X 
Transnistria stiri: 1354
Eurovision stiri: 497

Sărbătoarea solstițiului de vară. Ivan Kupala și tradiția solară. Partea 1

28 mai. 2023,, 18:36   Analitică
10920 0

Din timpuri străvechi, zilele de creștere maximă a astrului nostru erau venerate la multe popoare.

Se credea că erau zilele de triumf al Soarelui. Popoarele slave organizau festivități deosebite cu ocazia sărbătorii Ivan Kupala - venerarea lui Veles-solstițiul. Conform unei vechi tradiții vedice, înainte de această zi anul era împărțit în calea zeilor (devayana), apoi – în calea strămoșilor (pitryana). Aceasta din urmă este calea taților, pe care sufletele individuale, care fac fapte bune, după moarte se ridică spre Lună pentru a savura acolo rodul muncii lor. Venerarea Soarelui drept o zeitate era proprie și multor altor popoare. Celor, care erau mai dezvoltate. Interesant, de ce a fost așa?

Cine conduce lumea?

Din antichitate, sărbătoarea solstițiului de vară marca triumful zeului soarelui, iar în tradiția slavă păgînă – Ivan Kupala și Kostroma, gemenii născuți de astrul nostru și care simbolizau triumful luminii și a binelui, a înfloririi naturii și apelor sacre, ce se schimbă în acest timp și-l curăță pe om și lumea animală.

La diferite popoare din grupul semit, turc, dar și indo-european cultul Soarelui era baza ritualurilor religioase, a mitologiei solare și a datinilor. Cercetătorul rus M.E.Socolov, doctor în teologie, presupunea că la diferite popoare a precedat cultul tunătorului și cel al fertilizantului. De facto, în timpurile străvechi el a moștenit tronul de la tatăl - Creatorul - Demiurg, care a creat lumea și s-a retras. De atunci lumea este condusă de Soare, care îi oferă toate bunurile.


Da, mulți cercetători puneau la baza bogăției și a bunurilor terestre fertilitatea solului, pe care s-a bazat cultul Pămîntului, dar și energia solară dăruită de Soare, în baza mitologirei căruia a apărut cultul Soarelui. Cu acesta era legat firesc cultul focului, venerat mult de zoroastrienii numiți adesea admiratori ai focului. La ei astrul nostru era reprezentat de cultul zeului Mitra, yazatul drept, care dăruia putere și era temelia oricărei înțelegeri sau jurămînt. În tradiția vedică exista perechea divină Mitra-Varuna, care guverna și organiza lumea noastră. Dacă Varuna triumfa în timpul căii strămoșilor, adică în a doua jumătate a anului, apoi în prima jumătate, de la solstițiul de iarnă la cel de vară, guverna zeul Mitra. În mitologia antică el este analogul lui Apollo, în cea slavă – a lui Kupala, cunoscut ca Ivan Kupala. Acesta din urmă, în creștinism, a fost înlocuit cu Ion Botezătorul, cel care a botezat oamenii și pe Fiul Domnului.

Se știe că în spațiul euro-asiatic înainte de creștinism, budism și islam triumfa mitologia vedică, provenită din civilizația indo-europeană. Unii savanți, ca Veaceslav Vs.Ivanov, credeau că la baza păgînismului antic au stat tradiția zoroastriană, miturile și ritualurile. Tot ele pot fi văzute la vechile popoare fino-ugrice și turcice, unde zeitatea supremă Hormuzd era analogul lui Ormuzd-Ahura Mazda al iranienilor antici. Din aceeași tradiție provine și cultul Soarelui și luminii – temeliile sacre ale forțelor binelui și a bunei voințe, a zeităților luminoase. Dar cultul Soarelui care stă la baza solstițiului și a zilei lui Ivan Kupala, este mai universal și mai vechi, izvoarele lui se trag din epocile preistorice, care au precedat diverse forme ale civilizației umane.

Un astru de rang statal

La etapele inițiale de dezvoltare a istoriei religiilor se credea că cultul Soarelui și hierofaniile solare erau proprii tuturor popoarelor antice, dar nu este așa. Etnologul german Adolf Bastian, apoi și marele savant englez Sr James Fraser au demonstrat lipsa acestui cult în mare parte a Africii, Australiei, Polineziei, Melaneziei și Microneziei. Ei credeau că acest cult a triumfat total doar în Egipt, Asia și Europa antică. Un loc aparte el l-a avut, desigur, în Egipt, unde zeul Ra era conducătorul indiscutabil al numeroșilor zei.

