Aureliu Batrînac, chirurg cardiovascular renumit în Moldova și peste hotare: "Am și eu fricile mele, dar ceea ce nu am este luxul de a greși"

Aureliu Batrînac nu este doar un chirurg cardiovascular, renumit atît în Republica Moldova, cît și peste hotare, doctor în medicină, directorul unui spital privat din capitală. El se mai poziționează ca un împătimit al filosofiei, în special, al stoicismului. Această învățătură, bazată pe ideea că morala derivă din însăși legile naturii și pe atitudinea virtuoasă în raport cu greutățile cotidiene, îl ghidează atît în activitatea profesională, dar și în viața de zi cu zi. Specialistul, în cadrul unui interviu pentru emisiunea online "Unu Noaptea", a împărtășit din experiența sa de chirurg cardiovascular, despre gîndurile lui cînd ține la propriu inima unui om în palmă în sala de operație, dar și despre omul Aureliu Bătrînac – cel cu frici în suflet, cel care interacționează cu lumea înconjurătoare dincolo de pereții spitalului.

Aureliu Batrînac spune că doar lucrînd asupra sa, asupra gîndirii sale, a modului, în care percepe realitatea, înțelege în fiecare zi că menirea sa pe acest Pămînt este de a ajuta oamenii, aflați în suferință. Și acest lucru îi umple sufletul și existența, îl face fericit și îi dă rost tuturor zilelor sale, unele cu mai mult soare, altele - mai posomorîte, dar, la fel, de valoroase pentru el. Și asta pentru că este un perfectionist și vede multitudinea de situații ca pe încă un pas înainte în experiența sa, ca pe o piatră de temelie, pe care o așază cu grijă și care îl ajută să clădească lucruri și fapte, avînd un singur scop – salvarea unei vieți.

Сhemarea destinului și calea spre vocație

"Cînd am văzut prima dată o inimă cum se zbate în mîinile mele, am rămas fascinat"

«În anul 1983, am venit la Facultatea de Medicină, pe care am absolvit-o în 1989 cu diplomă roșie pe atunci. Ulterior, am început să mă gîndesc la specialitatea, pe care aș vrea să o aleg. Îmi doream să fac chirurgie, pentru mine era un domeniu dinamic și eu, fiind mereu în mișcare, avînd o fire sportivă, mi-am spus că mi se potrivește. Am început cu un post de chirurg generalist la spitalul, care acum se numește Sfîntul Arhanghel Mihail. Deja la anul VI, făcusem și multe intervenții chirurgicale generale pe abdomen. Intenționam să rămîn în acel spital, mă cunoștea colectivul, mă obișnuisem și eu cu el. Dar rectorul de atunci al Universității de Medicină, regretatul profesor, Leonid Cobîleanschi, mi-a spus că a venit un profesor din Kiev și m-a observat cum lucrez și crede că am niște calități, niște virtuți, care mi-ar permite să excelez în chirurgia cardiacă. Eu i-am cerut timp să chibzuiesc că tot eram cu gîndul la spitalul Sfîntul Arhanghel Mihail, pe atunci Spitalul nr.2, dar profesorul Cobîleanschi, care mă cunoștea pe mine încă de cînd învățam la facultate în anul III, mi-a zis: «Eu consider că tu vei putea să faci chirurgie cardiacă și vei putea contribui la prosperarea acestei profesii în țara noastră». Și iată așa am ajuns să mă îndrăgostesc de această specialitate, chirurgia cardiacă, care, de altfel, pe atunci, anii 1989-1990, era încă una în dezvoltare. Majoritatea pacienților, care aveau nevoie de operații sau tratamente pe cord erau direcționați sau la Moscova, sau la Kiev. Aici, la Chișinău, se făceau operații mai simple. Îmi amintesc cînd pentru prima dată am văzut inima, cum se mișcă, cum se zbate în coșul pieptului și acest lucru m-a fascinat. A fost ziua, care am memorizat-o pentru tot restul vieții și, acum, cînd au trecut deja 35 de ani de atunci, o mai visez. Mi-am dat seama că acea inima, care zvîcnește era a unui om, care suferă și care are nevoie de ajutor. Astfel de gînduri mă mai cutremură și acum, cînd intru în sala de operație».

