Transnistria stiri: 1354
Eurovision stiri: 497

De ce Republica Moldova are dreptul la suveranitate

27 aug. 2023,, 03:20   Analitică
15905 8

În prezent, în Moldova adesea este pusă în discuție problema independenței noastre. O problemă actuală și importantă. În ce măsură Moldova are temei să se dezvolte independent și în ce măsură această dezvoltare depinde de România?

Republica Moldova există de mai bine de 30 de ani și majoritatea cetățenilor nu pun la îndoială independența ei, dar o parte a societății și unele forțe politice tot mai încearcă să pună în discuție această temă. În actuala situație politică, ce pot contrapune acestor discuții adepții independenței? Ce este imperfect în poziția patrioților și permite oponenților să ridice iar și iar această temă? Ce le dă dreptul să promoveze slogane, care cheamă să fim lipsiți de calea dezvoltării independente?

Aceste chestiuni țin de noțiunea de stat și capacitatea elitelor guvernante să păstreze independența acestui stat. Să încercăm elucidarea acestor probleme din punct de vedere al tradiționalismului ca teorie a dezvoltării tradițiilor suverane și sacre și a etatismului, adică a teoriei dezvoltării statelor.

Părerile s-au împărțit

Etatismul (din fr. État — stat) — viziune asupra lumii și ideologie ce absolutizează rolul statului în societate. Pentru noi, tema dată este deosebit de actuală azi, deoarece să proclami un stat este una, dar să-l creezi și să-i oferi posibilități reale de dezvoltare este foarte complicat. Elitele noastre nu înțeleg pe deplin rolul statului și rolul puterii în formarea sistemului social al societății.


Principalele surse enciclopedice definesc statul ca pe o formă politică de organizare a societății pe un teritoriu concret, o organizare politico-teritorială a autorităților publice, care dispune de un aparat de guvernare și forțare, căruia i se supune întreaga populație a țării. Însă nici știința, nici dreptul internațional nu oferă o noțiune unică și recunoscută universal a conceptului de ”stat”. ”Țara” este un termen apropiat, dar nu identic, ca regulă cu un sens mai larg. În general, azi nu există un consens asupra ceea ce este stat și ce - nu.

Nu există consens nici în privința originii suveranității și a puterii absolute a unui stat sau altuia. Cea mai cunoscută și utilizată definiție a suveranității reiese din faptul că ea provine din popor sau națiune. Dar și această definiție nu este pretutindeni. Multe monarhii văd baza suveranității în Voința Divină sau în existența monarhului ca purtător al acestei voințe. Exemplu este Arabia Saudită sau Liechtenstein, care cu ceva ani în urmă au revenit la monarhia absolută. Un alt exemplu - orașul-stat Vatican, care își derivă suveranitatea din voința Domnului și se consideră reprezentantul lui pe pămînt.

Același lucru are loc și în cazul monarhiilor absolute din Est și Asia în ansamblu. În lume există chiar un imperiu, al cărui guvernator încă nu demult era considerat Dumnezeu pe pămînt – Japonia. Pînă în 1979 un astfel de stat era Iranul, pînă la Războiul al doilea mondial – China și Manciuria. Tot așa își apreciază puterea rajahii Indiei, liderii și regii din Africa.

Au început cu una, au încheiat cu alta

Vedem, așadar, că nu toți cred că în stat puterea provine din popor. Această idee a apărut foarte recent - acum trei sute de ani, după ce gîndirea intelectuală engleză, apoi și cea franceză a pus la baza formării statului așa numitul ”contract social”.

Ce este un contract social? Este o înțelegere la care ajung cetățenii privind regulile și principiile administrării publice, cu respectiva lor perfectare juridică. În conformitate cu principiul de bază al contractului social, organismul legitim de guvernare se formează în baza consimțămîntului forțat al celor guvernați.

Thomas Gobbes a fost primul care a formulat o astfel de teorie a contractului social. Potrivit lui, viața oamenilor în ”starea ei firească” era ”retrasă, săracă, neplăcută, crudă și scurtă”. Contractul social a fost fenomenul în care oamenii se reuneau și renunțau la drepturile lor firești. Astfel societatea nu se mai afla în stare de anarhie. Gobbes privește statul ca rezultat al înțelegerii la care au ajuns oamenii, care au pus capăt stării firești de „război împotriva tuturor”, anterioare statului.