În America cultul Soarelui era propriu popoarelor civilizate din Mexic și Peru – aztecii, toltecii, mayașii și incașii. La cei din urmă, cultul zeității supreme numit Viracocha și cultul Soarelui s-au contopit într-un singur început. E de menționat că aceste popoare erau destul de dezvoltate, iar sistemele lor statale erau la un nivel înalt de dezvoltare social-politică. La fel și Egiptul, Iranul și India, ceea ce ne dă temei să presupunem că cultul Soarelui este reflectarea unui nivel înalt de dezvoltare a statalității.

În acest context prezintă interes paralela în dezvoltarea cultelor Soarelui, mitologiilor solare, a tradițiilor dezvoltării înalte a statalității. Există diverse puncte de vedere, dar pentru noi prezintă interes una, foarte deosebită. Ea vorbește despre aceea, că cultele solare , la fel ca și bazele statalității, erau împrăștiate prin lume de a.n. «Fii ai Soarelui», urmașii civilizaților preistorice. Tot ei erau purtătorii celei mai vechi religii solare, care deseori este asociată cu rămășițele Atlantidei sau ale Hiperboreei. Legendele spun că și în Atlantida, și în Hiperboreea exista supremația cultului Soarelui.

Egiptul antic, succesorul istoric al civilizației atlantice, confirmă această presupunere prin istoria sa, miturile și ritualurile sale sacre, căci aici cultul Soarelui a fost ridicat la nivelul unui rang statal. Mitologia egipteană, lucrările istoricului antic Manetho și textele legendarului autor Thoth Hermes Trismegistus fac legătura directă între fondarea regatelor egiptene antice din Nord și Sud cu oamenii lui Shemsu-Gor, a..n urmași ai zeului Gor, veniți din Occidentul îndepărtat, în care mitologia egipteană plasa ținuturile atlanților și ale Hesperidelor, unde a ajuns doar eroul eposului antic Hercule. Anume acolo el l-a văzut pe titanul Atlas, care ținea cerul. Conform miturilor, titanii-atlanți țin metaforic lumea și civilizația noastră, fiind fondatorii și strămoșii ei.

Simbolul nemuririi

În ce constă puterea atractivă a cultului solar, în afară de formarea statelor și monarhiilor timpurii? În ce constă esența ezoterică a zeităților solare și a Soarelui însuși? Evident, în nemurirea lor. Pentru oamenii din societățile arhaice Soarele era dovada totală și fără tăgadă a vieții fără de moarte. Simbolul material al învierii și metempsihozei, adică a strămutării sufletelor în organismele nou-născute. De ce?

Răspunsul îl găsim în observările făcute de magii și preoții antici asupra Soarelui. Răsăritul și apusul lui nu se soldau cu moartea astrului, spre deosebire de dispariția de trei zile a Lunii, un fel de ”moarte”a ei, și deci făceau dovada nemuririi și divinității sale. De aici – presupunerile că simbolul Soarelui este simbolul puterii supra-temporale supreme, simbolul nemuririi faraonilor Egiptului și a shahinshahilor Iranului, a regilor Asiriei și Indiei.

Astfel, preoții antici au creat doctrina, conform căreia «Soarele deține un privilegiu inaccesibil Lunii: el traversează «iadul», fără a suporta starea de moarte». Toate acestea fortifică și mai mult pozițiile cultului solar, căci îl unesc și cu cultul strămoșilor, a lumii transcendente, care se manifestă în zilele solstițiilor de iarnă și de vară, zilele lui Ivan Kupala și Koleada. Anume în aceste zile strămoșii noștri revin în lumea noastră și stabilesc contacte cu cei mai curați și perfecți membri ai societății omenești. Soarele, după ce trece fără a muri prin sferele transcendente, prin lumea subterană și cea de dincolo, le deschide strămoșilor porțile spre lumea noastră. Deci, el nu este doar guvernatorul universului nostru, ci și custodele puterii în lumea transcendentă.

Această funcție a Soarelui le permitea reprezentanților societăților arhaice din lumea Veche și cea Nouă să venereze Soarele drept călăuza sacră care aduce sufletele în lumea noastră și le duce înapoi, prin porțile solare, spre Vest.

De aici provin credințele maorilor din Noua Zeelandă și a aborigenilor din Noile Hebride, cum că o singură privire spre apusul soarelui poate provoca moartea. Locuitorii insulei Gervey credeau că în zilele solstițiilor, de două ori pe an, morții se adună laolaltă pentru a merge după Soare în lumea subterană. Această funcție a astrului nostru – călăuză a sufletelor, - a devenit principală în ritualurile de inițiere și trecere, în care hierofantul (persoana care este inițiată în tainele societății) trece prin toate apanajele morții, își schimbă esența sacră din profan în inițiat, dar își păstrează natura firească vie, indiferent de moartea ritualică.