Călăuzele drumului profesional

"Am avut marele noroc să fiu discipolul unor mari profesori"

«Am avut un profesor aici, la Chișinău, Victor Melenciuc, care era un discipol al renumitului academician Bredikis din Kaunas, din Lituania, era, de fapt, unul dintre centrele de excelență din fosta Uniune Sovietică, care avea specialiști foarte buni. Și am făcut acolo primul training de 6 luni în chirurgia cardiacă și, în special, în aritmologie. Am avut și un noroc mare să fiu un discipol, să fiu un elev al unui vestit profesor rus, Boris Vladimirovici Șabalkin. El a avut posibilitatea 6 ani să învețe să practice chirurgia cardiacă în Statele Unite ale Americii, în Cleveland, unde se consideră că este una dintre cele mai bune școli din lume în domeniu, acolo s-au făcut multe operații în premieră. Am activat și în Rusia, după care am mai lucrat în clinici private din Italia, Elveția, am avut training-uri de lungă durată în Spania, Franța, Turcia, Grecia. Pot spune cu mîndrie că și-n Moldova s-a excelat în chirurgia cardiacă. Sînt recunoscătot tuturor mentorilor mei, pentru că am avut ocazia să văd mulți de chirurgi, cu atitudini diferite față de chirurgie, față de pacienți și, în general, cu atitudini față de viață. Pot spune cu mîndrie că am fost acceptat ca membru activ al Societății Europene de Chirurgie Cardiotoracică și ca membru activ al Societății Europene de Chirurgie Cardiovasculară. Totodată, este o onoare să fiu și membru al Societății americane de Chirurgie Toracică. Este și acesta un fel de a recunoaște meritele mele profesionale».

Boala nu alege în funcție de vîrstă

"Creatorul a făcut inima un organ mic, dar care este lăcașul sufletului"

«Inima este cam de o mărimea unui pumn, care se zbate aici, la noi, în piept. Ea are diferite componente, care se pot îmbolnăvi pe rînd sau toate odată. Cea mai deasă cauză a îmbolnăvirilor este boala arteriilor. Sînt cazuri, cînd unii copii au nevoie de intervenție chiar la cîteva ore după naștere. Cardiomiopatia hipertrofică, deseori, se întîlnește la tineri și este una dintre cauzele cele mai frecvente de moarte subită cardiacă. Unul dintre cele mai dese simptome al bolilor de inimă este durerea localizată în mijlocul pieptului, chiar pe centru și care apare la efortul fizic. Un alt grup de patologii ține de boala valvelor inimii. Aritmiile sînt un semn al suferinței avansate cardiace. Simptomul foarte clar de infarct de miocard este durerea violentă în piept. De obicei, se asociază cu transpirație abundentă, cu tenul palid, cu o slăbiciune generală, care se instalează progresiv. În toate cazurile este foarte important ca oamenii să vină la timp, la fazele incipiente ale bolii. Avem tehnologii moderne, pacienții, practic, la 3-4 săptămîni pot să revină în cîmpul muncii și să-și continue viața activă. Dar trebuie să fie foarte responsabili, pentru că pînă la operație au aceste suferințe și sînt mai atenți la starea lor de sănătate, după ce îi operăm, mai trec cîțiva ani și încep să uite prin ce au trecut. Mulți reiau fumatul, alimentația nesănătoasă și alte obiceiuri nocive. Mortalitatea prin maladii cardiovasculare în Moldova este mai mare cu 55 la sută din toată structura bolilor în țara noastră, or, în comunitatea europeană acest procentaj este în jur de 35-37%. O să vă spun o cifră cam înfricoșătoare: cam fiecare al patrulea bărbat din țara noastră cu vîrsta între 40-60 de ani moare în urma unei afecțiuni severe cardiace. Așadar, aceasta nu este doar o problemă medicală, dar deja a devenit și una socială».

