Jertfele privatizării „în numele eurointegrării”

Foto: mail.ru

Xenia Florea

Recent, fostul consilier pentru securitate națională a ex-președintelui României Traian Băsescu Iulian Chifu a declarat „cu autoritate” că în cadrul privatizării din Moldova, întreprinderile moldovenești trebuie vîndute investitorilor din țările membre ale Uniunii Europene și NATO.

Motivul „forte” al expertului român: deoarece cea mai mare parte a producției din Republica Moldova este exportată în UE, investitorii strategici pentru privatizarea „capacităților ei economice” trebuie selectați printre „partenerii ce cunosc piața europeană”. „Adică partenerii europeni și transatlantici mari, dacă cineva se va încumeta să vină de peste hotarele UE și NATO”, a scris Chifu pe blogul său.

Cu alte cuvinte, fostul consilier al lui Băsescu recomandă Moldovei insistent să calce pe aceeași greblă, pe care a călcat țara lui sub lozinca „Este factura noastră pentru intrarea în Uniunea Europeană”, în urma căreia românii deja, practic, nu-și mai controlează nici petrolul, nici băncile, nici terenurile agricole, nici pădurile. Ce-i drept, Moldovei nimeni nici nu-i propune să adere la Uniunea Europeană.

Pe altarul integrării europene

Presa română amintește pînă în prezent soarta tristă a gigantului metalurgic românesc – combinatul „Sidex” (or. Galați), care a devenit, într-un fel, jertfa aspirațiilor europene ale Bucureștiului.

În cei mai buni ani, la această întreprindere lucrau pînă la 50 de mii de angajați, iar livrările erau efectuate, practic, în întreaga lume. În 2014, peste 13 ani după privatizare, uzina, la care au rămas 7 mii de angajați, practic, supraviețuia, activînd în pierdere.

Statul român practic, nu a obținut nimic din privatizarea acestei întreprinderi, deși „Sidex” a fost vîndul celui mai bogat om de pe planetă – miliardarului indiano-britanic Lakshmi Mittal, fondatorul și proprietarul celui mai mare grup metalurgic din lume „Mittal Steel Company” N.V și coproprietarului celei mai mari companii metalurgice din lume „Arcelor Mital”.

Potrivit presei, la momentul privatizării, costul real al „Sidex” ajungea la $1 miliard, însă Mittal nu a dorit să plătească asemenea bani. El a mers pe altă cale: a jertfit în fondul electoral al Partidului Laburist al Marii Britanii 4 milioane de lire sterline, iar premierul britanic Tony Blair, drept recunoștință, a scris Guvernului României o scrisoare în care a menționat despre oportunitatea privatizării acestui combinat, mai ales din punctul de vedere al perspectivelor de integrare a României în UE.

În final, cel mai mare combinat metalurgic din țară a fost vîndut cu $77 milioane, dintre care investitorul a achitat doar prima tranșă în valoare de $25 de milioane. Celelalte $53 de milioane trebuiau achitate după procesul de judecată dintre „Sidex Galați” cu fostul partener de afaceri „Sidex International”. Însă „Sidex Galați” a pierdut procesul, iar în rezultat, guvernul Popescu-Tăriceanu a fost nevoit să achite companiei Lakshmi Mittal $24 milioane pentru investițiile ratate.

Bucureștiul nu a obținut succes nici cu alți investitori transnaționali. Compania petrolieră de stat „Petrom” (la momentul privatizării – un șir de zăcăminte, două rafinării, aproape 2500 km de conducte petroliere, 535 de stații PECO și 158 de depozite petroliere) a fost cumpărată de compania austriacă OMV. În urma tranzacției, bugetul țării ratează anual 15,4 miliarde de euro, deoarece impozitul pentru zăcămintele petroliere a fost stabilit la nivelul de 3,5% în loc de 10%-11%.

Ocupînd locul cinci în Europa după extragerea gazelor și petrolului, acum România, practic, nu controlează aceste ramuri.

În urma auditului Curții de Conturi, efectuat în 2011, presa română a calificat drept furt de 600 de milioane de euro privatizarea a cinci companii regionale de distribuție a energiei electrice de către „investitorii strategici”. Iar în octombrie trecut, publicația „Ziarul Financiar” scria că după ce pe piața românească au intrat asemenea giganți ca „Enel” (Italia), E.ON SE (Germania), GDF Suez (Franța), „facturile pentru gaz și energie electrică s-au dublat, iar liberalizarea pieței produselor petroliere după privatizarea „Petrom” a dublat prețurile la benzină în ultimii zece ani”.

