Șamanismul: istorie și modernitate. Partea 4

În opinia noastră, șamanismul este baza practicilor moderne de influențare a omului. În acest context se impun următoarele concluzii. În baza cercetărilor invocate mai sus, vedem importanța studierii cultelor și practicilor șamaniste. Vom continua să analizăm trecutul, apoi vom trece la problemele influenței șamanismului asupra societății moderne, a temeliilor sociale, culturii și societăților subversive secrete.

Un obicei flexibil sau semnul degenerării?

Între cercetătorii practicilor șamaniste nu există unitate. Astfel, Levi-Stross era entuziasmat de toate structurile sociale arhaice, și de popoarele primitive. Dar teoria sa și teoria lui Șirocgorov, Shternberg și Eliade înseamnă poziții diferite. Cu toții au fost geniali, și toți trebuie să fie studiați în continuare, indiferent de poziția lor. Să cităm unii autori.

«Printre alte mari teme transculturale [Eliade] - zeul cerului, căutarea, centrul sacru, precum și tensiunea dintre specificul istoric și lipsa de semnificație, și prin asta au o mare influență asupra șamanismului, care este una dintre cele mai interesante, importante și influente cărți ». (Wendy Doniger, „Despre șamanism”). „Șamanismul este o practică flexibilă care este încorporată într-un cadru de credințe și practici cosmologice”.(Frederic LaGrand, Inuit Shamanism and Christianity: Transitions and Transformations in the Twentieth Century).

Alți cercetători apreciau aceste practici altfel. Printre aceștia – Mircea Eliade și Lily Weiser, precum și alți autori europeni. Mircea Eliade scria: Загрузка... Mircea Eliade scria: «Ideea echivalenței dintre șamanism și bolile mintale a fost exprimată și în raport cu formele non-arctice de șamanism. Wilken a mai susținut, că la originile șamanismului indo-european s-a aflat o boală reală și abia mai târziu șamanii au început să se inducă o transă autentică pe ei înșiși».

Iar cercetătorul rus al șamanismului Serghei Șirocogorov scria: «Popoarele siberiene oferă un șir de boli neurologice și psihice, iar extinderea lor este mai vastă și mai profundă ca în alte popoare cunoscute nouă. Cred că acum, că încă nu au fost studiate aceste boli și particularități psihice ale acestor popoare, e prematur să stabilim cauzele acestor fenomene. Totuși, voi menționa că atribuirea acestor boli așa-numitei degenerescențe a popoarelor siberiene, din cauza presupusului incest, etc. se bazează doar pe presupuneri, deoarece degenerare din punct de vedere biologic, chiar și printre naționalitățile care se reduc numeric, nu există».

Dar din punctul de vedere al altor cercetători, șamanismul este consecința degenerării și a bolii. Aici apare contactul cu nivelurile infernale ale realității. Care-s, așa dar, relațiile dintre șamani și lumile superioare sau inferioare, infernale, în care șamanul găsește cunoștințe și protecție, unde-s rădăcinile capacităților sale mistice? Este interesant că, potrivit lui Sternberg și Eliade, relațiile dintre șamani și spiritele protectoare (ayami etc.) se construiesc conform interacțiunilor sexuale, emoționale. Aici găsim baza doctrinei, dezvoltate ulterior în India (în shactism și tantrism) și Tibet (în vajrayana), iar azi - în multe societăți secrete din Vest (a.n. masonerie revoluționară subversivă). Sternberg credea că energiile sexuale joacă un rol esențial în autobiografia șamanistă și că emoția sexuală, la care apoi a aderat idea transmiterii ereditare a spiritelor, stă la baza șamanismului din multe țări ale Asiei. Însă Eliade aborda problema altfel și credea, că nu toate emoțiile sexuale duc spre șamanism. Poate, există și alte niveluri de acceptare, noi însă împreună cu Șirocogorov și Sternberg credem că emoția sexuală a interacțiunii cu spiritul feminin (abasy) este impulsul inițial spre etapa data, care se va finaliza nu doar cu inițierea, dezvăluirea tainei doctrinei într-o societate închisă, dar și modificarea esenței individuale, date omului de către Dumnezeu. Neînțelegerea rolului soției cerești duce la uitarea semnificației iubirii superioare, la baza căreia stă elementul erotic inițial, căci în eros alegerea este asemănarea asemănărilor, conform zoroastrismului. E de menționat, că după prima etapă (a obsesiei) și inițierea care urmează, șamanul nu doar își schimbă firea umană, el devine un fel de recipient, în care pot pătrunde și alte spirite – sufletele șamanilor decedați sau a altor suflete ce au slujit vechilor șamani. Aceleași spirite au jucat anterior un rol semnificativ în alegerea viitorului șaman. Probabil, aici putem vedea o anumită rudenie, în care predispoziția pentru șamanism se transmite ereditar.

