Cristina Spînu: Aș vrea ca în această lume să nu mai existe copii flămînzi

Pentru unii, a fi un om bun înseamnă a fi un om slab. Cu toate acestea, unii oamenii, chiar dacă sînt criticați, aleg să fie buni și să ajute, chiar și atunci cînd îi lasă puterile.

Astăzi vă invit să faceți cunoștință cu Cristina Spînu, fondatoarea asociației ”Frigiderul comunitar”, organizație care pregătește prînzuri calde pentru bătrînii care își trăiesc zilele de azi pe mîine.

Despre cum a apărut în timpul pandemiei ideea de a alimenta oamenii nevoiași și cît de greu este să faci caritate în Republica Moldova, aflați din interviul de mai jos.

Cristina Spînu - eroina noastră de astăzi

Hrăneam toată clasa. Încă începînd cu clasa a 6-a, a 7-a luam de acasă mai multe tartine ca să le ofer acelor copii din clasă care erau puțin mai flămînzi. Tata lucra la un combinat de carne, iar mezelurile și salamurile nu lipseau niciodată din casă. Am început să fac caritate și să pregătesc prînzuri calde pentru cei nevoiași în timpul pandemiei, cînd majoritatea ne-am pomenit într-o situație grea, unii au rămas fără un loc de muncă, am fost închiși în case. Atunci am început să îi ajut pe unii cu produse alimentare. La un moment dat, am înțeles că nu toți au posibilitatea să gătească chiar și un pilaf gustos. Pe lîngă orez, este nevoie și de ceapă, și de morcov, dar și de suflet.

Unii nu au gaz, alții nu au lumină, au condiții de trai care nu le permit să-și prepare un prînz cald. De aici și a venit ideea să le prepar eu aceste porții de mîncare. Le puneam în caserole și le spuneam să vină la mine acasă la o oră anumită să ia mîncarea. Veneau 3, 4, 5, 6 persoane, apoi 10-15 și am pornit de la ideea ca să vină cei care au cu adevărat nevoie. Trebuie, totuși, să fim sinceri cu noi înainte de toate. Mai tîrziu am avut cazuri că veneau și cu mașini scumpe la poartă după o porție de mîncare. Unele domnișoare cu gentuțe frumoase și bine îmbrăcate veneau și spuneau că nu au ce mînca. Acum, însă, prînzurile sînt strict pentru bătrîni singuratici, invalizi care sînt țintuiți la pat.

Am început cu 10-15 persoane, iar acum, după trei ani, avem 223 de persoane pentru care pregătim prînzuri calde.

Dacă la început pregăteam doar pentru cei din Chișinău, acum am ieșit în afara orașului, ne-am extins și în sate unde situația este destul de complicată, destul de grea. Am găsit voluntari care s-au oferit să repartizeze aceste prînzuri calde, în colaborare strînsă cu administrația publică locală. Astfel, administrația ne oferă listele persoanelor vîrtnice, unele primării din sate chiar ne ajută cu livrarea. Totuși, mi-am dorit ca aceste cantine comunitare să ajungă și în satele uitate, unde situație este și mai grea.

De unde găsiți resursele financiare pentru produsele necesare?

Cristina Spînu: Din donații, am creat și un site, de una singură, așa cum am putut, deși acum primesc critici de ce este doar în limba rusă, de ce nu este și în limba de stat sau în engleză. Însă eu l-am făcut așa cum am putut. Pe site am plasat toate informațiile despre donații. Oamenii pot vedea cum pot dona oficial, paypal, patrion, toate sistemele sînt oficiale, iar banii ajung în contul asociației.

De unde vin cele mai multe donații?

Cristina Spînu: De peste hotare, totuși peste hotare sumele sînt mai mari. Cei din țară oferă bani mai puțini și adesea nu ne ajung. În caritate, totuși, niciodată nu sînt suficienți bani. Chiar și astăzi nu ne ajung bani, nu avem carne, nu avem legume de sezon, dovlecei, vinete, pentru că pentru noi este foarte scump.

Cine sînt bucătarii asociației?

Cristina Spînu: Eu și o bucătăreasă din Pîrlița. Două persoane, mă mai ajută și mama mea de 75 de ani. Eu încep să gătesc pe la 4 dimineața, iar deja la 6 dimineața mașina merge să repartizeze mîncarea prin sate. Deja pe la ora 8-9, prînzurile calde sînt repartizate de primării prin sate.

V-ați ciocnit vreodată cu critici?