Potrivit cerinței FMI și Uniunii Europene, în perioada 2004-2011, a fost vîndut, la prețuri derizorii, aproape întreg sectorul bancar al țării, industria chimică, metalurgia, rețelele de distribuție a energiei electrice. În rezultat, din 14 întreprinderi metalurgice și coxochimice au rămas doar cîteva secții la combinatul de la Galați. Și-au sistat activitatea singura uzină de echipament hidraulic, uzina de tractoare de la Brașov, ce livra tractoare în 100 de țări încă la începutul anilor 90, și un șir de alte întreprinderi.

Potrivit informațiilor Digi24, peste jumătate din toate terenurile agricole aparțin companiilor străine. Drept consecință, o mare parte din subvențiile UE ajung anume pe mîinile lor: 1% din firmele agricole românești primesc peste 50% din toate subvențiile agricole ale Uniunii Europene, alocate României.

Investitorii străini cumpără activ și pădurile românești. Anul trecut, retailerul suedez IKEA, prin intermediul filialei sale din România a procurat 33,6 mii ha de păduri în județele Prahova, Buzău, Vrancea, Botoșani și Bihor. Potrivit „Ziarului Financiar”, valoarea tranzacției a constituit 70-130 milioane de euro. În afară de IKEA, precum a scris presa locală, și corporația Apple a hotărît să procure păduri în România.

Cunoscutul economist și politolog rus Mihail Deleaghin a numit această politică de atragere a investițiilor drept „neocolonialism liberal”.

Cumpărînd economiile naționale, spunea el, marile concerne transnaționale cumpără și politica: „Prin intermediul locurilor de muncă, prin impozite, prin influența politică directă: cine deține economia, aceluia, de obicei, îi aparține și țara. Excepțiile sînt rare”.

„În general, poziția vechilor membri ai Uniunii Europene e simplă: „Luați standardele noastre, iar noi, în schimb, vom lua resursele voastre, de care avem nevoie, și vom lichida resursele ce pot concura cu noi”, spune Deleaghin.

România a trecut deja o mare parte a acestui drum, iar acum împinge și Moldova spre el.

Investițiile nu au miros

Apropo, vînzîndu-și activele, în perioada 2004-2011, la cerința FMI și UE, România nu a fost atît de vigilentă în privința atragerii investițiilor străine, așa cum cere acum de la Republica Moldova Iulian Chifu.

Un timp îndelungat, ramurile-cheie ale economiei românești erau controlate de companiile rusești „Mecel”, „Vimetko” (metalurgia), „Lukoil”, WIEE (energetica), Banca Investițională „Renessans” (piața capitalului).

„Lukoil” a început să activeze pe piața românească încă în 1998, cînd a cumpărat rafinăria „Petrotel” de la Ploiești, acționînd activ atît pe piața comercializării carburanților, cît și pe piața energiei electrice. După arestarea activelor românești ale companiei, în 2014-2015, și litigiile judiciare (experții spuneau că Bucureștiul încearcă să-l elimine pe investitorul rus de pe piață, la cerința SUA), companiei „Lukoil” i s-a propus să vîndă rafinăria de la Ploiești, însă conducerea companiei rusești a refuzat și nu a plecat de pe piața românească.

Pînă în 2013, în România, de asemenea, erau plasate activele concernului industrial rus „Mecel”. Apoi „Mecel” și-a vîndut toate întreprinderile din România companiei românești „Invest Nikarom” SRL, pentru un preț simbolic de 230 de lei românești (circa $70), din cauza pierderilor acumulate și a cererii slabe.

Compania „Vimetko” activează pe piața românească din 2002 și este proprietara producătorului de aluminiu Alro (întreprinderea livrează plite aeriene pentru Aerobus). De asemenea, această companie controla „Conef Gaz”, ce figura în calitate de intermediar în tranzacțiile de import a gazelor rusești.

Companiile rusești „RUSAL” și „Gazprom” au participat la privatizarea complexului termoenergetic din România. Iar în general, în 2014, mărimea investițiilor rusești în România, potrivit datelor oficiale, depășea $1,5 miliarde.

În ramurile-cheie ale economiei românești activează și alți investitori, care nu fac parte din categoria „parteneri europeni și transatlantici din țările membre ale Uniunii Europene și NATO”.

De exemplu, în 2007, 75% din acțiunile celei de-a doua ca mărime companie a României „Rompetrol Group NV” au fost vîndute companiei de stat de petrol și gaz din Kazahstan „KazMunaiGaz”.