Zborul magic

Șamanii nu numai că structurează societatea, formează ideologia, ei servesc drept veriga de legătură cu transcendentalul, de unde forțele infernului vin în lume. Toate acestea le găsim nu numai în șamanismul indo-european, ci și în cel indo-arian, mai dezvoltat, ale cărui imagini arhetipice pot fă găsite încă în Vede. Anume aici experiența extatică a cunoașterii și schimbării, tehnica extazului, structura devilor - custozi și metafizica lumii infernale și-au atins apogeul și dezvoltarea supremă. Preotul Indiei, fost șaman, a început să fie veriga de legătură între comunitate, mister și alte niveluri de existență. India a dezvoltat extazul și tehnica lui, care a făcut posibilă trecerea în alte lumi. Șirocogorov scrie: «Cu ceva zile înainte de ritual, mai ales dacă nu este desemnat în mod specific, șamanul începe să experimenteze un sentiment de nemulțumire, pierdere a puterii și uneori ușoară excitabilitate. El caută explicații pentru motivele stării sale, dar nu le găsește. Dacă de serviciile lui nu are nimeni nevoie, el caută motive de unul singur. Ori vrea să afle ce doresc spiritele care i se supun, ori prin ele vrea să afle ce va fi cu apropiații săi sau ce îl așteaptă. Dacă această dorință a lui coincide cu o decizie anume, șamanul cheamă spiritele și efectuează ritualuri conform unor reguli anumite, iar dacă el nu poate găsi soluția, totul se termină cu venirea neașteptată, de obicei în somn, a spiritelor care îi explică motivul apariției lor. În acest caz șamanul începe să convulsioneze și să tremure, mai ales din cap și umeri. El se așază, începe să sară des și brusc, să scrîșnind din dinți și scuturînd din cap. Mișcările sale devin tot mai bruște, tot mai dese, ritmice, tempoul crește uniform ». Această situație evident nesănătoasă ne face să cugetăm asupra esenței practicilor șamaniste și a tradiției mistice neobișnuite. Care este esența? Esența este plecarea din lumea noastră în altă lume, ceva asemănător practicii și credințelor gnosticilor. De aceea anume extazul provocat de spirit, halucinogene și dansul extatic, îl transferă pe șaman în lumea transcendentală, și duce prin el energiile infernale în lumea divină. În India, spiritele care intră în omul extaziat, devin zei. Dar noi, urmașii lui Zarathushtra și ai teoriei sale, ținem minte ce stă la bază. Eliade spune, că la bază stau demonii inițiatici, care posibil să fie devas, adică spirite feminine erotice, care selectează și îl însoțesc pe cel inițiat, căci el chiar devine androgin care are o femeie-devas în interiorul său. Anume ele ghidează neofitul pe calea sa mistică a obsesiei infernale. Adevăratele valchirii din tradiția ariană nu-s asociate cu un sentiment de frică, nici de distrugere; în plus, ele, cunoscute în zoroastrism sub numele de fravashi, însoțesc o persoană de-a lungul vieții și o conduc apoi la Dumnezeu. Aici se resimte dualismul lumii și înțelegerea substanțelor, dar anume extazul erotic stă la baza comunicării cu spiritul –demon feminin. Tot el dă naștere forței mistice a ascezei. Atharva Veda îl laudă pe discipolul care are puteri magice, în felul următor: „Într-o clipită, el trece de la marea de est la marea de nord”. Această experiență macro-antropică își are rădăcinile în tehnica străveche a extazului șamanist. În India, ea nu numai că s-a păstrat, dar și s-a dezvoltat în budism, și joacă un rol important în tehnicile yoga- tantrice, de aceea mulți siddhas au natura infernal-sacră de șaman, de exemplu, capacitatea magică de a se scufunda în sol, precum și de a ieși din el, ca și cum acesta ar fi apă. Urcarea magică spre cer și zborul magic, caracteristice șamanismului în opinia lui Eliade, ocupă primul loc în credințele și tehnicile mistice populare. Natura provenienței lor este aceeași, ca și în cazul șamanismului arhaic descris mai sus, dat fiind că în India aceste capacități au găsit dezvoltare nu doar îi hinduism, ci și în budism. La minunatul lac Anavatapta puteau ajunge doar cei care aveau capacitatea supranaturală de a zbura. Buddha și sfinții lui ajungeau acolo într-o clipă, precum Rishii din epoca vedică, care au zburat spre țara divină și misterioasă din nord, numită Svetadvipa. Este vorba, desigur, despre spațiul mistic, accesibil numai celor inițiați. Aceste meleaguri par a fi modalități ale existenței, atinse prin yoga și meditație, dar trebuie subliniat faptul , că expresiile unor astfel de experiențe umane sunt identice cu simbolismul arhaic al ascensiunii și zborului, practicat pe larg în șamanism. Textele budiste amintesc despre patru genuri de strămutare magică. Primul este zborul, asemănător cu cel al păsărilor. Însă o altă tradiție fixată în Mahabharat, face deosebire între urcarea mistică spre cer, despre care nu putem spune că este mereu "concretă", și "zborul magic", care este doar o iluzie. Acum vedem direcția de dezvoltare a experienței mistice yoga, a tehnicilor meditative, care coboară spre moștenirea spirituală a șamanismului. Oricum ar fi, taina zborului magic este cunoscută și în alchimia indiană, iar printre arhații budiști este așa de populară, că termenul "arhat", în opinia lui Eliade, înseamnă verbul "rahatve" – a dispărea și a se strămuta. În mongolă, dakinii, ghicitorii care joacă rolul principal în tantrism, se numesc "cei care merg prin aer", iar în tibetană - "cei care pleacă spre cer". Zborul magic și revenirea pe cer pe o scară sau funie – iată motivele dese în Tibet, unde, potrivit lui Mircea Eliade, ele au venit din India. Toate aceste practice au fost atestate în tradiția tibetană Bon-po sau în ritualurile derivate din ea. În acest context prezintă interes faptul că Hogart considera ideologia "zborului mistic" este conformă teoriei puterii supreme inseparabile de statutul regilor-zei. Dar noi cunoaștem din șamanism și tantrism, că , precum scria Eliade, "… transcendența condiției umane nu implică neapărat „îndumnezeirea”, care este un concept esențial în ideologia regalității divine ".