Cristina Spînu: Sincer nu, unicul reproș pe care l-am avut a fost de ce gătim ca la restaurant. Unii, nu știu de ce, cred că oamenii nevoiași merită o hrișcă uscată, o supă cu cartofi și fără legume. Noi, în schimb, le facem tort Napoleon, eclere, frigărui de pui, la noi este totuși un meniu complet. Iată de ce unica frază pe care o putem numi critică a fost de ce gătim ca la restaurant, însă acest lucru nu m-a supărat, dar m-a făcut fericită.

Ce-ați vrea să le spuneți oamenilor care ar putea să ajute, dar nu o fac?

Cristina Spînu: Aș dori foarte mult să fac un apel către producătorii autohtoni, către fermieri, către cei care au produse alimentare, chiar și markete, magazine alimentare simple – nu aruncați produsele alimentare. Oferiți-le persoanelor care dețin cantine sociale. Nu știu de ce ei nu vor să colaboreze, ei preferă să arunce foarte multă mîncare la gunoi. Sînt produse care expiră peste două zile, dar eu azi pot prepara bucate din ele și repartiza mîncarea prin sate. Eu pot veni să le ridic și chiar în aceiași zi să le livrez.

Au fost perioade în care ați vrut să renunțați?

Cristina Spînu: Da, au existat astfel de perioade, chiar nu demult mi-am zis că renunț, dar astea sînt doar niște încercări. Viața te încearcă ca să vezi cum o să treci de aceste obstacole, dar eu nu voi renunța, căci dacă iubești ceea ce faci, nimic și niciodată nu te poate opri. Eu iubesc ceea ce fac, iubesc la nebunie, îmi place să ajut, pot chiar și în zilele de weekend să acord acest timp în detrimentul familiei. Mulțumesc familiei că mă înțeleg, nu este greu să faci o faptă bună, doar că uneori mă ciocnesc cu neînțelegerea oamenilor. Unii mă întreabă cît timp o să mai hrănești oamenii? O să te saturi, lasă, caută un loc de muncă undeva într-un oficiu! Dar eu nu pot, nu o să renunț, voi continua să fac acest lucru.

Există istorii de viață a celor pe care îi ajutați care v-au marcat?

Cristina Spînu: Desigur, sînt foarte multe. Sînt doi bătrînei, a căror fiu de vreo patru ani a dispărut, iar ei încă îl așteaptă. Cunosc și un băiețel care este invalid de la naștere. Ne-am dresat la mai multe instituții de stat, dar am întîmpinat mai multe obstacole. E trist că un copil de 11 ani, invalid, nu a avut niciodată cărucior. Mama mai are încă trei copii mici și îi este foarte greu. Acum, cu ajutorul unor oameni buni, în toamnă urmează să primim un cărucior. Sînt sate în care nu există grădinițe, pentru mine acest lucru a fost șocant. Dar ce fac acești copii vara? Merg la rîu, pasc animalele. Așa un copil a venit într-o zi la noi la bucătărie și ne-a spus că mama e pe cîmp, fratele mai mare, la fel, era plecat undeva cu lucru, iar el era singur acasă. Un copil de patru anișori, cu sandale rupte, nespălat, a venit și ne-a cerut ceva de mîncare. L-am așezat la masă, i-am dat terci, pîine cu unt și cu magiun, un ceai.

Adesea întîlnesc bătrînei care sînt țintiți la pat, iar și cînd le aduc prînzul, ei nici nu se scoală. ”Eu vreau să mor, nu vreau să trăiesc, nu îmi aduce prînzul, nu am nevoie de el!”.

Văd în ochii lor tristețe, ei sînt ca niște copii mici. În astfel de momente le spun să se ridice, să mănînce o supă caldă, un chec, în speranța că o să le treacă gîndurile rele.

Astfel de cazuri sînt foarte multe. Majoritatea bătrînilor pe care îi întîlnim, cu vîrsta de peste 60 de ani, nu mai vor să trăiască, ei sînt uitați, au neajunsuri, greutăți, iar cînd vine iarna, le este și mai greu, pentru că nu au cu ce să se încălzească. Fiecare istorie o trec prin mine.

Ce le-ați spune acelor copii care au plecat și au uitat de cei care le-au dat viață?

Cristina Spînu: Nimic nu le-aș spune. Nu sînt eu persoana care să-i judece. Carma, din păcate, o să îi ajungă, totul se întoarce, într-o zi vor ajunge și ei ca părinții lor.

