- Pe atunci entuziasmul era atît de mare, că noi înșine organizam și tot noi interpretam. Dar vorba ceea – fiecare să-și facă lucrul. Eu am trecut prin diverse etape de creație. Chiar am fondat unul dintre primele cluburi-rock  – „Cuibul”, era amplasat în subsolul Teatrului „Luceafărul”. Dar la un moment dat am înțeles că nu e pentru mine, că patronarea unui club este un alt gen de activitate, care nu întotdeauna este compatibil cu creația. 

- În clubul „Cuibul” aveau loc nu numai concerte, ci și audierea unor colective de muzică rock?

- Nu, în acei ani deja nu se mai făcea asta. Audieri au fost în anii 80, atunci clubul rock exista ca organizație. Clubul „Cuibul” era un subsol de 85 de metri pătrați, o mică sală de repetiții, pe care am închiriat-o, am pus o scenă micuță. Am făcut totul cu mîinile proprii. Tatăl lui Roman Iagupov ne-a ajutat, fiind sudor. A fost un underground veritabil, acolo am avut două sezoane între anii 1996 și 1998. Acolo au evoluat cele mai interesante trupe din Chișinău, formații străine erau puține: capacitatea sălii nu ne permitea să vindem un număr mare de bilete, pentru a aduce pe cineva din afară. 

- Ați putea să vă amintiți dacă pe timpurile clubului rock „Cuibul” erau colective interesante, care, din oarecare motive, nu s-au dezvoltat în continuare? 

-  Dа! A fost un colectiv fenomenal, foarte popular pe atunci – formația „Raketobil”. Era un fenomen! Pe 80 de metri pătrați ei adunau 150 de persoane. Oamenii dansau, stăteau pe mese. Concertele lor erau adevărate sărbători pentru public. 

- Formația „Raketobil” s-a dezvoltat totuși: au participat la multe festivaluri, au lansat albume… 

- Oricum au avut o viață scurtă, deși formația avea un potențial enorm.   

- Din vechea componență a formației Cuibul a rămas azi doar basistul. Ceilalți au plecat?

- Ei nu sînt în țară. Acum un an și jumătate a plecat în Germania muzicianul cu care am fondat trupa – Igor Coșolean. El era saxofonistul și chitaristul trupei. A vrut să plece și mai înainte, să facă altceva. La început muzica era pentru noi un hobby. Apoi începe viața matură, trebuie să te întreții cumva. Ori muzica te hrănește, ori faci altceva. Dacă apare familia, copiii, se complică lucrurile. Iar muzica, în special cea de autor, cere timp: repetiții, înregistrări în studio, experimente, predispoziții pentru anumite sentimente. În plus, acesta e un hobby costisitor.

- Igor, interpretați muzica Dvs. la petreceri, la sărbătorile de familie? Sau o altă muzică, care vă place?

- Nici pe a mea, nici pe a altora. Pentru mine scena este altceva, eu pe scenă am un rol. Chiar dacă cineva mă roagă să o fac, îmi ofer scuzele și refuz – nu pot interpreta la petreceri. Doar poate să intonez cu cineva. În anii 90, la clubul „Cuibul” a fost o tentativă – aveam un program format din piesele mele preferate, cu care am crescut. Apropo, intenționez să-l reînnoiesc, căci aceste piese îmi plac în continuare, trebuie doar să găsesc timp. Nu toate melodiile mele le pot interpreta la chitara acustică, deoarece aranjamentul lor cere o altă interpretare. Acestea sînt piese făcute pe riffuri de chitară, pe anumite secțiuni de ritm sau care au nevoie de două chitare sau de o chitară și un instrument solo.

- Enumerați niște piese străine care vă plac și pe care le-ați include în program ?

- Am această idee! Ar putea fi „Klubnica so lidom” („Krematorii”), „Serîi golubi” („Zvuki Mu”). Desigur, 3-4 piese ale formației „Voskresenie”) sau „Mașina vremeni”. Aș include și două piese în limba germană ale formației Ton Steine Scherben.

- În albumul „Priz” piesa-bonus este „Nina”, pe care ați interpretat-o în limba germană. Vorbiți bine germana?

- A fost un timp în care locuiam în Germania. Aveam viză de reședință, însă nu stăteam mai mult de 3-4 luni acolo, veneam aici – nu-mi puteam abandona formația.

Formația „Cuibul” în noua sa componență își continuă activitatea creativă

Eroii mei erau oamenii harnici”

- Igor, propun să-mi răspundeți la niște întrebări care nu au tangențe cu muzica. Așadar, cine a fost eroul Dvs. în copilărie?

