Povestea emoționantă a unei tinere scriitoare din Cantemir: Fiecare zi e o provocare

Are 22 de ani, scrie doar cu mîna stîngă, din cauza unei dizabilități cu care s-a născut, dar știe cum să pună emoție în fiecare cuvînt. Astăzi o veți cunoaște, într-un interviu realizat de repotera-stagiară Adriana Grițco, pe o tînără scriitoare din Cania, raionul Cantemir. Este vorba despre Marina Hajder, care își trăiește viața pe deplin, atunci cînd scrie.

Marina s-a născut cu o dizabilitate locomotorie și fiecare zi reprezintă un pas înainte spre acceptarea de sine, iar cărțile, deja lansate, reflectă fiecare emoție pe care a trăit-o ea sau își dorește să fie trăită de cititorii săi. Atunci cînd scrie, ea este cu adevărat fericită și liberă, iar „Restul e tăcere…”, transmite Noi.md cu referire la unimedia.info.

În 2019 a lansat prima sa carte, intitulată „Restul e tăcere…”, care este un jurnal personal. În 2021 a revenit cu un roman de dragoste - „Linii de dialog”.

„Scrisul mă încălzește, simt o căldură sufletească, în care totul trece, în care un cuvînt îmi mîngîie sufletul”

Marina, ce este pentru tine scrisul?

M.H.: Pentru mine scrisul înseamnă putere, pentru că eu de fiecare dată cînd scriu mă simt mai puternică, prind aripi și cumva simt emoții frumoase, care mă încurajează și îmi dau puterea să merg mai departe în fiecare zi. Pe această cale o să-ți mulțumesc pentru că, eu vorbind despre scris îmi aduc aminte cînd am început, eu poate nu o făceam atît de frumos, dar faptul că eu scriam, însemna pentru mine un moment de bucurie. Nu e vorba că este ușor sau greu să scrii, scrisul este despre emoții, de a face oamenii fericiți, pentru mine asta contează. Eu, atunci cînd scriu, știu că dacă public, vreau să fac un om fericit și uneori chiar îmi reușește. Mă bucur cînd cineva trăiește prin creațiile mele. O perioadă am renunțat așa la scris pentru că am pus alte priorități pe primul loc și cineva îmi scria: „Marina, de ce nu mai scrii?!”, deci cuiva îi este dor de creațiile mele. Pe mine scrisul mă încălzește, simt o căldură sufletească, în care totul trece, în care un cuvînt îmi mîngîie sufletul.

Cum ţi-a venit ideea? Cum a fost acel moment: eu scriu o carte!

M.H.: A fost un gînd… Adică, da, eu la început ziceam că „uite eu am să scriu o carte”, dar nu e atît de ușor cum pare, pentru că e tare frumos să visezi, dar de pus în practică e mai greu. Totul a început în vara anului 2018, eu eram în spital. Acolo am avut timp să mă regăsesc pe mine. În mintea mea mă gîndeam „cum ar fi dacă aș scrie o carte despre mine? Cum ar fi dacă oamenii m-ar citi printre rînduri?” și de la acel gînd a pornit și sacrificiul, și emoția și am pus totul pe hîrtie. A fost un moment frumos cînd scriam, scriam și parcă asta îmi aducea împlinirea. Eu nu mai simțeam durerea atît de intens, pentru că îmi găseam refugiu în scris și simțeam cu toată energia mea că asta trebuie să fac și nu m-am gîndit niciodată că uite eu o să scriu. Asta a fost foarte spontan, dar a fost frumos. Dumnezeu știa deja ce o să-mi rezerve viitorul, iar eu am aflat așa, pe parcurs, cu mici, mici surprize. A fost un moment de nedescris, cu multe zîmbete și multe emoții.

Ce sentimente, emoții ai atunci cînd scrii?

M.H.: Am emoții foarte frumoase, emoții care mă copleșesc. Cînd scriu o poezie, parcă nu mi se pare atît de „wau” - da, o scriu, o public, dar după un anumit timp, cînd revin la ea, o recitesc, chiar simt acolo maturizare, simt că trec la un alt nivel, unul în care adun emoțiile mele și la multe poezii eu am plîns și au fost lacrimi sincere. E frumos să te dăruiești, să înțelegi multe lucruri. Eu de multe ori credeam că trebuie să citești multe cărți ca să poți să scrii, dar de fapt tu scrii ceea ce simți, atunci cînd simți.