Primeam comentarii pe facebook de la persoane care ne întrebau, de exemplu, de ce nu ajungem și la tatăl lor. La mine apărea întrebarea: cine sînt ei? Am avut o istorie cu un bătrînel, care are cinci fiice: una în Israel, celelalte, la fel, peste hotare. Eu am întrebat: Cum, voi sînteți cinci fiice, toate peste hotare și nu veniți la tatăl vostru? Apoi am primit răspunsul: ”Păi, dacă dați la toți, de ce nu dați și tatălui nostru?”.

Îmi pare nespus de rău, tatăl lor era bolnav mental și fizic și chiar avea nevoie de ajutor, dar chiar și în acest caz nu am renunțat la domnul respectiv. Însă fiicele lui nu-l ajută nici pînă în prezent. Dar nu eu sînt cea care ar trebui să îi învăț ce să facă și cum să aibă grijă de părinți. Eu cred că ele vor înțelege singure la momentul potrivit unde au greșit.

Cine este modelul dumneavoastră de viață?

Cristina Spînu: Toți îmi spun că semăn cu bunica. Bunica avea cinci copii, inclusiv mama mea, iar în timpul războiului mereu masa era plină cu bucate, poate nu din ales, dar pentru ea nu existau copii străini, oameni străini. Ea primea pe oricine la masă. Iată de ce toți care o cunosc pe bunica mea și părinții mei îmi spun că semăn foarte mult cu ea, cu bunica Maria, atît la chip, cît și la suflet. Tatăl meu este decedat de 15 ani, iar mama are 75 de ani, dar, cu toate acestea, mă ajută la bucătărie. Mă ajută și o mătușă la prepararea prînzurilor. Sîntem o familie destul de modestă, am avut și eu lipsuri în copilărie. Cînd eram flămînzi, mîncam paste făinoase cu pîine ca să ne ținem sătui. Eu știu ce înseamnă să faci supe din cartofi stricați, pentru că de alții nu aveam. Eu am trecut prin greutăți, dar nu are rost să ne amintim de perioadele grele, trebuie să mergem înainte.

Ce vă spune copilul dumneavoastră?

Cristina Spînu: Am un adolescent de 15 ani și mă bucur foarte mult că mă copie pe mine. El niciodată nu m-a întrebat de ce fac caritate. Recent am văzut cum el a cumpărat valeriană în farmacie pentru o bunicuță care număra bănuții. El s-a apropiat și a întrebat-o dacă îi ajung bani. Am înțeles că bunica avea nevoie de valeriană și de pastile pentru tensiune, niște medicamente foarte ieftine. Copilul meu i le-a cumpărat din banii proprii, iar acest lucru m-a bucurat foarte mult. Asta m-a făcut să înțeleg că el ia exemplu de la mine. El poate să ia la școală mîncare și pentru un prieten sau pentru o prietenă. Noi sîntem exemple pentru copii noștri. Mă bucur că nu este gelos, că nu este egoist. Uneori îmi pare rău pentru că îi propun să îi cumpăr ceva dulce, de exemplu o apă dulce, dar el îmi spune că mai bine să o dau unui copil.

Nu demult el și-a spălat trotineta, a curățat-o și m-a rugat s-o dăruiesc vreunui copil din sat. Așa am făcut și cu bicicleta lui foarte bună.

E ușor să fii bun în Republica Moldova?

Cristina Spînu: Nu, nu este deloc ușor. Caritatea în Republica Moldova se face foarte greu. Cred că oamenii au încredere în mine, dacă donează produse alimentare. Oamenii nu donează doar bani, aduc la poartă saci de cartofi, ceapă. Cînd ofeream mîncare boschetarilor, scriam că am nevoie de ceapă, morcov, orez și rugam oamenii să aducă produsele alimentare, iar eu în fiecare duminică făceam mîncare pentru oamenii străzii. Sînt unii care categoric nu vor să doneze bani. Așa și spun că nu vor să doneze bani, dar donează produse alimentare. Avem afișată și o listă de produse alimentare de care avem nevoie lunar, nu mai spun de sare, pastă de tomate, roșii și alte legume. Dar acte de caritate în Republica Moldova este foarte greu să faci.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră familia?

