Alegerea Italiei și reîncarnarea de dreapta în Europa

Noul guvern al Italiei poate marca o nouă etapă în istoria nu numai a țării, ci și a întregii Uniuni Europene. Prim-ministru Giorgia Meloni este văzută de mulți ca o politiciană care încearcă să fie mai independentă față de influența SUA și care apără interesele naționale.

Tradițiile se prăbușesc

Italia este una dintre cele mai dezvoltate țări din lume. Este una dintre cele șapte puteri principale și are un nivel înalt de dezvoltare a industriei și agriculturii. Din cele mai vechi timpuri, Italia a fost nu numai centrul formării civilizației antice europene, ci și una dintre fortărețele catolicismului, unde se află centrul creștinismului occidental - Statul Vatican, condus de pontiful roman, Papa de la Roma, Patriarhul Occidentului.

Italia este o democrație destul de veche și, cu excepția epocii lui Benito Mussolini, a fost întotdeauna renumită pentru tradițiile sale politice. În plus, aceasta este o țară în care nu a fost prevăzută denazificarea și aproape toate forțele Consiliului Fascist Suprem, întregul aparat birocratic, polițienesc și militar s-au alăturat noii republici italiene, fapt care s-a întîmplat după sfîrșitul celui de-al Doilea război mondial.

Cu toate acestea, în Italia au fost întotdeauna puternice pozițiile partidelor de stînga și ale comuniștilor, iar Partidul Socialist Italian, înființat în 1892, a făcut parte în repetate rînduri din guvernele de coaliție.

Astăzi, în Italia se prăbușesc vechile orînduiri politice. Principalele partide, precum Partidul Creștin Democrat (fondat în 1943), care protejează interesele marii burghezii, agrarienilor și bisericii catolice, Partidul Republican Italian, fondat, destul de ciudat, în 1832 (partidul burgheziei mijlocii și mici), Partidul Socialist Italian, Partidul Social Democrat Italian, își pierd vechile poziții dominante. Partidul Comunist Italian (PCI) - fondat în 1921, cîndva cea mai mare forță politică de stînga, cetatea așa-numitei "alternative democratice", a părăsit pozițiile de lider după prăbușirea URSS și s-a destrămat într-o serie de entități politice slabe.

Cu toate acestea, mai are încă putere Partidul Conservator de dreapta al fostului prim-ministru Silvio Berlusconi, care a devenit, pentru o vreme, la sfîrșitul secolului al XX-lea, o forță politică dominantă și un fel de far pentru toate forțele de dreapta din Europa. Acest partid era și este renumit pentru puterea, populismul, naționalismul realist și, bineînțeles, liderul său nemuritor și ambiguu. Silvio Berlusconi, desigur, și ieri, și astăzi este unul dintre cei mai proeminenți politicieni ai vechiului continent, coloana vertebrală a vieții politice a Italiei.

Cei de dreapta din flancul drept

Partidele de dreapta din Italia au avut întotdeauna poziții trainice. Cum să nu ne amintim de Aldo Moro, președintele Consiliului de Miniștri al Italiei în perioada 1974-1976, ucis brutal de militanții "Brigăzilor Roșii", Licho Gelli, politician, om de afaceri, misticul și liderul masonilor, loja de dreapta Pi-2 (Propoganda-2), care pregătea o lovitură de stat de extremă dreapta în Italia. Alessandra Mussolini, politiciană, scriitoare și actriță, liderului Partidului Mișcării Sociale Italiene, Umberto Bossi - liderul Ligii Nordului și mulți alții. Unul dintre centrele intelectuale ale Europei de dreapta a fost revista Orion, care timp mai de mulți ani a entuziasmat mințile europenilor. Așadar, pozițiile de dreapta și de extremă-dreapta din Italia s-au păstrat întotdeauna și au fost foarte influente. Cu toate acestea, ceea ce se întîmplă astăzi necesită o discuție aparte.

