Dmitri Koev: «Merită oare să pleci peste hotare pentru ca toată viața să te produci în roluri ca cel al Tatălui Pădurii?»

Dmitri Koev: «Merită oare să pleci peste hotare pentru ca toată viața să te produci în roluri ca cel al Tatălui Pădurii?»

Dmitri Koev  este unul dintre cei mai  tineri și activi regizori din Moldova.  După absolvirea Institutului de Arte în anul 1999 a venit la Teatrul Dramatic Rus de Stat „Anton Cehov”, pe scena căruia a jucat zeci de roluri. 

În anul 2008 a debutat în calitate de regizor, montînd de atunci nouă spectacole. Pentru  realizări în dezvoltarea teatrului a fost decorat cu Medalia „Veniamin Apostol”, Diploma de onoare a Ministerului culturii RM, Premiul ”Nelli Kameneva”, Artist Emerit al Moldovei. 

  • Mai multe piese, bune și diferite 
  •   În teatru ați interpretat numeroase roluri,  iar în ultimii ani sînteţi regizor al spectacolelor. Care prevalează   – actorul sau regizorul? Cum vă autodefiniți? 

La moment, cam 80%  mă simt regizor.  Desigur, ani în șir am fost  anume actor. Au existat în viața mea şi perioade fericite, şi mai puţin fericite.  Am avut clipe în care voiam să abandonez profesia.  Căci actoria  este o profesie foarte  vulnerabilă, dependentă  într-o măsură mult mai mare decît cea de regizor. Am avut o perioadă cînd nu am avut roluri,  apoi am primit, s-au adunat multe.  Odată regretata Nelli Kameneva, care era conducător artistic al teatrului, mi-a zis: «Dima, tu ai imaginație, încearcă să montezi!» Dumneaei mi-a propus chiar niște piese, eu pe atunci însă nu m-am putut hotărî. Dar acea discuție mi-a rămas în suflet și peste un timp m-am adresat conducerii teatrului, vorbindu-le despre dorința mea. Evident, scena mare mie ca unui începător nu mi-a fost oferită, dar iată cea mică: poftim, acolo întotdeauna era loc pentru experimente.

Apropo, scena mică a teatrului vostru este renumită pentru spectacolele interesante, cum ar fi „Bal Gospoden” cu Iurie Andriuşcenco sau „Trei vieți ale Isadorei Duncan” cu Iana Lazari…

Există o taină deosebită în timp ce sînt jucate spectacolele pe scena mică. Apropierea dintre actori și spectatori creează o atmosferă generală specială, amplificînd sentimentul de coparticipare la spectacolul, care este jucat pe scenă. E un farmec deosebit în toate astea. Astfel, în anul 2008 am montat primul meu spectacol  «Собака (Cîinele)» după piesa dramaturgului contemporan Valentin Krasnogorov, cu Iura Andriuşcenco și Olea Madan.

Marcați, așadar, într-un fel o aniversare?

Da, iată că au trecut zece ani de la primul spectacol regizat de mine. Pot spune cu mîndrie că pe pagina oficială a însuşi maestrului Krasnogorov sînt plaste două recenzii la acest spectacol – la New York și la Chișinău. Apoi a urmat „ Alisa v strane ciudes” (Alisa în Ţara Minunilor)», apoi am finisat masteratul la regie şi iată că de atunci montez spectacole.

Mi-a plăcut enorm spectacolul „Harold și Maud”, piesa te mişcă pînă la lacrimi, actorii au fost selectați reușit, regia este perfectă. Unica disonanță, în opinia mea, Мaud nu trebuia să poarte rochii de seară lungi. Reieșind din imaginea, din caracterul ei, din logica subiectului, ea trebuia să poarte blugi, pulover și un rucsac în spate.

Păi, Dvs. o vedeți așa, iar eu o văd altfel. Deși da, am avut discuții pe marginea acestui subiect și această variantă a fost dezbătută. Dar ar fi dispărut componenta ei de damă nobilă, de sînge albastru, ar fi dispărut legenda despre Maud. Spectacolul conține multe momente comice, dar totuși este o dramă. Legea genului teatral spune că dacă la finalul piesei eroul moare, asta deja nu mai este o comedie. Pentru mine, această lucrare a devenit o anumită etapă.

Adică, V-a stabilit anumite principii estetice?

Să știți că eu încerc să găsesc astfel de materiale încît spectacolele să nu se asemene între ele. Nu întotdeauna îmi reușește, însă găsim limbă comună cu conducerea teatrului și găsim, de regulă, compromisuri. Pentru mine este însă lege: materialul trebuie să fie diferit. Dacă montezi drame una după alta, riști să te repeți, pierzi din prospețime și acuitate. Așa că încerc să le alternez cu comedii, genuri limitrofe.