O fracțiune de secundă, uneori, decide tot

"Cel mai bun chirurg este acel care știe cînd nu trebuie să opereze"

«Chirurgia cardiacă este o metodă de tratament pentru unii pacienți, este singura soluție ca să supraviețuiască și să-și întoarcă sănătatea, dar nu întotdeauna există aceste indicații pentru a interveni chirurgical. Un chirurg bun știe cum să-și facă procedurile chirurgicale. Un chirurg mai bun știe cînd trebuie să opereze. Dar cel mai bun chirurg știe cînd nu trebuie să opereze. Vin pacienți și spun că i-au sfătuit un vecin sau un alt medic, care nu este cardiolog de specialitate, să nu să se opereze sau, dimpotrivă, trebuie să o facă. Și ei nu înțeleg că afecțiunile sînt diferite și caracterul acestora strict individual la fiecare persoană. Cînd nu sînt sigur de ceva anume, convoc un consiliu, sînt onest cu pacienții. Medicina nu este specialitatea, unde 2+2 de fiecare dată este 4. Atunci cînd avem cazuri, care nu se încadrează în standardele recunoscute, trebuie să ne punem mintea în mișcare, experiența, trebuie consultații adăugătoare și ar fi bine ca oamenii să înțeleagă acest moment. Pentru că eu, de exemplu, ca specialist, în asemenea situații trebuie să iau o decizie: să operez sau nu și, uneori, aceste decizii trebuie luate în mai puțin de o secundă. Cu părere de rău, în Moldova, încă mai persistă o doză de neîncredere în medici din partea pacienților, spre deosebire, bunăoară, de Germania sau de Uzbekistan, unde operez și unde oamenii au o încredere responsabilă în recomandările specialiștilor».

Sînt responsabil pentru fiecare pacient

"Unii pacienți te venerează, alții nici un simplu «mulțumesc» nu spun"

«Sînt multe istorioare. Inițial, cînd vin preoperator se uită la tine ca la Dumnezeu, ca la ultima salvare, te venerează cumva, te măgulesc. După operație, de obicei, această căldură începe să dispară. Unii din ei cînd se duc acasă, nici nu mai vin să spună: «Mulțumesc, la revedere, doctore!». Dar, în general, mă strădui să mențin relațiile bune cu pacienții, să mențin un echilibru: nici nu tare îi apropii, dar nici nu tare îi resping. Setăm niște limite, niște reguli de joc. Dar am și cazuri cînd unii mi-au devenit prieteni foarte buni, cum este cazul unei tinere, căreia i s-a spus că, avînd o boală cardiacă, nu va mai putea rămîne însărcinată. Dar am operat-o și a mai născut un băiat, căruia i-a pus numele Aureliu. Sînt extraordinare astfel de evenimente în viață. Cu un alt pacient, designer vestimentar, un croitor extraordinar, la fel m-am împrietenit mai strîns. Mai mult, mă educă vestimentar, îmi dă sfaturi în materie. Asta înseamnă recunoștință. În acest fel, oamenii îmi spun mulțumesc și ăsta este sensul vieții mele. Pînă la urmă, bucuria cea mai mare este cînd îl văd pe om că se duce acasă sănătos. Eu văd sensul vieții în faptul de a-i ajuta pe oameni atunci cînd au nevoie de ajutorul meu».

Incertitudini, înțelegere, acceptare ...

"Trăim într-o lume materială, în care trebuie să învățăm a dribla pentru a rezista"