Cristina Spînu: E un loc, e un cuib, familia este stîlpul meu de sprijin. Dacă nu aș avea susținerea familie, cu siguranță nu aș putea face ceea ce fac. Dacă nu ar exista înțelegere în familie, eu nu aș face caritate, dacă nu aș fi ajutată, susținută fizic, moral și financiar de soț, cu siguranță nu aș face caritate. Eu de multe ori le spun celor care vin cu inițiativa de a prepara bucate în sate. Eu îi sfătuiesc mereu să discute pentru început cu familia. Dacă familia te susține, o să-ți meargă totul foarte bine. Fără susținerea familiei nu poți porni nici un act de caritate.

Acasă este...

Cristina Spînu: Este la mama, lîngă mama, cu mama. Mama foarte mult contează pentru mine, dar cred că și pentru oricine. Ea este și blîndă, și severă atunci cînd este nevoie. Acasă este familia, unde e cald, e bine, e gustos.

Cum ați dori să se dezvolte în viitor fundația ”Frigiderul comunitar”?

Cristina Spînu: În țara noastră este greu să fii o cantină mobilă de genul food truck. Cu ajutorul acestei camionete aș putea acoperi acele sate unde nu este o alimentară, nu este un punct medical. De exemplu, la 50 de km de Chișinău este un sat unde locuiesc 8 persoane. Nu este nici un punct medical, nici o alimentară acolo, trebuie să mergi la 30 de km ca să ajungi la cea mai apropiată alimentară. Mi-aș dori să ajungem în aceste sate cu pîine, cu lactate, cu legume, cu un prînz cald. Aceste produse le-ar putea ajunge pentru o săptămînă. Nu aș dori să primesc statutul de cantină socială, acest lucru ne-ar face dependenți de stat, iar asta ne-ar limita în idei. Nu cred că la stat cineva oferă nevoiașilor Tiramisu. Pentru mine aceste prînzuri calde reprezintă un atelier de creativitate. Toate realizările mele din bucătărie, chiar dacă nu sînt bucătăreasă, cofetar, toate ideile mele eu le realizez în bucătăria asociației. În unele sate, oamenii îmi spun că: nici acasă la mama nu am văzut așa mîncare cum vedem la dumneavoastră. Pentru mine acesta este un compliment, eu mă bucur că oamenii savurează aceste bucate, care nu și le pot permite. Iată, aș dori să mă dezvolt în așa fel, încît să mă pot deplasa. În Europa, acest lucru este unul destul de simplu. Acum sîntem în așteptarea unui food truck din Germania, însă deocamdată nu știu dacă statul îmi va permite să mă deplasez prin sate. Dacă voi fi limitată, desigur acest lucru nu va putea fi realizat.

Ce ați schimba în Republica Moldova?

Cristina Spînu: De fiecare dată îmi amintesc de o melodie de-a lui Alexandr Rosenbaum. În acea melodie sînt așa cuvinte: Îmi iubesc atît de mult țara, dar urăsc statul (ya tak liubliu svoiu stranu, no nenaviju gosudarstvo). Iubesc foarte mult Moldova, am avut multe ocazii să plec de aici, chiar și în 2010, 2011, să plecăm în Canada, în Italia, în Spania, chiar și la Moscova. Nu știu de ce, dar mereu ceva mă oprea să rămîn aici. Îmi iubesc foarte mult poporul, țara, copiii, bătrînii: și pe cei răi, și pe cei buni. Ce aș dori să schimb? Cred că nimic, în viața mea eu las lucrurile să se întîmple exact așa cum trebuie să se întîmple. Ce e dat - o să se întîmple, ce nu – nu se va întîmpla. Cred că aș schimba politica statului în domeniul risipei alimentare. Aș vrea ca agenții economici să meargă în întîmpinarea noastră. De ce ei nu donează produsele alimentare? Pentru că există legea care le interzice să doneze produsele alimentare și sînt impuși să le utilizeze. Dar aș dori ca această lege să fie puțin modificată, ca un magazin să mă poată suna, eu să vin, să iau aceste produse alimentare și să le duc în satele unde oamenii chiar au nevoie de ele. Eu văd cîte produse alimentare sînt pur și simplu aruncate la gunoi.

Care este cel mai mare vis al dumneavoastră?

Cristina Spînu: Să nu mai întîlnesc nici un copil flămînd. În trei ani, am văzut atît de mulți copii flămînzi, nu îmi vine să cred că acest lucru este posibil în 2023. Pentru mine un copil flămînd reprezintă tragedia unui stat. Cînd un părinte nu își permite să hrănească copiii, aceasta este o adevărată tragedie.

Interviu realizat de Cristina Moisei