Fără concesiuni pentru provincie

Recent ați montat un spectacol în afara teatrului natal,la Ceadîr-Lunga. Ce v-a motivat să o faceţi? Ce piesă ați montat și de ce anume această piesă?

Da, la Ceadîr-Lunga, la Teatrului Naţional Găgăuz "Dionis Tanasoglu", recent a avut loc premiera. Sala a fost plină,  erau prezenți bașcanul autonomiei, primarul orașului, reprezentanții Ministerului Culturii, adică, persoane oficiale. Pentru locuitorii din Ceadîr-Lunga o asemenea premieră teatrală este un mare eveniment cultural. Spectacolul a ieşit bine, mi-a plăcut ceea ce am reușit să realizez acolo. Am montat piesa „Lovuşka”(Cursa) de Robert Toma. De ce anume această piesă? Așa am convenit cu directorul teatrului. Ei montaseră și drame, și comedii, eu am propus zeci de titluri, nu credeam însă că o vor alege anume pe aceasta. Eu mizam pe Vampilov, pe alți autori contemporani, ei au ales însă «Cursa», comedia-detectiv. După cum mi s-a explicat la teatrul lor nu a mai fost montată o piesă-detectiv.

Vorbiți-ne despre actorii acestui teatru. A fost dificil să se obișnuiască cu Dvs., dar Dvs. cu ei?

Nu am întîlnit nici un fel de dificultăți. Am primit o mare satisfacție de la această colaborare. Nu cunoșteam acest colectiv și am fost plăcut surprins să găsesc acolo un teatru foarte profesionist. Văzusem galeria lor de festivaluri, ei merg în Turcia și Azerbaidjan mai des decît în Europa, căci acolo își pot demonstra lucrările în limba găgăuză. Pe scurt, profesioniști veritabili. Nu întîrzie la repetiții, sînt disciplinați, cunosc textul, sînt receptivi la obiecțiile regizorului. Cred că premiera a fost una reușită! Acum vor traduce spectacolul în găgăuză și sper ca spectacolul să aibă o viață lungă. Iar noi, probabil, ne vom continua colaborarea: mi-a plăcut să muncesc cu ei, lor le-a plăcut să lucreze cu mine.

Orice artist are nevoie de aer, și nu pentru că s-a plictisit sau nu-i mai place în propriul teatru, dar, periodic, trebuie să schimbi optica, să muncești în alte locuri. Acum ne-am înțeles cu Dmitri Ahmadiev, regizor-șef al Teatrului din Tiraspol ”Nadejda Aronețkaia”, să montăm piesa comediografului italian Eduardo de Filippo «Cilindrul». La moment teatrul este în reparație capitală, acolo se schimbă scena, iar după finisarea lucrărilor voi merge la ei să montez un spectacol pe scena renovată. Probabil, prin februarie anul viitor.

Expresia «teatru provincial» poartă în sine o nuanță negativă – chipurile, ce poate fi bun în provincie. Există presupunerea că nivelul acestora este mai jos, că e mult amatorism și că le lipsește profesionalismul. E adevărat?

Da, de cele mai multe ori oamenii asta cred, că în provincie teatrul este un fel de cerc dramatic. De facto, s-ar putea să fie tocmai invers! De exemplu, același teatru din Ceadîr-Lunga. Nu aș recomanda nimănui să privească de sus cercurile dramatice, adesea din ele ne vin maeștri foarte talentați. Și așa-zișii artiști ”provinciali” adesea pot fi mai interesanți, mai muncitori, mai profunzi decît unii alintați din capitală.

Iată acum spectacolul meu se joacă în Găgăuzia, este preconizat unul în Transnistria, recent am prezentat la Bălți un alt spectacol   – „Duraki” (Proștii) de Neil Simon. Şi pentru că tot vorbim despre provincialism, acolo spectatorii savurau accentele și subtextul, pe care nu întotdeauna le prinde spectatorul de la Chișinău. Este o piesă foarte filosofică, o parabolă, eu am fost uimit de felul cum a fost primită aceasta de publicul de la Bălți. Ei au văzut în ea ceva ce ţine de propriile lor persoane, așa de atent ascultau, așa  de frumos aplaudau… Deja după spectacol s-au apropiat niște elevi, ne-au rugat să ne fotografiem împreună, iar unul a întrebat: «Ați venit de la Moscova?». Pe de o parte e păcat că nu știau de unde am venit, iar pe de alta ne-a fost plăcut că ne-au apreciat nivelul ca fiind unul atît de înalt.