Locke credea că persoane private au fost de acord să formeze un stat care să asigure un ”arbitraj neutru”, care să apere dreptul la viață, libertate și proprietate a celor care trăiesc în hotarele acestui stat. În tractatul său ”Despre contractul social” Jean-Jacguies Rousseau a expus o altă versiune a acestei teorii, bazată pe suveranitatea poporului. Iar cunoscutul lider și ideolog al anarhismului Pierre-Joseph Proudhon considera că ”contractul social reprezintă o înțelegere dintre om și om; un acord care trebuie să se soldeze cu ceea ce numim noi ”societate”, cu ”renunțarea la orice pretenții de a-i guverna pe cei din jur”.

Vedem că mulți filozofi care împărtășeau înțelegerea pozitiv-rațională a statului, au început cu una și au încheiat cu alta. Adică, ei încheie cu ideea fundamentală a lui Friedrich Nietzsche : ”Statul este monstrul cel mai strașnic”. În închipuirea lor, nu instanțele supreme (adică monarhul) constituie sursa suverană a puterii, ci suveranitatea provenită din popor. Ceea ce nu doar zăpăcește mințile și esența vieții politice a societății, ci este de fapt neînțelegerea totală a esenței statului. Excepția aparține filozofilor – adepți ai monarhismului și absolutismului radical, dar concepția lor de putere supremă este părtinitoare și adesea penibilă. Toate acestea duc la nihilism moral, aidoma viziunilor politice ale cugetătorului italian Niccolo Machiavelli, care credea că suveranul poate face orice cu oricine, dacă acesta folosește puterea lui supremă. Această amoralitate medievală în înțelegerea puterii supreme nu oferă soluția problemei privind esența acestei puteri și esența suveranității supreme.

Puterea ca Datorie Supremă

Un alt plus important ce contravine conceptelor pozitiv-raționaliste ale puterii, este filozofia tradiționalismului, care spune că la baza puterii stă Divinitatea sacră. Nu monarhia absolută cu amoralitatea ei și principiul monarhismului francez ”statul sînt eu”, ci suveranul și sacra lege supremă, pe care acesta trebuie să o respecte în guvernarea statului și a supușilor săi.

Filozofii-tradiționaliști vedeau la baza unui asemenea stat așa-numitul ”realism transcendental”, bazat pe principiile legii supreme. În Vedele indo-ariene era rita, numită în textele brahmane dharma. Tradus din sanscrită, termenul dharma înseamnă ”datorie supremă” (în fașa spiritului/neamului/Dumnezeului) sau ”Menire” (menirea spiritului în corpul dat, la timpul dat și în spațiul/mediul dat).

Ceva asemănător a existat și în anticul Iran Zoroastrian, care avea rădăcini comune cu India vedică. Zoroastrismul nu numai că a adus concepțiile statului la Absolutul divin ca sursă a puterii, el a determinat legile sacre la nivel social. În conformitate cu viziunile zoroastriene, oamenii se împart în două categorii: ashavanii (adepți Asha, neprihăniți, care tind să ducă lumii binele) și drujvanii (adepți Druj, care duc lumii răul). Datorită susținerii zeului Ahur Mazda, neprihăniții trebuie să-i învingă pe drujvani și să-i împiedice să distrugă lumea. Tradițional, puterea aici aparține doar adepților Asha și deci este sacră, așa că aici nu funcționau teoriile puterii conform dreptului de război și capturare.

Vedem, așadar, că tradiționalismul folosește activ simbolurile religioase antice, născute din tradițiile religioase primordiale. Filozoful italian tradiționalist Julius Evola scris în acest context: ”În strînsă legătură cu ideile expuse anterior se află sensul pe care legea și statul îl aveau în înțelegerea unui om al Tradiției. În principiu, ca premisă a noțiunii tradiționale de lege trebuie indicat realismul transcendental. Noțiunea de lege are o relație tainică cu cea de adevăr, realitate și stabilitate, proprii pentru ”ceea ce este”, în special în formulările ariene – în Vede, noțiunea rita adesea are același sens cu drahma și se folosește nu doar la numirea ordinii în lume, a lumii ca ordine (κόςμος), ea urcă mai sus, indică adevărul, dreptul, realitatea, în timp ce contrariul ei –”anrita„– înseamnă falsitate, inechitate, irealitate. Lumea dreptului și, respectiv, a statului este echivalentă lumii adevărului și realității în sensul cel mai înalt”. (”Răscoala împotriva lumii moderne”.

Cu altă ocazie, Evalo scria, cu trimitere la notoriul tradiționalist francez Rene Guenon : ”La acest nivel ”regele echității” corespunde expresiei deja folosite ”regele universal” (dharmaradja), de unde rezultă că noțiunea ”echitate” depășește înțelegerea profană în aceeași măsură ca și noțiunea ”lume”.