De multe ori scriam chiar și pe la trei-patru dimineața despre ceea ce simțeam. Da, cititul este foarte important pentru că îți dezvoltă modul de gîndire analitic, un mod de gîndire mult mai bun și tu poți să fii mult mai inspirat, dar e frumos cînd totul vine de la sine, fără să grăbim lucrurile. Noi oamenii uneori vrem să grăbim atît de mult lucrurile încît, poți să uiți de tine, de ceea ce ești. Și eu am trecut prin asta, dar am înțeles că eu fără scris nu prea reprezint ceva, el pentru mine e totul.

Am avut recent un caz - o doamnă s-a apropiat de mine și a început a plînge. Am întrebat-o „de ce?” și mi-a spus: „Marina, eu auzeam de tine, dar nu te-am văzut niciodată”. Dumneaiei mi-a văzut sufletul și foarte mult s-a bucurat. Au fost niște emoții tare frumoase, iar acea zi mi-a rămas în memorie pentru că e frumos ca oamenii să-ți arate emoțiile lor naturale, să nu mimeze fericirea.

Eu cînd scriu, o fac cu mult entuziasm, simt că mă încarc cu noi baterii, noi gînduri, emoții frumoase.

Deci nu a fost că de mic copil îți spuneai că vrei să devii scriitoare? A venit așa totul spontan?

M.H.: Nu am zis că „uite cînd voi fi mare eu vreau să devin scriitoare”, nu. Totul a venit de la sine și asta a fost foarte frumos, pentru că noi așa sîntem construiți. De multe ori ceea ce îți propui poate să nu se realizeze.

Am simțit de-atîtea ori sprijin și mulțumesc tuturor care m-au încurajat, m-au susținut și au crezut în mine. Îmi pare rău de oamenii pe care i-am dezamăgit, dar nu-i în viață mereu așa cum ne dorim. Trebuie să acceptăm în viață ceea ce ni se dă, să mergem mai departe cu capul sus și puternici. Viața e frumoasă dacă știi cum să o trăiești, cum să gestionezi lucrurile, gîndurile, emoțiile. Pentru că, doar așa vei găsi un loc în inima, sufletul și viața unui om.

Din copilărie știi ce înseamnă durerea, fiind născută cu paralizie pe partea dreaptă a corpului. Asta presupune efort pentru a scrie?

M.H.: Nu, nu a reprezentat un impediment pentru a scrie. Petru că de mic copil scriu cu mîna stîngă. Așa m-am învățat, nu mi-e greu. Da, evident că atunci cînd scriam mult, chiar și la școală, simțeam că obosesc. Înainte mai scriam pe foi, iar acum mai mult în telefon, însă chiar și așa nu este un mare impediment, cînd obosesc las telefonul din mînă, mă odihnesc puțin și după o iau de la capăt. Eu cumva m-am obișnuit.

Mă simt bine așa cum sînt, chiar dacă de multe ori nu am putut să mă accept și mi-a fost mai greu să înțeleg unele lucruri, însă cu timpul înțeleg că dacă așa îmi este dat, înseamnă că eu trebuie să trăiesc asta și eu trebuie să merg demnă și curajoasă înainte. Pentru că, în afară de mine nimeni nu va face unele lucruri, tot eu trebuie să le fac mai devreme sau mai tîrziu.

Vorbind despre pasiunea pentru scris și dizabilitate, care au fost cele mai mari provocări peste care ai trecut?

M.H.: Provocările pentru mine de fapt sînt în fiecare zi. Cînd faci totul cu o singură mînă, faci cumva mai greu, decît un om obișnuit și eu în fiecare zi înțeleg că dacă fac un lucru de mai multe ori, atunci acel lucru îmi reușește mai bine. Eu chiar și atunci cînd am publicat cărțile pentru mine la fel au fost niște provocări. Eu nu știam cum o să mă privească lumea dintr-o parte, cum o să mă vadă sau cum va fi acel moment. Evident că au fost și critici, cînd oamenii îmi spuneau „ ei da ce o să creezi acolo, nu-i bun”, dar eu nu m-am oprit.

De fapt, a fost o mare provocare. După ce am publica, mă gîndeam gata, mă las de scris, dar înțelegeam că fără asta nu pot, parcă nu am aer. Și asta a fost o provocare - ca eu să înțeleg - ori las aici tot, ori merg mai departe. Eram ca pe muchie de cuțit și eu trebuia să fac o alegere - punct sau îmi continui visul.

Cînd ai înțeles că ești mult mai puternică decît cred alții? Și cum ai trecut peste această perioadă de acceptare ?