La ultimele alegeri parlamentare din Italia din septembrie 2022, a cîștigat o coaliție de forțe de dreapta și de extremă-dreapta. Avînd în vedere faptul că Italia este o republică parlamentară, iar președintele este o figură reprezentativă, acesta este un eveniment foarte important pentru țară. Avînd în vedere faptul că Italia este una dintre principalele economii ale lumii, o fortăreață a industriei și agriculturii europene, un gigant industrial-agricol ale cărui poziții sînt mai puternice decît ale Canadei, Australiei sau Spaniei, putem presupune ce se întâmplă acum în cluburile și centrele intelectuale și politice ale lumii. Coaliția este condusă de un tînăr politician care a crescut la Roma, într-unul dintre cele mai proletare regiuni, orașul etern, renumit pentru pozițiile sale de stînga și de extremă stînga. Acest politician este un activist de dreapta din tinerețe - Giorgia Meloni.

O altă poziție

Toate aceste schimbări, care seamănă destul de mult cu o revoluție conservatoare, deoarece extrema dreaptă a venit la putere în Italia pentru prima dată de la Benito Mussolini, a zdruncinat serios Europa. Evenimentele care au urmat și întîlnirea cu președintele republicii au încins și mai mult spiritele în rîndul analiștilor politici și al întregii societăți italiene. Principalul lucru este că această victorie vorbește despre faptul că întreaga imagine politică italiană și europeană se îndreaptă serios spre dreapta, cu o extremă dreaptă destul de puternică și o tendință radicală.

Presa italiană și europeană relatează următoarele despre acest eveniment extraordinar. Săptămîna trecută, Giorgia Meloni s-a întîlnit de două ori cu președintele. La prima întîlnire de dimineață ea a ajuns împreună cu doi potențiali parteneri din viitoarea coaliție - liderul Ligii Nordului de extremă-dreapta, Matteo Salvini, și veteranul politicii italiene, fostul prim-ministru, Silvio Berlusconi. Întîlnirea a durat doar 11 minute: Meloni l-a asigurat pe președinte că coaliția partidelor de dreapta și de extremă-dreapta crede în unanimitate că anume ea ar trebui să conducă guvernul italian.

După plecarea vizitatorilor, biroul președintelui italian Mattarella a anunțat că spre seară președintele s-a întîlnit din nou cu Meloni, deja între patru ochi. Și ea l-a convins pe șeful statului că este capabilă să formeze o coaliție de guvernămînt funcțională, iar el i-a dat oficial instrucțiunea de a forma un guvern.

În această situație, cînd se formează un guvern, care este radical diferit de majoritatea forțelor conducătoare din Europa, trebuie remarcată o altă circumstanță importantă care caracterizează blocul forțelor politice care au ajuns la putere în republica italiană. Toată lumea cunoaște atitudinea pozitivă a liderului Ligii Nordului, Mattio Salvini, față de Rusia și președintele FR, Vladimir Putin. Dar asta nu e tot! În presă s-au scurs două înregistrări audio ale conversațiilor lui Silvio Berlusconi, în care politicianul în vîrstă de 86 de ani vorbește foarte pozitiv despre președintele rus Vladimir Putin.

În prima înregistrare, Berlusconi se laudă că Putin i-a trimis 20 de sticle de vodcă drept cadou de ziua de naștere și l-a numit pe italian "numărul unu dintre cei mai buni cinci prieteni ai săi”. Cu toate acestea, pentru a fi corect, trebuie remarcat faptul că însuși liderul coaliției și viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, Meloni, este un auro-atlantist și are o atitudine critică față de președintele rus, deși susține o serie de puncte specifice politicii rusești. De exemplu, atitudinea ei față de persoanele LGBT este foarte negativă, percepe negativ dezindustrializarea Europei, politica de imigrație urmărită de Bruxelles, are poziții dure cu privire la problemele națiunii, familiei și rolului statului.

Moștenitorii lui Mussolini?

La alegerile din septembrie, Partidul Naționalist anti-imigrație "Frații Italiei" condus de Meloni a cîștigat doar 26% din voturi. "Forza Italia!" a lui Berlusconi și Liga Nordului a lui Salvini au cîștigat aproximativ cîte 8% fiecare.

