Serviciul poștal în Moldova a apărut concomitent cu formarea Principatului ca stat, din cauza nevoii de a transmite poruncile voievozilor în cele mai îndepărtate puncte ale țării.
Curierii domnești erau numiți „olaci" sau „olăcari". Căile poștale erau numite „cai de olac", iar carele poștale erau numite „olace". Responsabil de poșta domnitorului era al treilea logofăt, care în secolul al XVI-lea a fost înlocuit cu marele postelnic, acesta trebuia să fie om de știință, bun scriitor și orator "mereu în preajma domnitorului".
Un volum mare de corespondență avea cu țările străine Ștefan al III-lea cel Mare (1457-1504). În lexicul moldovenesc a intrat cuvîntul „menzil", care provine de la cuvîntul turcesc și care desemnează locul unde erau schimbați caii sau „menzil", adică stațiile poștale. Stațiile poștale, în cauză, erau administrate de către căpitanul Poștei, acestea au apărut în Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Curierii trimiși în misiuni prin țară erau numiți mesageri („lipcani"), iar cei trimiși în misiune în străinătate – „călărași". Taxa pentru poștă, era o povară grea pentru popor, ceea ce l-a făcut pe Constantin Mavrocordat (în anii 1741-1743) să decidă să reformeze sistemul, astfel de atunci cheltuielile pentru curieri erau acoperite de stat.
Adăuga comentariu