Maria Bumbu: ”Primul meu 1 septembrie m-a găsit imobilizată într-un scaun cu rotile”

Istoria de viață a unor oameni poate fi o lecție de viață pentru fiecare dintre noi. O spunem de fiecare dată cînd aflăm istoria unui nou protagonist a rubricii ”Adevărații eroi”.

Istoria eroinei de astăzi este despre putere, sîrguință și foarte multă muncă - muncă pentru visul de a putea merge și a duce o viață normală, la fel cum o au alții.

Maria Bumbu, este o tînără de 29 de ani, originară din satul Mingir, raionul Hîncești, care în copilărie a fost diagnosticată cu ,,pseudoartroza” gambei sau ,,articulație falsă”. Medicii din Republica Moldova nu îi dădeau nici o șansă că aceasta va putea merge vreodată. Cu toate acestea, Maria a luptat pentru visul său de a putea merge, iar astăzi duce o viață normală, la fel ca semenii săi. Mai mult decît atît, aceasta a demonstrat ei și altora că nimic nu este imposibil.

Citiți mai jos istoria de viață a Mariei Bumbu, fata care a început să își iubească piciorul ei mic.

Unde v-ați născut, ați copilărit și cînd a apărut problema la picior?

Am 29 ani, m-am născut în Moldova, în satul Mingir din raionul Hîncești. Problema la picior a apărut chiar de mic copil. Cînd aveam 3 luni, mama a început să simtă că ceva nu este bine, cu toate acestea, medicii nu au observat nimic pentru că încă eram prea mică.

Mama m-a dus la mai mulți medici pînă cînd am ajuns la un specialist de la Spitalul Mamei și Copilului din capitală care a spus că într-adevăr există o problemă la picior și a propus pentru început să pună piciorul în ghips și să vadă dacă vor fi schimbări. După ce a fost scos ghipsul, medicul a văzut că problema nu s-a rezolvat și atunci am fost diagnosticată cu ,,pseudoartroza” gambei sau, cum mai este numită, ,,articulație falsă”.

,Pseudoartroză” este o afecțiune a țesutului osos însoțită de lipsa de dezvoltare a unei anumite porțiuni a osului (în acest caz, odată cu creșterea, piciorul afectat nu urmează același ritm de dezvoltare ca piciorul sănătos, el rămînînd mult mai scurt și subdezvoltat). ,,Din acel moment a început calvarul vieții mele. Aveam oase slabe, nu puteam sta în piciorușe. La vîrsta de 8 luni, m-am ridicat și mi s-a rupt imediat piciorul. Mi l-au pus în ghips, în speranța că oasele se vor consolida și piciorul se va întări, dar n-a fost să fie.

La doar 1 an și jumătate am suportat prima intervenție chirurgicală, una fără succes.

La 5 ani am plecat în Rusia, unde era stabilit cu traiul de mai mult timp fratele mamei mele. Părinții au acceptat să mă lase să plec într-o altă țară în speranța ca acolo o să pot merge, dar chiar și acolo medicii spuneau că șansele mele de a putea merge erau egale cu 0. Medicii nu-mi dădeau nici o șansă că voi putea merge vreodată.

Toți spuneau că mă voi putea deplasa doar în scaun cu rotile sau voi sta toată viața la pat. După numeroase examinări medicale, la 7 ani am suportat încă o intervenție, care a durat 14 ore. Atunci mi s-a făcut un implant de țesut osos la tibie, la spitalul din Reazani (sanatoriu pentru copii) devenindu-mi după aceea, o perioadă lungă, casă și școală. Prima zi de școală m-a găsit imobilizată într-un scaun cu rotile. Era primul ,,1 septembrie” din viața mea.

Mi-am petrecut copilăria în școala pentru copii din Reazani, acolo învățam și locuiam, acolo eram mereu sub supravegherea medicilor.

Devenind adolescentă, am început să fiu complexată de aspectul meu. Îmi era rușine de sănătatea mea, mă vedeam cea mai nenorocită fetiță. Am crescut între oameni cu probleme de sănătate.

Acolo noi învîțam și trăiam. Inițial, părinții veneau la mine mai des, dar cînd a apărut sora mea mai mică, vizitele au devenit mai rare. În acel sanatoriu pentru copii, erau mai mulți copii ca mine la care părinții veneau o dată pe an sau o dată la doi ani. Pe unii părinții îi luau în weekend acasă.

Noi stăteam în pat, iar în sala în care eram internați venea profesorul și ne preda lecții. După o perioadă, începeam să intru în depresie nu din cauza piciorului, dar din cauza că îmi lipsea familia. Eu aveam nevoie de mama, nu de medicii care stăteau 24 din 24 de ore lîngă noi. Aveam un grafic ca la armată, totul era bine pus la punct, din acest motiv eu am început să simt și să îmi trăiesc cu adevărat copilăria abia cînd am revenit în Moldova.

Mie îmi plăcea foarte mult să mă joc cu copiii, dar, din păcate, cu cîrjele mele nu prea puteam să mă mișc.

