Transnistria stiri: 1354
Eurovision stiri: 497

Reflecții asupra puterii și soarta Patriei

5 feb. 2019,, 22:39   Politică
8267 5

Auzim destul de des întrebarea: de ce îi alegem ba pe unii, ba pe alții, dar de schimbări esențiale spre bine așa și nu avem parte? Lucrurile nu sînt chiar așa de simple.

De multe ori, cauza nenorocirilor noastre se află în noi înșine și în ignoranța noastră. În faptul că noi nu înțelegem ce este puterea și la ce să ne așteptăm de la ea.

Un mare mister

Conform legilor democrației, puterea sîntem noi, căci anume noi încredințăm altor persoane să ne reprezinte interesele și să ne rezolve problemele. Puterea este rea, atunci cînd noi nu sîntem buni. În realitate, ce este puterea și cum să înțelegem rolul ei profund în societatea noastră? Să reflectăm puțin: ce este puterea într-o societate tradițională, unde valorile sacre stau deasupra celor profane, iar statul este aidoma unei nave cu ancorele, aflate în cer.

Ce principii are puterea și există oare ea obiectiv, separat de subiectul înzestrat cu forța ei? Omul și-a tot pus această întrebare în permanență și nu a găsit un răspuns. Uneori el credea că puterea este un tron. Ideea era următoarea: «Poate, puterea este ceva diferit de om, extern». Alteori: «Poate ea este totuși ceva intern – sînge, carismă, aură, particularitate a voinței sau a conștiinței?». Este o chestiune neordinară, foarte complicată.


Da, puterea este un mare mister. Ea este multilaterală ca și ambițiile oamenilor sau ale unei etnii, ale unui grup religios. Uneori, ea apare ca apanaj al unor aleși ai sorții, în exclusivitate solitari. Uneori unește popoare întregi sau grupuri etno-confesionale. În același timp, puterea este și arhetipul zeului, pe care țarul, guvernantul îl reprezintă pe Pămînt. Sau poate, nici nu este un om, ci reprezentant tainic al lumilor superioare?

Un lucru este cert: cel care deține puterea adevărată, reală, este o ființă față de care fiecare persoană simte venerație și respect enorm. Și nu un respect oarecare, ci un fior în fața unei forțe supreme și, în același timp, dorința arzătoare de a fi implicat în această acțiune, această funcție sacră, dată omului de către zei sau de o oarecare rațiune supremă.

Două chestiuni contează aici. Prima se referă la puterea propriu-zisă, la esența, funcțiile, originea și rădăcinile ei. A doua reiese din prima – omul, rolul lui, misiunea, esența și scopul existenței sale, legătura lui cu lumea zeilor, cu manifestarea supremă, sacră a puterii.

Pentru un credincios, fie el ortodox sau budist, este un lucru evident. Anume așa este, în esență, concepția creștină a puterii. Ideea ei principală – democrația este în iad, iar împărăția - în ceruri.

Ne punem mereu întrebarea despre izvoarele puterii și ale voinței. Reflectăm întotdeauna despre ce este puterea pentru om și ce este omul pentru putere. Timpul pune mereu probleme noi, fără a distruge actualitatea acelora vechi, importanța lor umanitară. Căci întrebarea despre natura puterii este cea mai importantă în multe sfere ale rațiunii umane.

Omul și puterea – două fațete ale aceleiași medalii, două începuturi mereu legate ca niște frați-gemeni, care se hrănesc reciproc și se completează reciproc. Două pivoturi de bază, pe care este construită lumea ca problemă esențială de trai la fel de importante ca timpul și spațiul, cele două categorii, care au atras mințile filozofilor mii de ani în urmă.

Omul tradiției

Din fragedă copilărie omul este una cu problemele conștiinței de sine. Privind calea noastră lumească mulți dintre noi înțeleg că din primele clipe ale vieții conștiente noi simțim prezența unei forțe, care guvernează această lume, o completează cu scopuri, idei și necesități - tot ce numim soartă, a cărei curgere misterioasă, fără să știm de ce, o identificăm cu noțiunea de timp. În copilărie omul se crede în afara fluxului de evenimente. Întruchiparea unității inițiale, a traiului nostru de copii, apoi – de tineri, apoi de maturi noi o completam cu sensul, ideea în care simțeam soarta. Cum ne-o închipuiam? Poate, era o completare inițială a firii noastre cu ideile de viață alese altă dată de neamul nostru – idei saturate cu energia sacră a minții. Omul lumii arhaice trăia într-o altă realitate, în realitatea copilăriei și a distrugerii timpului, a ștergerii progresului și a constituirii unui ciclu constant de revenire la izvoare. Astăzi, multe s-au schimbat, însă prezintă interes conștiința omului tradiției, căci anume aici comunitățile umane tradiționale încearcă să nege definitiv vremea și să nu accepte povara karmei, încercările sorții.