«Sănătatea nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic. Eu sînt pasionat de multe lucruri frumoase și multe lucruri, care îmi permit să mă regăsesc. Filosofia este un hobby pentru mine, un fel de autoeducare. Ea mă ajută să mă orientez mai ușor în viață, să mă înțeleg pe mine mai bine. Pentru că noi trebuie să găsim în noi momentele bune, puternice și aceste virtuți să le folosim spre binele nostru și al societății. Citesc foarte mult. Multe din aspectele stoicismului pot, într-adevăr, să fie folosite și în practica medicală. Fiind medici, vrem să-i tratăm pe toți oamenii, dar nu întotdeauna totul depinde doar de noi, cît te-ai bate cu capul de pereți, nu poți schimba anumite lucruri. Conștientizînd acest concept, cumva ajungi să iei niște decizii mai echilibrate, corecte. Deseori, cînd lucrurile nu merg cum ar trebui și ai o pierdere sau un eșec, apare depresia, survine un fel de ardere profesională. Am văzut colegi, care, după ce au pierdut un pacient, au refuzat să mai profeseze. Eu m-am obișnuit în stările critice, să iau decizii rapid. Cunoștințele, pe care le-am obținut, experiența, credința că este cineva deasupra mea și mă ghidează în cazurile complicate mă ajută să iau aceste decizii rapide. Presiune cea mai mare în specialitatea noastră este că nu avem luxul de a greși. Uneori, în sala de operații trebuie să stai 6-12 ore, să lucrezi permanent, să fii concentrat. Peste 6-8 ore, ești obosit și fizic, și mintal, dar trebuie să iei o decizie pentru că, de exemplu, apare o situație neprevăzută, noi numim asta în chirurgie «dezastrul de vineri de după-amiază». Toți în sala de operație sînt obosiți, aveau planuri poate cu familia, cu prietenii, o invitație la vreun eveniment, dar îți aduc un pacient de urgență și trebuie să intri în sala de operație. Și în acest sens am o echipă minunată, care mereu mi-a fost alături».

Fricile unui chirurg cardiac

"Acela care este lipsit de frică cred că este nebun"

«Un chirurg, pe cît este de curajos, pe atît este și fricos. Un medic care nu are frică nu poate să mai profeseze în medicină, fiindcă nu știi la ce să te aștepți de la el. Acela care e lipsit de frică, e nebun, după părerea mea. Eu lucrez ca omul care vine la mine, care îmi acordă încrederea lui, îmi dă inima lui, viața lui în mîinile mele și ale echipei să nu simtă această frică. Dar pacienții trebuie să știe că am și eu frică: pentru sănătatea lor, starea lor, am frică că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie, de aceea trebuie să mă înțeleagă și să mă ajute. Frica mă apucă de fiecare dată cînd mă duc înspre sala de operații. Frica mă apucă de fiecare dată, cînd ies din sala de operații, dacă vorbim profesional. Nu am niciodată însă frică în sala de operații. Nu-mi tremură niciodată mîinile acolo, fiindcă asta se întîmplă pînă și după».

Sensul vieții. Sfaturi

"Aș vrea cît mai mult să fiu de folos oamenilor. Celor tineri le spun să fie mai buni ca mine"

«Orice elev trebuie să-și întreacă profesorul. Mulți medici tineri îmi spun că vor să ajungă la experiența mea. Dar eu le răspund: «Deveniți, trebuie să deveniți și mai buni decît mine!». Ei trebuie să înțeleagă că au nevoie de o educație solidă, o școală foarte bună. Trebuie să cunoști bine structura organismului omului, structura inimii, funcțiile, toate bolile, dar și metodele moderne de diagnostic și foarte multe tehnici chirurgicale. Este foarte important pentru dezvoltarea unui chirurg cardiovascular să citească, să studieze și să analizeze mult. Totodată, este important pentru chirurgii tineri să-și identifice un mentor, să-și creezi niște relații bune cu acesta, de la care va învăța niște detalii, pe care nu le găsești mereu în cărți. Ca să ajungi chirurg cardiovascular, trebuie să știi foarte bine și celelalte domenii din medicină. Așa cum ai sta pe un vîrf de munte și suflă vînturi puternice din toate părțile, așa trebuie să înveți să faci față provocărilor. Eu, după caracterul meu, sînt perfecționist. Pe de o parte, consider că este o caracteristică bună sau o virtute a unui chirurg, dar, pe de altă parte, sufăr, fiindcă lucrurile în viață nu sînt nici pe departe perfecte. Dar cu toate acestea continui să fiu perfecționist și să-i molipsesc de acest lucru și pe acei, care sînt în jurul meu. Sensul vieții ... el se schimbă pe parcurs, pentru că apare familia, copiii, nepoții. Îi sînt recunoscător Creatorului, Domnului, părinților, familiei prietenilor pentru tot. Sensul vieții mele îl văd în a lăsa urmași, în a lăsa oameni, care să ducă mai departe ceea ce am făcut eu și să facă și mai mult».