Eu însă am înțeles că trebuie să mergem mai des prin țară. Nu doar că ”ducem arta în mase”, ci avem şi posibilitatea de a comunica, de a cunoaște oamenii, a înțelege cu ce respiră și ce fel de viață duc în provincie. S-a dovedit că e foarte interesant! 
 

Şi următoarea întrebare, în același context. Există opinia că cultura nu mai trebuie să fie concentrată doar în capitale și orașele mari şi că orice loc de pe glob poate deveni un centru de cultură. De aici și numeroasele festivaluri și bienale organizate în orașele mici. Împărtășiți acest punct de vedere?

Absolut! M-am convins de aceasta. Este bine ca cultura să nu fie concentrată doar în megalopolisuri. Oriunde a-i fi, îți poți face treaba fără a face concesiuni pentru că e provincie şi talentul poate lumina oriunde.

Scena – schimb de energii

Să revenim la activitatea Dvs. de bază, cea din cadrul Teatrului ”A. Cehov”. Cine este spectatorul Dvs.? Ce caută la teatru? Să-i facem un portret sociologic.

DE ce oamenii vin la teatru, în pofida internetului global? Pentru comunicarea vie. În teatru există o energetică, de care nu poți beneficia în altă parte. Însăși venirea la teatru este un eveniment. O sărbătoare. Atmosfera animată din hol, unde omul își vede cunoscuții, comunică, intră în sală. Și împreună cu toată sala trăiește aceleași emoții:  rîde, aplaudă, oftează, se neliniștește. El este total lipsit de acest sentiment de coparticipare, dacă stă acasă în fața televizorului sau a computerului. Acolo nu există nici un schimb de energii. Un alt farmec al teatrului este faptul, că fiecare spectacol poate fi jucat diferit. Spectatorul poate veni la unul și același spectacol și vedea o acțiune absolut diferită. Și o remarcă aici, cred că dacă un critic teatral vrea să scrie o recenzie, el trebuie să vină nu la primul, ci la al zecelea spectacol. Ei însă vin, de regulă, la premieră, cînd actorii au emoții, cînd nu toate sînt puse la punct și trag niște concluzii pripite.

Scenă din spectacolul "O noapte cu Don Juan" în regia lui Dmitri Koev

Ei bine, cine-s spectatorii noștri? Ne bucurăm să vedem printre ei mulți tineri. A fost un timp cînd ne vizitau doar oameni în etate și le mulțumim pentru fidelitate. Dar acum tot mai des văd  perechi tinere, familii cu copii, chiar grupuri de tineret. Poate au obosit de seratele din cluburi și se trag spre ceva nou. Este foarte important la ce spectacol merge prima oară un tînăr sau o tînără. Dacă la unul nu prea reuşit, vor decide că teatrul este plictisitor și nu vor mai veni. Așa că e mai bine să înceapă cu niște comedii pozitive și dinamice. De altfel, un spectator inteligent vrea să vadă totul: comedii, drame, farse, spectacole filosofice. Cineva vrea să se relaxeze și să se veselească, cineva să cugete. Important este ca fiecare să găsească ceva apropiat pentru sine. Pentru asta muncim noi.

Politicienii, miniștrii, deputații vin  la spectacole? 

Sincer vorbind, nu știu, nu urmăresc. Poate că nu-i știu prea bine pe politicieni și nu am recunoscut pe careva dintre ei. La spectacolul «38 de papagali» l-am văzut pe consilierul municipal Ion Ceban cu soția și copiii. Periodic îl văd la premiere pe colegul său Stanley Vartanean. Poate că mai vin și alții, dacă e așa mă bucur. E plăcut dacă demnitarii vin nu din datorie, ci din necesitatea interioară și din setea de artă.

Unde este mai mult aer?

Ați avut posibilitatea și numeroase oferte de a pleca la lucru în teatrele din alte țări, dar ați preferat să rămîneți. Deși salariile nu-s mari, iar perspectivele nu tocmai radioase. De ce?   

E simplu. Aici este familia mea: soția, mama. Și cea de-a doua familie – trupa teatrului. Muncim laolaltă ani în șir. Îmi amintesc că am glumit odată. Vin la repetiție și spun: «Mă invită Teatrul de Tineret de la St. Petersburg în calitate de regizor». Au reacționat cu nedumerire, amărăciune, chiar indignare:  «Cum adică?! Noi fără tine ce ne facem?» Dar și eu fără ei, fără colegii și prietenii mei, ce mă fac?