Ce știm despre partidul ”Frații Italiei”, care a obținut cele mai multe voturi în coaliție și în cercurile de tineret unde viitorul șef al Guvernului și-a început cariera de succes? Una cu adevărat de succes, pentru că nu este doar primul lider de extremă-dreapta al unei țări europene de mulți ani, ci și prima femeie care a ajuns la conducerea Consiliului de Miniștri al Italiei în întreaga sa istorie.

Istoria "Fraților Italiei" își are rădăcinile în mișcarea de extremă-dreaptă postbelică a țării. "Frații Italiei", ca forță politică, apare din blocul politic "Mișcarea socială italiană – Forțele Naționale de Dreapta" (MSI-DN). Această organizație politică a fost creată în 1947 și a fost numită "Mișcarea socială italiană". Partidul era condus de politicianul de dreapta Giorgio Almirante. În 1972, după fuzionarea cu "Partidul Democrat al Unității Monarhiste" (fondat în 1959), a adoptat denumirea de "Forțele Naționale de Dreapta". Noul partid și-a găsit imediat locul în realitățile politice ale Republicii italiene și a cîștigat locuri în Parlament și Senat. În martie 1972, liderii partidului monarhist, profesorul A. Covelli și miliardarul napolitan A. Lauro, alăturîndu-se liderului MSI G. Almirante, au decis să fuzioneze cu extrema dreaptă. Ca urmare a acestei "căsătorii din interes", s-a născut o nouă idee - mișcarea socială italiană "Forțele Naționale de Dreapta". Frontul drept unit, după ce a întocmit o listă comună de candidați, a obținut 8,7% din voturi și 56 de locuri în Camera Deputaților, 9,1% și 26 de locuri în Senat. Pentru mulți, aceste rezultate erau uluitoare. Presa burgheză europeană trîmbița despre "fenomenul de mai" al MSI-DN. Cu toate acestea, promovarea celor ultra și monarhiștilor nu a fost întîmplătoare și a avut propriul model justificat, care se baza pe criza liberalismului și a valorilor democratice occidentale. Apoi a avut loc scindarea, cînd 17 membri ai Parlamentului din 35 și 9 senatori din 15 au părăsit partidul și au creat așa-numitul partidul Democrația Națională. Împreună cu ei a plecat și președintele partidului, A. Covelli.

Gianfranco Fini a preluat conducerea partidului de la Giorgio Almirante în 1987. Cu toate acestea, după moartea lui Almirante în anul următor, Fini a rămas fără apărătorul său și a început treptat să fie văzut ca un lider slab, iar partidul a fost condus o vreme de Pino Rauti. În 1993, Gianfranco Fini și Alessandra Mussolini, nepoata lui Benito Mussolini, au primit în mod neașteptat un sprijin fără precedent, candidînd la funcția de primar de Roma și, respectiv, de Napoli. Deși au pierdut alegerile, fiecare dintre ei a obținut aproximativ 45% din voturi. În 1995, partidul a fost dizolvat oficial, iar noua forță a primit denumirea de "Alianța Națională", de atunci partidul este considerat de analiști drept o forță de dreapta mai moderată, care a făcut chiar parte din guvernul de coaliție al lui Silvio Berlusconi.

Astfel, partidul Frații Italiei, fondat în 2012, își ia rădăcinile din Mișcarea Socială Italiană (MSI), care la rîndul său a apărut din rămășițele regimului lui Mussolini.

Menționăm că partidul lui Meloni păstrează sigla partidelor de extremă dreaptă de după război - flacăra cu trei culori, care este adesea percepută în Italia ca un foc care arde pe mormîntul lui Mussolini.

"Giorgia Meloni nu vrea să renunțe la acest simbol, deoarece este o parte a personalității sale de care nu poate fugi, este tinerețea ei", spune Gianluca Passarelli, profesor de științe politice la Universitatea Sapienza din Roma. "Partidul ei nu este fascist", este sigur profesorul. - Fascismul înseamnă a cîștiga puterea și a distruge sistemul. Ea nu va face acest lucru și nu va putea. Dar partidul are aripi care au legătură cu mișcarea neofascistă. Ea s-a menținut întotdeauna undeva la mijloc".