M.H.: Eu chiar și acum încă nu pot în mare parte să mă accept. Eu mă accept, dar în diferite momente, adică sînt zile cînd zic că sînt puternică, dar sînt și zile cînd spun că nu mai pot. Cumva există starea asta de inhibare, cînd pur și simplu te gîndești dacă te va accepta cineva așa sau nu. Am înțeles că sînt puternică, dar nu suficient. Sper să vină ziua aia în care să zic că sînt puternică, dar fără să am rețineri, pentru că acum cînd zic acest lucru, eu mai am unele rezerve. Eu încă nu prea mă accept pe mine, eu încă mai am de lucrat cu emoțiile mele cu stările mele și chiar cred că mai am de crescut intelectual, și mai trebuie să mă maturizez ca să înțeleg că fiecare om e diferit și fiecare merită să fie iubit așa cum este el. La aceste lucruri eu trebuie încă să mă mai gîndesc, să mai analizez, să mai trec poate prin foarte multe lucruri și poate o să înțeleg că o să fie la un moment dat un om care o să mă iubească așa cum sînt. Însă mai am încă de a fi bine cu mine însumi, de a înțelege care sînt bucuriile mele, ca să mă simt împăcată sufletește.

În 2019 ai lansat „Restul e tăcere…” și spuneai că această carte este asemenea unui jurnal personal. Cum este să scrii despre tine?

M.H.: Este puțin ciudat, pentru că tu te vezi din altă latură, din altă perspectivă și de fapt, cînd tu scrii despre tine e momentul în care tu realizezi că valorezi. sînt momente cînd eu realizez că uite eu valorez, eu sînt puternică, sînt un om de valoare și asta e frumos. Atunci cînd scriam eu mă iubeam, pentru că eu scriam despre mine nu am ales să scriu despre alt om. Cred că fiecare trebuie să aibă o foaie de hîrtie și să scrie în fiecare zi cîte 2-3 cuvinte de laudă despre sine. Exact așa și în oglindă. Eu cînd vorbeam cu mine în oglindă simțeam că m-am eliberat, de parcă aș fi vorbit cu cel mai bun prieten.

A doua ta carte ,,Linii de dialog ” a fost lansată în 2021, chiar dacă planurile lansării erau încă din 2020. Ce sentimente ai avut?

M.H.: Am avut sentimente frumoase. Din cauza pandemiei s-a anulat un pic, dar oricum am reușit.

Pentru cine scrii?

M.H.: Scriu pentru oricine, dar în primul rînd scriu pentru mine. Pentru că, eu în fiecare zi realizez că mă dezvolt. sînt foarte autocritică, zic că nu pot, nu știu, dar încă lucrez la nivelul meu de conștientizare. În al doilea rînd, scriu pentru oamenii care mereu mi-au citit creațiile și au avut ceva de învățat de acolo despre dragoste, despre sacrificiu, despre emoție, lacrimi, frumusețe, putere, energie. Mulți mi-au spus că atunci cînd citesc ceea ce scriu, ei simt o putere interioară, care îi fac să crească.

Scrisul tău e, în acelaşi timp, foarte sensibil… Dar tu cum ești?

M.H.: sînt o femeie în devenire și îmi place cel mai mult că dăruiesc. Pentru mine dăruirea e pe primul loc. Cuvintele potrivite pentru mine de a mă descrie sînt: darnică, emotivă, luptătoare.

Simţi că munca de scriitoare va trebui să se schimbe ca să capteze cititorul şi să-l ţină aproape?

M.H.: Da, simt. Noi pe zi ce trece ne maturizăm, creștem și ideile se schimbă, nu poți să rămîi la același nivel de gîndire. sînt sigură că peste cîțiva ani o să mă schimb și poate o să am idei și mai bune care să captiveze cititorul și să-l țină aproape, însă știu că tot ce am scris acum a fost pe placul oamenilor și le-a plăcut foarte mult să fie alături de mine cu sufletul. Mereu am transmis oamenilor o doză de sensibilitate.

Cînd îți vei bucura cititorii cu o nouă carte?

M.H.: Mai am nevoie de timp ca să-mi adun emoțiile pentru că vreau să fie o carte despre realitate și vreau să fie una care să îndrume oamenii, să înțeleagă ceva bun din ea. Am ceva în mintea mea pentru o carte, dar sînt așa niște rupturi de emoții, de gînduri. Nu este încă nimic închegat bine.

Ce-ai fi în stare să sacrifici pentru scris?

M.H.: Aș fi în stare să sacrific timpul, pentru că, de fapt, timpul este foarte prețios. Eu aș putea sta o zi întreagă, de dimineață pînă seara scriind și să nu mă intereseze nimic, sacrificînd discuțiile sau ieșirile și toate acestea pentru scris. Cînd am scris primul roman, de multe ori evitam să merg la plimbări sau alte lucruri, dar scriam și înțelegeam că asta îmi va aduce un beneficiu și ceva plăcut pentru mine.