Căldura magică

Așa dar, la baza faptelor acumulate vedem ideea unei tehnici arhaice a extazului și șamanismului, care avea ca scop actul morții și renașterii, și formării unei calități noi a neofitului. În urma acestor practici, în lume s-a format o structură socială mistică a celor născuți de două ori, adică născuți nu de Dumnezeu, căci în profunzimea sa actul celei de-a doua nașteri , caracteristic șamanismului, presupune imperfecțiunea primei nașteri, adică a celei divine. Este la fel de sigur, ca și faptul că starea de "transă" și conștiință schimbată a șamanului nu are nimic în comun cu sentimentul revelației divine și starea firească a omului. Actul transei conține aceeași doctrină mistică, ca și în sacrificarea brahmană, conceptul fecior al unității, diferența este doar în gradul de intensitate al experienței, adică. în esență, această diferență nu este de natură doctrinară, ci de natură psihologică. În acest context Eliade scrie: "Vedem deci, că aptitudinea zborului poate fi căpătată prin metode diferite: transa șamanului, extazul mistic, tehnicile magice, dar și prin o disciplină psihomentală severă ca yoga Patanjali, prin asceză severă ca în budism sau prin proceduri alchimice. Această multitudine de tehnici corespunde, desigur, multitudinii de emoții și, deși într-o măsură mai mică, multitudinii de ideologii, chiar avem în față răpirea de către spirite, înălțările "magice" și "mistice" spre Cer. Dar toate aceste tehnici și mitologii au o trăsătură comună: importanța atribuită capacității de a zbura ".

Deci, această practică ține de inițierea șamanistă și tehnica arhaică a extazului, aflată pe muchia înțelegerii infernale a lumii. Aceeași metodă de trecere între ritualuri se confirmă și față de altă noțiune care joacă un rol important în ideologia pan-indiană și care provine din șamanismul și inițierile tainice din uniunile masculine ale adoratorilor fecioarelor. Vorbim despre „tapas”, a cărui semnificație principală este „căldura extremă”. Tapas este atestat clar în Rig Veda, unde prin el ascetul devine clarvăzător și întruchipează zeii deva. Astfel, Prajapati creează lumea, "încălzindu-se" extrem cu ascetism. În esență, el îl creează în procesul transpirării sale magice. În India, ca și în șamanism, credea Mircea Eliade, "căldura magică", sau "căldura interioară", este creativă și produce o anumită putere magică. "Căldura interioară" reprezintă astfel o parte indivizibilă a tehnicii magilor și șamanilor ”primitivi”; atingerea căldurii interioare se exprimă în general ca "dominarea focului", într-un final ca depășire a legilor fizice; asta înseamnă, că magul ”încălzit” în acest fel poate face ”minuni”, crea noi condiții de existență în Spațiu, într-un fel repetă cosmogonia ".