Așa trăiau altă dată, așa trăiesc și acum rămășițele lumii tradiționale. Ele distrug timpul, esența lui, povara lui. O fac, deoarece pentru omul spiritual, religios, tradițional este foarte dificil să poarte povara timpului și a devenirii. El a trăit în timpuri liturgice, pe atunci zeii-părinți erau alături de omul, care aidoma unui prunc trăia ocrotit de forțele supreme și își transforma calea în joacă. Aici nu exista putere, autoanaliză, era doar bucuria vieții, bucuria comunicării cu lumea și semenii, căci numai cei ce se aseamănă oferă bucurie semenilor, aduc în suflete energia mustoasă a maternității și paternității, energie pe care eu am numit-o seva vieții. Așa trăia omul lumii tradiționale, omul acelor vechi comunități preistorice, pe care le numim Hyperborea, Atlantida etc. Astăzi, în acest fel trăiesc doar aceia, care au rămas pe drumul ce duce spre Hai-Brazil (legendara insulă-fantomă din Irlanda, unde locuiesc cei fericiți - nota. red.), doar aceia pe care noi îi numim elfi sau zîne. Iar noi am fost încurcați, încinși de suferință, de povara karmei strămoșilor noștri îngenuncheați. Timpul devenirii a complicat viața omului, acesta nu mai cunoaște adevărata forță a Părinților, nu mai tinde spre adevărata putere, nu este apărat de ea, el este legat, în el ardoarea sclavului de a se revolta este înlocuită cu ardoarea obținerii a tot ce a fost pierdut irecuperabil – libertatea. În lumea începuturilor trăiește acum doar copilul și acela doar în măsura, în care mama și tata ascund de el esența lumii noastre, reversul timpului devenit covor, podium pentru existență. Omul antic nimicea timpul, era absorbit de mitul despre veșnica revenire a unuia și aceluiași proces, căci se știa nemuritor, veșnic și capabil să revină, să se refacă. De aici – curajul, acest sentiment specific zeilor. El nu știa că toate au fost și vor mai fi, că toate întotdeauna se repetă, și că numai vechiul și originalul, lăsat de părinți, este veșnic. Însă răul total, care a pătruns în lumea noastră, a distrus modelul arhetipic, a rupt cercul fericirii veșnice, a bucuriei de a trăi. A distrus acea bucurie inițială, care aducea în viața omului tradițional sentimentul de liniște și libertate, oferindu-i diferența dintre agresiunea totală, caracteristică lumii animale și lupta pentru existență, căci omul nu este răutăcios în sine, el este bucuros și copilăros. El este copilul Cosmosului, ultimul proiect al Zeilor și obiectul veșnicei invidii a acelora, care doresc nimicirea acestui proiect măreț.

Dacă puterea este de la Dumnezeu

Omul, care a nimerit în capcana timpului, mai exact în lanțurile acelor forțe ale ordinii străine Pămîntului și binelui, care guvernează Planeta de la moartea aşa-numitei civilizații atlante și-a schimbat esența. El tinde spre alte idealuri, întruchipate în alte principii de voință, bazate pe izvoare străine și motivate de alte orizonturi ale puterii, străine omenirii.

Astăzi, esența puterii diferă de cea, care exista acum sute de secole, această putere chiar se află în alt loc, nu în matca ei firească, în afara adevăratului om, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Respectiv, alta este puterea, căci altul e timpul și alta e soarta. De menționat că din punctul nostru de vedere această putere a fost creată de alt timp, alte idei, alte energii, și anume – energiile Împărăției Întunericului. Căci fiecare putere își are nu doar propriul principiu inițial, baza, rădăcinile ce duc spre cer, altele - ce duc spre bazele infernale ale Universului, ea are propriul regim temporal. Timpul este eterogen, el are propria energie și propriile arme. Împăratul Binelui și Cîrmuitorul Întunericului – subiecte total diferite, purtate prin viață de puteri diferite, căci ele au izvoare diferite. Ele vin în această lume în timp diferit și dacă vin nu în timpul lor nu-și pot realiza pe deplin potențialul, chiar dacă aceasta nu le privează de drepturi și de statutul lor. Împăratul este împărat. El și în exil sau fiind prizonier își păstrează statutul. El este prima cărămidă pentru construcția unei clădiri, bazate pe cunoașterea faptului că puterea este inițială și imanentă în raport cu purtătorul ei și că înțelegerea democratică sau cea imperială romană a puterii ca un ceva dat de popor, apare doar din necunoașterea materiei în cauză. Atît timp cît omul va judeca în acest mod, el va suferi din cauza puterii, a samavolniciei ei, a statului lipsit de personalitate, care fiind o nulitate după căderea monarhului său îl lipsește de personalitate și pe omul-cetățean.