- Diferiți în diferite timpuri. Cred că au fost niște muzicieni, eroi din filme. Părinții mei erau pedagogi, în copilărie îmi părea că nu este nimic deosebit în asta. Clar că-mi plăceau aviatorii, cosmonauții. Dar înțelegeam că aceștia sînt puțini, că trebuie să visezi la ceva real. Am avut colegi de clasă ai căror tați conduceau КаMAZ-uri. Era ceva! Am crescut la Vatra, pe atunci se numea Ghidighici. Majoritatea locuitorilor lucrau la întreprinderea  „Nerudstrom”, din rusă „Materiale de construcție nemetalice”, unde era prelucrată marmură, granit. Și aceste blocuri enorme, pe care noi le vedeam, venind la părinții noștri, aceste strunguri colosale, ferăstraie de cinci metri impresionau mult. Iată nenișorii aceștia, acești muncitori erau eroii mei. De fapt, acesta este rock 'n' roll! Aici e dinamică, sunet, forță – tot ce formează rock and rollul.  

- Care este defectul Dvs. cel mai mare?

 - Cred că am multe. Dacă trebuie să fiu mai pragmatic, eu din contra, devin credul și naiv. Iar dacă trebuie să am un comportament mai lejer, pot fi foarte timid. Echilibrul, comunicarea cu oamenii este o știință pe care trebuie să o însușești. Mai ales dacă ești conducătorul unui colectiv. Dinamica relațiilor trebuie perfecționată. Eu nu am învățat arta de a conduce, multe le făceam intuitiv, cum puteam. Poate nu întotdeauna m-am comportat corect față de oameni.

- Vă place să gătiți?

- Îmi place! Bucătăria noastră națională este diversă, gustoasă, produsele noastre, se spune, sînt– mai sănătoase și mai bune decît în alte țări. Și acum, dacă tot în magazine avem de toate, îți poți permite tot ce dorești. Am încercat să gătesc de toate – pește, carne, legume, supe, salate. Pot face orice, doar dacă am timp suficient. Într-un timp chiar eram pasionat de gătitul în cuptorul special cu opțiuni Sous-Vide, în care produsele se coc într-un ambalaj de vacuum la temperatura 60-70 grade și capătă un gust fin, deosebit. Este un alt gen de bucătărie, popular printre gurmanzi. Ce practic de obicei? Seara, dacă lupt cu greutatea, dar mi-i foame, gătesc o salată puțin calorică, dar minunată, din ton cu brînză. Dacă am ceapă – adaug, dacă e verde – merge verde. Plus niște roșii și ardei dulci. Puțin ardei, ulei de măsline… ideal!

- Cel mai iubit și mai semnificativ loc din Chișinău?

- În diferite timpuri au fost locuri diferite. Adolescent fiind, mergeam la Teatrul Verde. Prima dată am fost acolo la concertul formației  „Mașina vremeni” în 1983, aveam 14 ani. Lacul Comsomolist – actualul Valea Morilor – era locul preferat. Tata ținea minte cum au fost construite aceste scări, îmi povestea. Al doilea loc preferat – Dendrariul, unde ne plimbam după lecții. În tinerețe, la începutul acelor întruniri muzicale, în parcul „Pușkin ” (azi Ștefan cel Mare), era cafeneaua  „Guguță”. În anii 88-89, acolo exista un studio de înregistrări. Erau magnetofoane cu bobine și cu casete, era un catalog al trupelor muzicale, și oamenii puteau cumpăra o casetă cu înregistrări sau puteau da ceva pentru a fi înregistrat. Eu mergeam la Moscova și aduceam înregistrări noi. Serile, acolo era locul preferat: serveam cafea, vorbeam despre muzică. Apoi a fost un loc în curtea Casei de Cultură  „Steaua roșie”, acolo era bazată trupa „Cead”. Aveau loc concerte în fiecare săptămînă, se adunau acolo oameni interesanți. 

- Și acum cea mai complicată întrebare. Ce ați face în ultima zi din viață?

- S-ar putea să născocesc multe, dacă vorbim în termeni fantastici. Iar dacă vorbim sentimental-practic, îți poți imagina că este ultima ta zi, însă ea oricum nu va fi ultima. Pe mine, spre exemplu, mă inspiră dereticarea. Îmi place să fac ordine în casă. Mai ales acum, că stau cu copiii, este un haos permanent. Dar acasă trebuie să existe confort. Dereticarea este un act de creație. Îți cureți spațiul din exterior și din interior. Și aceasta te inspiră să-ți faci viața mai bună, că construiești ziua de mîine, să ei niște decizii. În ultima vreme îmi place să simplific viața. Pot arăta ca un star-rock – îmbrăcat super-modern etc. Dar nu am nevoie. Pentru mine principalul este comoditatea. 

- Mulțumesc pentru convorbire!

- Și eu vă mulțumesc! Bine că există așa oameni ca voi, azi prea puțini se arată interesați de aceasta. Dar este istoria noastră, istoria țării noastre este compusă din evenimentele care au avut loc pe parcurs. Le vezi pe toate și te întrebi: de ce se întîmplă așa? Începi să analizezi și înțelegi aceste procese și circumstanțe. Da, acum 20 de ani orașul era altfel. Iar acum 40 de ani – cu totul altfel. Dar este istoria noastră, pe care noi o creăm și care pleacă.

Au pregătit Nicolai Mișcoi și Svetlana Derevșcicova 

Urmărește-ne pe Odnoklassniki, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Sondaj Toate

load