Această înțelegere a echității este caracteristică și conceptului platonic al statului, care este ceva mai mare ca un simplu model abstract și în multe aspecte poate fi considerat un ecou al orînduirii tradiționale din timpurile străvechi. La Platon ideea echității, întruchiparea căreia este statul, ține de principiul ”fiecăruia ce i se cuvine”. Conform acestui principiu, fiecare trebuie să îndeplinească funcția ce corespunde propriei ființe. Astfel, ”regele echității” este și primul legiuitor, fondatorul castelor, autorul instituțiilor și datinilor – această totalitate etico-sacră, care în India ariană era desemnată de noțiunea dharmanga și care în alte tradiții corespunde sistemului local de datini, cu respectivele norme ale vieții individuale și colective. Asta presupune că funcția regească deține puterea supremă de cunoaștere. Și dacă, potrivit lui Platon,în fruntea ierarhiei unui stat adevărat trebuie să se afle înțelepții, aici această idee tradițională capătă o formă mai clară.

Puterea ca protecție divină

Ideea echității mereu a mers împreună cu ideile puterii sacre supreme. Puterea și echitatea nu pot fi despărțite, doar cel care are capacitatea să deosebească binele de rău are dreptul la putere. În antichitate, acesta era conceptul puterii, care provenea de la conducătorul suprem. E adevărat, aici există niște nuanțe istorice. Rene Guenon credea că puterea inițială este proprie doar preoților și ridica regii la această castă. Alții, același Julius Evola, vedeau în putere ceva cavaleresc sau, vorbind în limba brahmanismului indian, Kshatriya. Casta Kshatriya reprezenta ceea ce la general numim aristocrație. Revoluția kshatriya este încercarea de a uzurpa atribuțiile puterii și funcțiile sociale într-o societate a clasei militare. Exemple de victorie a castei kshatriya pot fi reformele regelui indian antic Ashok, care a introdus în India budismul timpuriu Hinayana, ce nega castele și păturile, nimicirea Ordenului Templier de către Filip cel Frumos, prima etapă a Reformei europene, inovațiile politice ale lui Petru cel Mare.

Anume această ”revoluție kshatriya” era considerată de Rene Guenon sursă a tuturor relelor. În opinia lui, ea a desacralizat puterea și statele antichității. Potrivit lui Evola, suveranul universal al lumii este nu numai ”domnitorul lumii”, dar și domnitorul ”legii” și a ”echității”. ”Lumea” și ”echitatea” - principalele atribute ale regalității, păstrate de civilizația occidentală pînă la Hohenstaufen și Dante. Dar veniți la putere, kshatriya nu prea înțelegeau esența acesteia.

Deci, care este ea? Folosind limbajul dreptului latin, puterea supremă este un imperium, și posedarea ei este rezultatul protecției divine. La romani imperiumul era hvarna Iranului, purtătorul ei era deținătorul de drept al puterii, dar nu al puterii date de popor, ci al puterii divine, egale cu teofania. Teofania, adică fenomenul nemijlocit al divinității, este cunoscută în diferite religii. Ea este pomenită și în Vechiul testament, unde Moisei vorbește cu Dumnezeu ”și Dumnezeu i-a răspuns cu voce”. (Ex. 19:21) În Noul testament teofanie antropomorfă este întreaga viață terestră a lui Iisus Hristos, dar și fenomenele de după Învierea sa.

Vedem, așadar, că puterea supremă are origini divine, un principiu cosmic și doar ea este suverană.

Astăzi această înțelegere este importantă pentru statul nostru, căci originea puterii în Moldova are două surse de suveranitate. Una – de la RSSM și Uniunea Sovietică, care a fost organizatorul statalității noastre autonome. Dar în acest caz succesorul URSS, Rusia, poartă în sine sursa puterii de la noi. E o absurditate.

Altă sursă – cea suverană – provine de la Principatul Moldovei, acolo au fost izvoarele suveranității și statalității noastre. Nu de la Dragoș, ci anume de la Bogdan Întemeietorul. De la anul 1359. Dacă ne vom întemeia succesiunea de la Principatul Moldovei, și anume la asta chemăm, la nivel de discuții deocamdată, ne vom întemeia suveranitatea, că doar statul nostru are rădăcini istorice profunde. În Moldova puterea este suverană și își are izvoarele în statalitatea noastră medievală, și numai aceasta este rădăcina suveranității noastre, a existenței noastre și a prezenței de peste șapte sute de ani pe harta Europei. Nu mai contează că dinastia suverană a Mușatinilor a fost dată uitării, contează că statul fondat de ei există și azi. Există și va exista, va păstra în memorie și va renaște într-o veșnică revenire la propriile rădăcini și faptele bune ale strămoșilor.

Veaceslav Matveev

(Continuarea citiți pe 28.11.2019)

9
2
0
2
6

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?