Privit în acest fel, Prajapati devine unul dintre arhetipurile „magicienilor”, aici excesul de căldură se realizează prin meditație la foc - metodă care era foarte populară în India, sau prin ținerea respirației.

Aici trebuie să ținem minte, că încercarea de a reține respirația ocupă un loc semnificativ în complexul procedurilor ascetice ale Indiei și teoriile metafizice pe care și cunoaștem cu denumirea ”yoga”. Aici tapas face parte din yoga, dar noi vrem să vedem aspectele lui șamaniste. În yoga tantrică himalayană și tibetană, „căldura mistică” joacă cel mai important rol. Cu toate acestea, tradiția clasică yoga folosește și „căldura magică” și puterea prin „pranayama” ca o „cosmogonie inversă”. Ceea ce încă odată confirmă spiritul gnostic pesimist al tradiției indiene, ce provine din înțelegerea creației ca dezmembrare a primei ființe, tradiție care ulterior a cuprins practic întreaga lume răsăriteană. Mircea Eliade scria: "Pentru a ajunge la creare unor lumi noi (a noilor miraje și minuni), această putere îi permite yoghinului să se rupă de lume și chiar să o distrugă într-un anumit sens, căci eliberarea yoghină este echivalentă cu o ruptură completă a conexiunii cu Cosmosul; pentru jivanmugti Universul nu mai există, el transferă propriul proces în plan cosmologic și se confruntă cu dizolvarea completă a formelor cosmice în substanța primară (prakriti), cu alte cuvinte, înainte de a reveni la starea nediferențiată ca înainte de Creație.".

Așa dar, tapas este nu numai asceza pentru „extatice”, ci și o parte a experienței și doctrinei religioase, asemănătoare șamanismului, unde lumea Creatorului este percepută ca o catastrofă, iar eliberarea nu este o schimbare a lui sau în sine, ci o evadare. Este vechea soluție gnostică maniheilor, catarilor și bogomililor. Nu e departe de "endur" – sinuciderea mistică. Dar, din punctul de vedere al misticii indiene, șamanul și yoghinul nu-s creați pentru a trăi, ci pentru ca să lege lumea noastră cu formele infernale ale neantului, unde creația Zeului Suprem este considerată un rău. De aceea principala problemă este renașterea în Upanayana, adică schimbarea statutului și numelui divin.

Legat de acest moment este „diksha”, unde sacrificatorul și soția sa, înfăptuind ritalul purificării, fac un sacrificiu soma, adică integrează unitatea pierdută în urma creării. Noi, desigur, nu sprijinim această cale. "Diksha" include postul, asceza, meditația în tăcere, dar și căldura – tapas. Astfel sacrificarea cu soma este extrem de importantă în tradiția vedică, asta înseamnă că asceza se face în scop extatic, unde abstinența ascetică tapas produce căldură. Dar vom menționa, că această putere magic-religioasă, necesară în brahmanism, apare și în căldura unui duel, inițierea în războinici, ceea ce ne duce și la cultul Thundererului și la alianțe militare secrete masculine.

Vom încheia această parte a studiului cu spusele lui Mircea Eliade: «Bolile, visele și extazele mai mult sau mai puțin patogene - un mijloc tipic de atingere a stării șamaniste. Uneori aceste emoții unice înseamnă anume ceea ce se consideră „alegerea” de sus și servesc doar la pregătirea candidatului pentru noi revelații. „alegerea” de sus și servesc doar la pregătirea candidatului pentru noi revelații. Cu toate acestea, cel mai adesea bolile, visele sau extazele însele constituie inițiere, adică transformă o persoană obișnuită într-un șaman».

***

În partea finală a studiului vom termina analiza istorică a practicilor șamaniste și vom examina influența lor asupra modernității și a actualelor cercuri culturale și mistice, sociale și religioase. Vom arăta influența șamanismului asupra științei contemporane și a conștiinței societății în general, asupra importanței universale în lumea modernă în condițiile timpurilor escatologice.

Veaceslav Matveev