Evadarea Africii de Sud (sau ce planifică să semneze Moldova la Vilnius)

Foto: noi.md

Acordurile investiţionale internaţionale sînt din nou subiecte de ştiri. Statele Unite încearcă să-şi impună pactul investiţional masiv în cadrul aşa-ziselor acorduri de „parteneriat”: unul va lega Atlanticul, iar altul – regiunea Oceanului Pacific. Ambele sînt în prezent negociate. Însă există tendinţa de creştere a opoziţiei faţă de asemenea paşi.

Republica Sud-Africană a decis să sisteze prelungirea automată a acordurilor investiţionale, pe care le-a semnat la începutul perioadei post-apartheid şi a anunţat că unele dintre acestea for fi sistate. Venezuela şi Ecuadorul deja şi-au reziliat acordurile cu SUA. India spune că va semna un acord cu Statele Unite doar în condiţiile în care vor fi specificate mecanismele de soluţionare a litigiilor. Brazilia, la rîndul ei, nu a avut, în general, asemenea înţelegeri cu SUA.

Există un motiv plauzibil pentru această opoziţie. Chiar în SUA sindicatele, organizaţiile de mediu, instituţiile medicale, precum şi alte organizaţii neguvernamentale sînt împotriva acordurilor propuse de Statele Unite. Aceste acorduri vor limita foarte mult posibilitatea ţărilor aflate în curs de dezvoltare de a-şi proteja mediul de efectul nociv al companiilor de extragere a minereurilor şi altor companii, care constituie cauza deceselor în maladiilor, precum şi economia, de produsele financiare destructive, ce au jucat un mare rol în criza financiară mondială din 2008. Ele chiar împiedică guvernele să introducă controlul temporar asupra unor fluxuri destabilizatoare de capital pe termen scurt, care deseori provocau haos pe pieţele financiare şi alimentau crizele în ţările în curs de dezvoltare. Într-adevăr, aceste acorduri erau folosite pentru contestarea acţiunilor guvernelor, începînd cu restructurarea datoriei şi terminînd cu acţiunile constructive.

Susţinătorii acestor acorduri afirmă că ele sînt necesare pentru protecţia drepturilor asupra proprietăţii. Însă aşa ţări ca Republica Sud-Africană deja dispun de garanţii constituţionale puternice ale drepturilor asupra proprietăţii. Acolo nu există necesitatea de a apăra proprietatea străină mai bine ca patrimoniul ce aparţine cetăţenilor ţării.

Mai mult, dacă garanţiile constituţionale nu sînt suficiente, pentru a convinge investitorii de atașamentul RSA faţă de protecţia drepturilor asupra proprietăţii, cetăţenii străini pot utiliza asigurarea de expropriere, oferită de Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (subdiviziune a Băncii Mondiale) sau să beneficieze de serviciile numeroaselor organizaţii naţionale ce oferă o asemenea garanţie. De exemplu, americanii pot cumpăra această asigurare de la Corporaţia pentru investiţii private străine.

Însă cei care susţin acordurile investiţionale, de fapt, nu sînt preocupaţi de protecţia drepturilor asupra proprietăţii. Scopul final constă în limitarea posibilităţilor guvernelor de a reglementa sau de a impozita corporaţiile, adică capacitatea de a impune obligaţii, nu doar drepturi. Corporaţiile încearcă pe ascuns să obţină (prin negocieri secrete a acordurilor comerciale) ceea, ce nu pot obţine prin procesul politic deschis.

Chiar şi ideea protecţiei firmelor străine este formală: companiile, amplasate în ţara A pot crea companii afiliate în ţara B, pentru a da în judecată guvernul ţării A. De exemplu, instanţele americane au adoptat consecutiv decizii, potrivit cărora corporaţiile nu trebuie să primească compensaţii pentru profitul ratat în rezultatul modificărilor legislaţiei (aşa-zisele anulări normative); însă potrivit contractului-tip investiţional, firma străină (sau firma americană ce activează în baza unei companii afiliate străine) poate cere o compensaţie!

Mai rău este că acordurile investiţionale le permit companiilor să acţioneze în judecată guvernul pentru modificări legislative raţionale, de exemplu, cînd profiturile unei companii de producţie a ţigărilor se diminuează din cauza unei hotărîri ce limitează consumul de tutun. În RSA, firma poate acţiona guvernul în judecată, dacă ea consideră că profitul net ar putea suferi din cauza programelor îndreptate spre soluţionarea problemei rasismului oficial.

Există o prezumpţie a „imunităţii suverane”: statul poate fi acţionat în judecată doar în circumstanţe limitate. Însă acordurile investiţionale, inclusiv cele ce susţin SUA, cer ca ţările în curs de dezvoltare să renunţe la această prezumţie şi să permită pronunţarea deciziilor judecătoreşti, conform unor proceduri ce sînt departe de aşteptările democratice din secolul 21. Aceste proceduri fortifică fărădelegea şi imprevizibilitatea şi nu lasă posibilităţi sistemice de soluţionare amiabilă pe marginea unor decizii incompatibile, pronunţate de diferite instanţe. În timp ce susţinătorii afirmă că acordurile investiţionale reduc incertitudinea, neclaritatea şi ambiguitatea acestor acorduri, dimpotrivă, sporesc incertitudinea.

Ţările care au semnat asemenea acorduri investiţionale au plătit un preţ foarte mare. Unele dintre acestea au fost implicate în procese judiciare interminabile şi în plăţi enorme. Au existat chiar cereri ca aceste ţări să respecte contractele semnate de guvernele anterioare nedemocratice şi corupte, chiar şi în condiţiile în care Fondul Monetar Internaţional şi alte organizaţii au recomandat anularea contractului.

Chiar şi atunci cînd guvernele ţărilor în curs de dezvoltare cîştigau procesele judiciare (ce au devenit răspîndite în ultimii 15 ani), cheltuielile de judecată erau enorme. Efectul (scontat) consta în temperarea eforturilor legale ale guvernelor de protejare şi promovare a intereselor cetăţenilor, prin introducerea regulilor, impozitării şi altor obligaţii faţă de corporaţii.

Totodată, ţările în curs de dezvoltare care s-au dovedit a fi destul de ignorante pentru a semna asemenea acorduri au obţinut foarte puţine dovezi că aceste acorduri le-au adus avantaje, dacă, în general, le-au avut. În timpul revizuirii acestor acorduri cu RSA s-a stabilit că ţara nu a obţinut investiţii esenţiale de la statele cu care a semnat acorduri, în schimb, ea a obţinut investiţii substanţiale de la ţările cu care nu a avut semnate asemenea contracte.