În 2009, „Rompetrol Group”, ce controla 25% din piața de produse petroliere din România, 3,5% din Franța și 1,5% din Spania, și-a anunțat intenția de a investi $500 de milioane în prospecția și explorarea sectorului de pe Insula Șerpilor. Adică, în esență, sînt investiții kazahe, iar natura „neuropeană” a acestora nu deranjează Bucureștiul.

„Neocolonialismul” românesc

Spre deosebire de România, în Moldova, practic, nu există asemenea capacități, care ar putea atrage atenția „marilor parteneri europeni și transatlantici”, despre care a scris pe blogul său Iulian Ghifu.

Așa că, dacă cineva se va gîndi să vină în Republica Moldova „de peste hotarele UE și NATO”, atunci acestea sînt, în primul rînd, companiile românești, de ale căror interese este îngrijorat fostul consilier al ex-președintelui României.

Partea română și-a anunțat în repetate rînduri interesul în procurarea unui șir de active în |Moldova. În special, în complexul energetic al RM – pentru unirea sistemelor de gaze și energie electrică ale celor două țări.

Încă în anul 2001, în Moldova a sosit o delegație reprezentativă a specialiștilor români, pentru a studia la fața locului starea întreprinderilor de distribuție a energiei electrice, scoase la concurs investițional, RED „Nord” și RED „Nord-Vest”, precum și CET-1 și CET-2 din Chișinău. Tot atunci, Bucureștiul și-a anunțat planurile privind cumpărarea CHE de la Costești.

Totodată, investitorii din România au manifestat un interes sporit și față de privatizarea Căii Ferate din Moldova, precum și a aeroporturilor civil și militar. Însă autoritățile moldovenești – inițial cele comuniste, apoi liberal-democratice – au amînat mereu „marea” privatizare.

La sfîrșitul anului trecut, între București și Chișinău, se pare că a fost atinsă o anumită înțelegere. De aceea, după ședința comună a guvernelor celor două țări, pe 22 septembrie 2015, la Constanța, cînd Guvernul României, la solicitarea colegilor moldoveni, a căzut de acord să ofere un credit de 150 de milioane de euro, solicitat de Chișinău, premierul român Victor Ponta, în cadrul conferinței de presă a vorbit mult despre planurile de privatizare „de peste Prut” a unui șir de întreprinderi de stat din România.

În cadrul ședinței comune, a spus el, părții moldovenești i-a fost transmisă o scrisoare oficială privind intențiile companiei energetice din România „Translectrica” și a operatorului național al sistemului de transport al gazelor „Transgaz” să participe la privatizarea unui șir de active energetice moldovenești. precum a declarat Victor Ponta, ambele întreprinderi au fost restructurate, acțiunile lor sînt cotate la bursă, ele au mijloace pentru realizarea programelor investiționale în Republica Moldova.

La începutul acestui ani, Chișinăul a reușit să despacheteze „marea” privatizare. Precum a declarat ministrul Economiei, Octavian Calmîc, anul acesta, la privatizare prin intermediul concursurilor internaționale vor fi scoase un șir de obiecte industriale și energetice. Spre exemplu, rețelele electrice de distribuție Nord și Nord-Vest, Combinatul de Tutun de la Chișinău „Tutun CTC” etc.

Ambasadorul României în Republica Moldova, Marius Lazurcă, și-a exprimat convingerea că, dacă autoritățile moldovenești vor decide să scoată la privatizare rețelele electrice din nordul țării, „«Electrica» va fi interesată”.

Prin urmare, Bucureștiul așteaptă. Pornind de la actualul mesaj-doleanță a lui Iulian Chifu, partea română intenționează să obțină acces la gestionarea Moldovei în calitate de investitor de bază.

Precum a declarat în februarie în cadrul dezbaterilor pe tema „Fondul Moldova –Planul Marshall al României pentru Republica Moldova”, expertul Fundației Universitare a Mării Negre Petrișor Peiu, România trebuie să devină investitorul nr.1 pentru Moldova prin participarea la privatizarea marilor ei întreprinderi – Calea Ferată, SA „Moldtelecom”, precum și la construcția și privatizarea gazoductului Ungheni-Chișinău.

În calitate de instrument de bază pentru atingerea acestui scop, experții români propun utilizarea așa-zisului „Plan Marshall” al României pentru Moldova – fondul investițional privat, ce se va ocupa de proiecte investiționale, pentru a prelua controlul principalelor active strategice ale Republicii Moldova.