Răspunzînd la provocările vremii

Pe 22 octombrie, noul guvern al Italiei, în frunte cu liderul partidului de dreapta Frații Italiei, Giorgia Meloni, a depus jurămîntul.

Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a felicitat-o pe Meloni cu depunerea jurămîntului, exprimîndu-și speranța pentru o cooperare constructivă cu noul guvern.

Guvernul format cu greu poate fi numit feminin: din 24 de fotolii de miniștri, șase sînt ocupate de femei. Vicepremieri au fost numiți liderul "Ligii Nordului", Matteo Salvini, care a condus Ministerul Infrastructurii țării, și coordonatorul partidului "Forza Italia!", Antonio Tajani (citiți: Silvio Berlusconi), noul ministru de Externe al Italiei.

Locuri în ministere au primit nouă membri ai partidului Frații Italiei, în timp ce "Forza Italia!" a lui Berlusconi și Liga Nordului a lui Salvini a primit cîte cinci portofolii fiecare. Cinci fotolii au fost ocupate de așa-numiții tehnicieni - specialiști care nu au afiliere politică. Ministru al Economiei a devenit Giancarlo Giorgetti, membru al Ligii Nordului, iar Ministrul Industriei - Adolfo Urso, membru al Fraților Italiei, care cu un an înainte de a primit funcția, a fost președinte al Comisiei parlamentare pentru securitatea republicii (COPASIR), care controlează activitatea serviciilor speciale. În funcția de ministru al Administrației de Stat a ajuns fratele medicului personal al lui Berlusconi și membru al partidului "Forza, Italia!", Paolo Zangrillo. În fruntea Ministerul de Interne a ajuns susținătorul lui Salvini și membru al partidului ”Liga Nordului” Matteo Piantedosi, care împărtășește poziția liderului partidului în lupta împotriva imigrației ilegale. Ministru al Justiției a devenit Carlo Nordio din partidul Frații Italiei, iar Gilberto Pichetto–Fratin, un susținător al lui Berlusconi, a devenit ministru al Energiei (Meloni l-a confundat pe ministru cu Paolo Dzangrillo, un coleg de partid), iar Guido Crosetto a primit funcția de ministru al Apărării.

Ceremonia solemnă în prezența președintelui Sergio Mattarella a avut loc la Palatul Prezidențial Quirinal. Melani a devenit prima femeie în funcția de prim-ministru din istoria Italiei.

Să rezumăm cele spuse. Vedem că în Europa vin vremuri noi. Vechile forțe politice pleacă în trecut. Acest lucru se vede și în Italia, și în Franța, și Spania, și alte țări ale UE. Noi forțe invadează realitățile politice, care corespund mai bine vremurilor de azi, noilor provocări ale timpului nostru complex și aproape că de război. De exemplu, astfel de partide precum Reunirea Națională din Franța, condusă de Marine Le Pen, care a organizat un mare miting anti-imigrație la Paris pe 21 octombrie, așa-numitul partid ”Democrații suedezi” care a cîștigat recent în Suedia, Partidul Libertății austriece, mișcarea Vox din Spania și multe altele, sînt actuale astăzi. Ele se deosebesc de cele vechi de dreapta prin multe idei și opinii politice. De exemplu, absența antisemitismului, reducerea influenței catolice, absența doctrinelor imperialiste și militariste, critica capitalismului și a lumii occidentale, dar, cel mai important, aceste partide noi de dreapta critică mai mult politica SUA, decît a Rusiei și a altor țări Eurasiatice. Politica de îndepărtare de atlantism și sprijinul poziției exprimate cîndva de Charles de Gaulle "Europa de la Canalul Mînecii la Urali" și belgianul Jean Thiriard "Europa de la Dublin la Vladivostok", deosebesc pînă la rădăcini aceste forțe politice ale Europei. Avînd în vedere că încercările de distrugere a identității europene sînt continuate insistent de lumea de după culise și de vîrful piramidei politice mondiale, noua dreapta are un viitor promițător.

Veaceslav Matveev