Prima dată am mers la o școală normală în clasa a 9-a, atunci cînd am revenit în Moldova. Atunci eram fericită că sînt în rînd cu toți copiii, că merg la o școală normală, dar cu vîrsta am început tot mai mult să mă complexez de felul cum arăt, îmi doream să îmbrac rochii, fustițe scurte, însă din cauza problemei la picior, mereu mă îmbrăcam în rochii lungi și în pantaloni largi. Simțeam că copiii se uitau la mine altfel.

Am finisat liceul în satul Mingir, am revenit acasă în clasa a 9-a, după care am făcut școala de secretariat și administrare la Chișinău.

După aceea, am venit în Elveția unde am lucrat ca bonă. La moment, la fel locuiesc în Elveția, dar lucrez în Franța ca secretară într-un cabinet stomatologic.

Cum vă vede lumea, cum reacționează cei din jur cînd văd că aveți o proteză la picior?

În copilărie erau momente cînd auzeam de la copiii din sat expresii de genul:

”Uite, are 3 picioare!”

Cînd eram mică, vedeam totul în negru, chiar dacă nu toate persoanele vedeau în mine această problemă la picior. Îmi era rușine de piciorul meu mic, îmi părea că și celor din jur le era rușine cu mine.

V-a fost vreodată frică că nu o să puteți merge? Cum ați depășit această frică?

Da! Îmi era foarte frică că nu o să pot merge, mai ales după ce medicii nu mi-au dat nici o șansă. Faptul că pot merge acum, pentru mine este o adevărată minune în viața mea.

Eu am lucrat mult timp asupra mea, am învățat să mă accept așa cum sînt, peroanele care îmi erau alături niciodată nu m-au făcut să mă simt un copil special, deși eu nu înțelegeam acest lucru. Îmi doream să mor pentru că îmi era frică că o să stau toată viața la pat și nu va avea cine să aibă grijă de mine. Au fost medici care au propus chiar să îmi taie piciorul.

Cînd ați început luptă pentru o viață normală? Cît a durat și prin ce ați trecut pentru a vă putea deplasa fără bariere în prezent?

Fiind adolescentă, am văzut pe internet un model din Spania care avea proteză la picior. Ea nu avea deloc picior. Atunci am început să visez la o proteză. Atunci mi-am spus că într-o zi o să am și eu o proteză care îmi va permite să port rochițe. După ce am finisat școala de secretariat la Chișinău, am plecat peste hotare și am început sa lucrez. Acesta a fost primul meu pas spre realizarea visului de a avea o proteză. Desigur că nu a fost ușor, a trecut ceva timp pînă am adunat banii necesari pentru proteză. În acea perioadă am înțeles că în viață nu este cel mai important să ai picioare frumoase, e mult mai important să trăiești și să primești plăcere de la fiecare zi trăită. Cu timpul, am adunat banii pentru proteză, i-am adunat singură, fără ajutorul nimănui. Am zis că nu vreau să mă ajute nimeni. Am vrut să trec peste acest complex, să pun punct și să încep o viață nouă, să îmi iau proteza și să pot îmbrăca rochițe nu numai în vis, dar și în realitate. Am vrut să văd cu adevărat cine este lîngă mine nu doar din milă. Am vrut să îmi demonstrez nu doar mie, dar și celor din jur că nu trebuie să-ți plîngi de milă, dar trebuie să lupți pentru visul tău.

Cît de costisitoare sînt protezele de acest gen și cine au fost cei care v-au fost alături în cadrul procesului de reabilitare?

M-am încăpățînat, în sensul frumos al cuvîntului să îmi fac singură banii pentru proteză. Am vrut sa arăt persoanelor care mereu se plîng pe viață, în special celor care au picioare, celor care nu au dezabilități, că nu există bariere în viață. Voi aveți totul, dar nu vreți să lucrați, eu în schimb am un picior mic care nu m-a împiedicat să muncesc și să adun 144 mii de lei pentru o proteză care să mă ajute să pot merge. Am lucrat ca bonă la copii, doar pentru ca să îmi văd visul împlinit.

Care sînt cele mai mari frici ale voastre, dar bariere?

Nu există lucru imposibil, totul este posibil dacă există dorință!

Există lucruri imposibile?

Eu mi-am dorit să-mi demonstrez în primul rînd mie și apoi celor din jur că totul este posibil dacă îți dorești cu adevărat. Acum, de cînd mi-am făcut proteză, m-am schimbat radical, sînt cu totul alt om, am încredere în mine și îmi iubesc foarte mult piciorușul, el m-a făcut să devin puternică după mulți ani în care am stat la pat cu dureri nebune. Mama mea nu știe ce înseamnă să doarmă măcar o noapte liniștită sau să doarmă în pat. Punea scaunul alături de patul meu și dormea așezată alături de patul meu, căci eu aveam dureri mari, mai ales cînd purtam aparatul ilizarov.