Puterea nu vine din partea maselor, cărora le este sortit să se supună voinței subiectului puterii, ales de soartă. El este guvernatorul și purtătorul harului divin, chiar dacă nu are nici o palmă de pămînt. El este purtătorul forței pe care Mama Terra i-a dat-o lui, fiul alchimic al Universului, care trăiește în timp. Energia Mamei Terra, este imanentă și veșnică în sufletul și conștiința lui. Puterea este esența și sîngele lui, în profunzimile supraconștiinței sale se află scopul, care oferă potență purtătorului puterii. El, împăratul, provoacă pietate, respect chiar și în clipa, în care își pierde ultimul supus, dacă își menține angajamentul pentru frumoasele idealuri inițiale, de care s-a condus, care au fost esența lui în cei mai buni ani. De aceea, să nu-i blestemăm pe împărații și zeii răpuși. Cine știe ce-i mai important – seva Pămîntului sau vacuumul omului lipsit de viață, fără suflare, care i-a întors Cosmosului spatele? Păstrați credința în zeii voștri și fidelitatea față de împărații voștri, dacă aceștia nu încalcă învățăturile inițiale, iar dacă îi detronați tot trebuie să țineți minte: ei pot fi lipsiți de tron, nu și de principiul puterii. Aceasta este cea de-a doua cărămidă pusă la temelia clădirii cunoștințelor, pe care noi le adunăm în aceste pagini.

Nu noi am creat, nu cu noi se va termina

Tot ce a fost spus mai sus este foarte important pentru înțelegerea studiului nostru în continuare. Astăzi, noi formăm statul nostru – Moldova și avem obligația să ținem minte că el a fost creat nu de noi, ci de voința supremă, care a determinat calea istorică a Pămîntului nostru. Acolo, în bazele sacre ale lumii, este rădăcina și esența Patriei. Trebuie să ținem minte asta în clipa, în care deschidem paginile istoriei țării noastre, încercăm să ne judecăm strămoșii și fiind responsabili pentru viitorul țării, le oferim puterea acelora, care nu o merită. Responsabilitatea, conștiința civică și socială – iată pe ce se bazează acei, care iau deciziile. Este demn de putere doar acela, care poartă în sine spiritul timpului și grija pentru soarta țării, a statului. Acela, pentru care problemele cu caracter personal devin probleme de stat, acela care se îmbolnăvește dacă se îmbolnăvește statul lui, acela care este conștiință și bucurie, durere și compasiune a celui puternic pentru poporul său. Este imposibil să vii și să ei puterea (adesea este o iluzie ce extinde accesul spre niște bunuri materiale iluzorii, spre realizarea unor vanități deșarte), trebuie să crești în ea, căci puterea nu este un tron, ea înseamnă muncă, destin divin, sacrificiu, conștiință civică și responsabilitate pentru soarta Patriei. Așa vedem noi politicienii, dacă nu pe cei actuali, atunci cel puțin pe cei viitori.

Vremea sădirii copacilor a trecut, e timpul să crească copacii, care consolidează solul Patriei noastre într-o forță unică, puternică. E timpul să vină forțe noi, crescute pe ramurile libertății și responsabilității pentru propria țară. A expirat timpul acelora, care văd puterea ca pe un tron, pentru care, milionar fiind, poți lupta, timpul celor care vin la putere pentru a se îmbogăți și a irosi resursele Patriei. Puterea noastră, a statului nostru este pivotul arborelui istoric al Moldovei și doar acei care-s trup din trupul acestui arbore, care se îngrijesc nu numai de fructele, dar și de rădăcinile acestui arbore, merită să poarte răspunderea pentru soarta Patriei, aflate la răscruce de drumuri. Stabilind cum va fi această putere, trebuie să ținem minte că determinăm astfel soarta noastră și a urmașilor noștri. Pentru ca să nu comitem multe greșeli pe acest drum, vom încerca să continuăm discuția privind problemele puterii și soarta statului. Fără a uita că provenim dint-o țară, ancorele căreia se află în cerul spiritual, în cerul marilor noștri strămoși, care altă dată au creat unul dintre cele mai puternice state din Europa de Est, devenit pe vremea domnitorilor Alexandru cel Bun și Ștefan Cel Mare un apărător al Europei și al întregii lumi creștine.

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?