«Copiii Soarelui»

Simbolica schimbării esenței omului din profan în inițiat ține nemijlocit nu doar de puterea sacră a magilor-preoți antici, ci și de statutul de guvernator, rege, căci regele - inițiatul suprem, alesul cerurilor și al zeilor, ostașul suprem și eroul suprem – după întronare devenea fiul Soarelui. Istoricii știu, că în diverse colțuri ale planetei conducătorii erau venerați ca fii ai Soarelui și obțineau rangul dacă nu de zeu, atunci de supraom. Dinastiile solare ale multor popoare se credeau descendente ale zeului Soare,iar regii erau venerați ca urmași ai Soarelui. Spre exemplu, în polinezienii și incașii își venerau conducătorii ca pe fiii Soarelui. Regii hitiți erau numiți «Soarele meu», se credea că regii babilonieni erau urmașii lui Baal, Bel, zeul semit al Soarelui, iar în India antică rajahii locali purtau numele și titlul «Soare», «fiul Soarelui», «nepotul Soarelui».

Cel mai bine cunoaștem cultul solar din cercetările tradiției egiptene. Aici el a fost temelia oricărei inițieri, a întregului tablou mitologic și religios al lumii. Cultul Soarelui depășise aici venerarea zeului Osiris, cultul zeului cerului Gor, cultul lui Atum – una dintre primele reincarnări ale zeului Ra. Cu timpul, acesta a înghițit toate manifestările divine ale tradiției și mitologiei egiptene. De la dinastia V toate divinitățile, într-o măsură sau alta, devin zeii Soarelui. Îi cunoaștem drept Khnum-Ra, Min-Ra, Amon-Ra, etc. Se datorează doctrinelor Heliopolisului ca centru preoțesc, precum și faptului că faraonul – conducătorul suprem – era întruchiparea Soarelui.

În spațiul mediteranean și semitic cultul Soarelui ținea de cultul lui Baal-Shamash, pe care semiții antici îl numeau «soarele sufletelor moarte», căci la fel ca și Soarele nemuritor el îi învia pe morți. Tot el era protectorul clarvăzătorilor și profeților, ca zeu care pătrunde în lumile subterane, htonice, unde timpul lipsește și deci domnește predestinația și eternitatea.

În vechea carte de imnuri indiene, numită Rigveda, Soarelui i-au fost consacrate zece imnuri. Aici Soarele este fiul lui Diaus – zeul Cerului. Acesta este cunoscut drept ochiul lui Mitra-Varuna. Zeul Soarelui Savitar este călăuza în lumile superioare ale drepților și sfinților. El este analogul anticului Gades mediteranean, care în vremile lui Homer se numea Aides și avea posibilitatea să deschidă porțile spre lumea de apoi. În India Soarele este perceput și numit preot - asuras al tuturor devasilor. Asta ne vorbește despre supremația cultului Soarelui mult înainte de separarea definitivă a asuras-titanilor de zeii-devas, el fiind conducător și acolo, și dincolo. Mai menționăm, că în India antică se credea că Soarele este strămoșul omului.

În India antică rolul Soarelui este dual. Pe de o parte, Soarele este adevăratul părinte al omului. «În timp ce tatăl varsă sperma în burtă, de fapt Soarele o varsă » (Jaimynia, Brahman III, 10, 4); «pe om îl naște omul și Soarele ». Pe de altă parte, uneori Soarele este identificat cu moartea, căci el nu numai naște, dar mai și devorează propriii copii (Pankavimsha, Br., XXI, 2, 1).

***

Așa dar, vedem primordialitatea tradițiilor solare, deoarece cultul Soarelui a fost inițial și dominant la multe popoare antice, pentru care acest astru a fost nu doar o zeitate, ci și acea ființă sacră care oferea conducătorilor antici puterea. El conferea preoților și oracolelor abilități sacre, aducea lumină în mintea încețoșată a comunității arhaice a oamenilor, căci era dovada clară a nemuririi în această lume, și deci – simbolul, fereastra spre lumea în care nu există suferință, distrugeri, nenorociri, boli și moarte. Pentru această zeitate fereastră erau solstițiile – de iarnă și de vară, dar dacă cel de iarnă însemna nașterea Soarelui, cel de vară era timpul, în care Soarele iniția omul în misterele tainice, așa cum în lumea creștină Ioan Botezătorul îi iniția pe oameni, și continua tradiția păgînă, vedică a sărbătorii Ivan Kupala.

Veaceslav Matveev

(va urma)

5
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?