Ce i-ați spune fetiței care erați în copilărie dacă ați avea posibilitatea?

Sincer, i-aș spune să nu aibă acest complex, deoarece totul este în capul ei. I-aș spune să se iubească și să se accepte așa cum este, deoarece aceasta ne face mai speciali. Din momentul în care am început să mă iubesc, mi-am dat seama că tristețea și suferința sînt doar semne de avertizare că trăiesc împotriva propriului meu adevăr. Acum știu că acesta este de fapt ,,momentul prețios în care poți fi tu însuți: mai aproape de tine. Atunci cînd am început să mă ascult pe mine, am început să văd lumea cu alți ochi și am simțit o ușurare sufletească. Parcă m-aș fi renăscut. I-aș spune să nu piardă în zadar timpul, căci viața este foarte scumpă și nu se merită să trăim în regrete. I-aș spune că cel mai frumos lucru în viață este să trăiești și să te bucuri de soarele de pe cer și de persoanele dragi pe care le ai alături.

Cu ce bariere v-ați ciocnit în societatea moldovenească? Îi este greu unei persoane cu dezabilități în Republica Moldova?

În Moldova e mai dificil. Lumea e prea curioasă, se uită lung, poate să arate cu degetul, ceea ce te face să te simți rușinat. Acum, cu anii, văd că și la noi lumea devine mai înțelegătoare. Am fost recent acasă și, chiar dacă eu nu prea atrag atenția la cei din jur, pentru că mă simt foarte bine așa cum sînt, cu proteză, totuși cei care mă însoțesc spun că oamenii se uită lung la mine. Dar așa este lumea - curioasă. Aici în Elveția mai puțin atrag atenția la așa ceva. Mergi pe drum și nu prea se uită. Ei te privesc ca un om normal.

Știți, adesea ne înșelăm pe noi înșine și pe alții cu rețelele noastre sociale. Încercăm să ascundem mici defecte care pentru cineva poate sa fie un detaliu frumos. Unii oameni te acceptă așa cum ești, ceea ce pentru noi pare un defect, pentru alții poate fi un lucru special. Atunci cînd accepți adevărul, ești bine cu tine, te adaptezi mai ușor și faci față mai bine încercărilor vieții.

Elveția m-a ajutat să îmi depășesc fricile, să privesc viața cu alți ochi, m-a ajutat modul de a gîndi al oamenilor de aici și atitudinea lor încurajatoare și tolerantă față de persoanele cu nevoi speciale.

În Moldova nu e la fel, dar sper din toată inima să ajungă și oamenii noștri la o astfel de gîndire.

Care este cel mai mare vis al vostru?

Visul meu este să fiu fericită și pot să spun că deja sînt. Am familia alături și pot merge. Mi-am realizat visul să pot simți pămîntul sub picioare. Nu mai sînt într-un scaun cu rotile!

Cît de importantă este familia pentru dumneavoastră?

Mama, tata, fratele și sora mai mică, ei sînt casa mea, ei sînt sensul vieții mele. Pentru mine, părinții nu sînt doar părinți, ei sînt sprijinul meu, prietenii mei, familia mea este totul pentru mine. Mama este icoana mea, mă închin în fața ei pentru răbdarea, înțelepciunea și dragostea pe care mi-a împărtășit-o mereu.

Ce mesaj ați avea pentru persoanele cu dezabilități care încetează să mai creadă în minuni?

Aș spune că cicatricile sînt un șarm care ne face sa fim speciali. Nu trebuie să arătăm ca alții, trebuie să fim noi așa cum sîntem, deoarece toți sîntem diferiți și toți sîntem frumoși în felul nostru. De exemplu, mie mulți îmi spun că șarmul meu este piciorul meu micuț. Proteza mă face deosebită”. Nu toți avem o siluetă perfectă sau un abdomen plat. Nu avem cu toții picioare lungi. Dumnezeu ne-a trimis pe acest pămînt să fim cu toții diferiți și frumoși în felul nostru. Să avem încredere în noi este cel mai important lucru cu care poți atrage o personă. Trebuie să ai încredere în tine, să știi ce vrei de la viață. Restul este totul în cap. Frumusețea vine din suflet, dar nu din fizic, așa cum credem noi.

Dar dumneavoastră credeți în minuni?

Eu cred în minuni! Cea mai frumoasă minune în viața mea este că merg!

Ce înseamnă viața pentru dumneavoastră? Dar iubirea?

Ce înseamnă pentru mine viața? Sau iubirea? Cel mai frumos lucru este SĂ IUBEȘTI VIAȚA! Pentru început trebuie să ne iubim pe noi, iar cînd deja ne acceptăm, atunci simțim că trăim cu adevărat. Doar așa putem primi plăcere de la viață, de la persoanele care sînt alături de noi. Iubirea de sine, iubirea de viață, iubirea de familie și de persoana care îți este alături este, de fapt, viața - cel mai de preț dar Dumnezeiesc.

Material realizat de Cristina Moisei