Am fost și la Moscova, și la St. Petersburg, am acolo mulți prieteni, am urmat cursuri de perfecționare la Şcoala lui Kaleaghin. Și am înțeles că acolo e dificil să te afirmi. E o concurență acerbă între actori și regizori. Este o iluzie că dacă mergi peste hotare, imediat ți se vor deschide toate ușile. De fapt, e nevoie de ani buni să tot aștepți un rol principal sau posibilitatea să montezi un spectacol. Recent, am citit interviul lui Andrei Cernîșov, care a lucrat mulți ani la Teatrul „Lenkom”, în care el spunea: «25 de ani am jucat rolul unui marinar în  „Iunona i Avosi”! În esență, este tragedia artistului: să joace mereu acelaşi rol.

Iar acum privesc propria cale. Am început prin a juca roluri de cățeluși și pitici, Taţi ai Pădurilor în piesele-povești pentru copii, iar acum sînt regizor la cel mai mare teatru din republică, Artist Emerit. Iar la Moscova cineva a rămas ani în șir în rolul  Tatălui Pădurii, nu pentru că e lipsit de talent, ci pentru că așa au fost circumstanțele. Așa că aici există mai multe posibilități de a te realiza. Chiar dacă pare paradoxal. Eu pot pregăti în fiecare an două premiere pe scena mare, iar dacă doresc și cea mică îmi stă la dispoziție. Aici am mai mult aer, spațiu de creație. Unde mai pui că m-am obişnuit și nu vreau să plec.

Menţineţi legătura cu actorii care au plecat din teatru și din țară?

Pe timpul cînt îmi făceam studiile eram zece : cinci băieți și cinci fete. Ele toate lucrează la teatru, iar băieții, cu excepția mea și a lui Jenea Bognibov, care e acum la Teatrul Dramatic Municipal „Pe strada Trandafirilor”, au plecat. Păcat! Aveam o mulțime de planuri, studenți fiind, dar se pare că nu le este dat să se realizeze. Unde mai pui că nu eram simpli colegi, eram buni prieteni cu ei. Urmăresc însă creația lor, uneori ne vedem. În anul 2015 am fost la Moscova și m-am văzut cu Serioja Kiriușkin – el lucrează la Teatrul Serpuhov și la Melikovski, unde se află conacul lui Cehov. Am fost la o repetiție în Teatrul Serpuhov, am văzut cum lucrează Serioja, mi-a plăcut că colegul meu este actorul nr.1. Chiar acum negociez cu el montarea unui spectacol la Serpuhov. Vreau să-mi încerc puterile și în altă parte.

Deocamdată, ne trecem și fără Woland

Știu că doriți mult să montați ”Maestrul și Margarita” de Bulgakov, dar ceva sau cineva vă stopează. Celebra superstiție?

Este visul meu mai vechi - «Maestrul și Margarita». S-a făcut și un sondaj printre spectatori, ce și-ar dori ei să vadă în scenă și pe locul întîi s-a plasat această operă. Dar deocamdată rămîne un vis. Probabil, celebra superstiție, despre care spuneți, nu a apărut fără temei. Poate chiar nu merită să-l chemi pe Diavol cel puțin acum, căci teatrul abia de se ridică după o lungă și complicată perioadă. Au fost vremi, cînd în teatrul nu primea agent termic, spectatorii aproape că lipseau, colectivul era descurajat. Acum, din fericire, spectacolele noastre se dau cu casele închise și fără Woland.

Mai știu că vă place animația, vă reușesc benzile desenate. Nu doriți să le utilizați în vreun proiect regizoral ?

Dar le folosesc! Ce este o bandă desenată? Este o elaborare regizorală, cineaștii ar numi-o storyboard.  Mă ajută mult la montarea spectacolelor. Lucrez mult cu pictorul Iurie Matei, care face decorul, cu designerul de costume, colega mea Raisa Hait. Iar dacă trebuie să le explic cum văd o scenă sau alta, nu am nevoie de mult timp - le arăt desenele mele. Iar ei le implementează profesional în viață.

Ultima întrebare. Cum credeți, are oare teatrul nostru nevoie de o piesă despre realitatea de azi din Moldova?

Are. Dar să fie una talentată, cultă, nu una de o zi, scrisă de mîntuială, ”la tema zilei”. Da, viața noastră și procesele, care au loc necesită conștientizare și realizare artistică. Așa că dacă un dramaturg bun va avea așa ceva – poftim! 

A intervievat Svetlana Derevşcicova

 

 

 

 

 


Citește-ne pe Telegram, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load