Transnistria stiri: 1392
Eurovision stiri: 502

Paradoxul războaielor informaționale

16 sep. 2022,, 10:27 (reactualizat 20 sep. 2022,, 18:01)   Analitică
7073 0

«Epoca războaielor informaționale» s-ar putea încheia în viitorul apropiat tot așa de neașteptat, cum a și început , - susține doctorul în politologie Alexei Fenenco. De ce? Despre aceasta el relatează în articolul de mai jos. (Publicat rezumativ)

Condiții de confruntare

Concepțiile moderne ale luptei informaționale focusează atenția pe managementul ei reușit, care ține de tehnologia promovării unui anumit set de idei și imagini. O atare abordare lasă deoparte principala problemă: pentru a purta un război informațional, e nevoie de un șir de condiții de bază, fără care acesta e imposibil.

Prima condiție - adversarii trebuie să împărtășească un set minim de valori comune. Dacă adversarii nu au un consens de valori, lupta informațională între ei este imposibilă. E un non-sens să condamni statul pentru că regimul lui a introdus undeva trupe, dacă va urma răspunsul: «Foarte bine! E timpul să se procedeze la fel și cu țara voastră!». Este non-sens să arunci în mass-media materiale compromițătoare despre un politician, dacă poporul acestei țări apreciază faptele lui ca un eroism sau o banalitate, și nu ca pe o crimă. E non-sens să explici unui popor superioritatea propriului sistem politic, dace el crede sincer că dușmanul trebuie nimicit împreună cu sistemul lui. E non-sens să-și lauzi propria cultură și limbă în fața unui popor care vă crede «barbari neobrăzați», care trebuie potoliți. Cu alte cuvinte, este lipsită de sens folosirea armei informaționale împotriva poporului care a acceptat ideea că poporul vostru îi este dușman, și în lupta contra lui pot fi folosite orice mijloace accesibile , de dorit – cele mai dure.

A doua condiție – într-un război informațional adversarii trebuie să recunoască măcar parțial autoritatea reciprocă. Dacă unul dintre adversari apriori crede că oponentul îi este inferior sau vede în el doar un mincinos și nimic mai mult, războiul informațional între ei este imposibil. Argumentele de genul «cine ești tu ca să-mi citești morală?» sau « voi, niște nulități, ne veți învăța pe noi?» nu au contraargumente. Negarea dreptului oponentului de a forma agenta informațională face imposibil actul comunicării. De aceea este imposibil să faci propagandă împotriva unei țări, poporul căreia crede că străinii nu au dreptul să judece critic țara lui și sistemul politic din ea. Adică, ei pot face asemenea judecăți, dar ele vor provoca doar furie și iritare masivă.


A treia condiție – oponentul trebuie să dispună de grupuri sociale gata să primească de la străini informații critice despre țara lor. Aceste grupuri trebuie să corespundă mai multor criterii: să se bucure de autoritate în societate, să aibă o atitudine critică față de propria țară și să fie gata să asculte critica străinilor. Diapazonul poate fi diferit, esența este aceeași – pentru a purta un război informațional adversarul are nevoie de un respondent de cealaltă parte a «frontului informațional», un grup de respondenți gata să accepte agenda oponentului.

A patra condiție – confruntarea informațională este imposibilă dacă adversarul este convins de propria superioritate în raport cu oponentul. Această morală nu se reduce la constatarea «eu îs superior pentru că …». Ea trebuie să aibă continuare: «mi se permite mai mult, deoarece eu îs mai bun ca ei». În acest caz nu este vorba despre o simplă propagandă, ci despre o profundă lipsă de respect față de cultura adversarului. Este imposibilă confruntarea informațională cu un adversar, pentru care statul lui apriori este superior celorlalte, iar acțiunile lui – dincolo de jurisdicția unei morale «superioare». O astfel de morală, ne arată experineța istoriei, este însușită bine de popoarele, pentru care este caracterisitc cultul statului și al ordinii, însă popoarele care au în cultura lor o puternică componenră anarhică, o însușesc prost.

Sociologul german Max Weber, spre exemplu, a observat că țările protestante nu-s prea vulnerabile la influența externă. Și nu e ceva neprevăzut: tabloul protestant al lumii își poziționează comunitatea ca fiind una aleasă de Dumnezeu, iar restul lumii – neplăcută lui Dumnezeu. Morala protestantă «nu fiecare este demn de respect» este difuzată peste relațiile internaționale și permite ca propria cultură să fie plasată mai sus ca cea a altor popoare ți țări. Împărțirea lumii în «aleși» și «respinși» le dă țărilor protestante o armă puternică de apărare – respingerea din start a punctului de vedere al oponentului. Oare nu așa se explică faptul, că Rusiei /URSS întotdeauna i-a fost mai dificil să influențeze Marea Britanie și SUA, decît invers?

A cincea condiție – un război informațional poate fi dus numai împotriva unei societăți pașnice. O societate, care a acceptat drept program de bază morala expansiunii externe, este puțin vulnerabilă la impactul informațional. Și nu doar pentru că a acceptat ideea inevitabilității confruntării ca formă firească a interacțiunii cu lumea exterioară. Un rol important îl are aici acceptarea moralei competiției («învinge cel mai puternic»), respingerea slăbiciunii («la ce bun să studiem experiența unor perdanți?») și a împărțirii abstractă a lumii în «dreaptă» și «nedreaptă». Altfel spus, apare morala ierarhiei rigide — împărțirea lumii în învingători și învinși, în «superiori» și «inferiori». Dacă dreptatea este egală cu victoria, iar aceasta trebuie să ne aparțină cu orice preț, propaganda informațională împotriva unei asemenea societăți este neputincioasă: prea neîmpăcată.

Teoretic, putem duce un război informațional împotriva oponentului prin crearea imaginii lui negative într-o societate. Dar asta la fel va cere o condiție prealabilă — adversarului trebuie să-i pese de opinia altora despre el, el trebuie să prețuiască propria participare la această societate și să o accepte cumva. Dacă pentru subiect societatea dată este o nulitate sau obiectul unei uri, puțin probabil ca imaginea negativă să fie o problemă mare. Nu va fi nici pentru subiectul care preconizează nimicirea, în scurt timp, a inițiatorului impactului informațional negativ.

A șasea condiție –confruntarea informațională are nevoie de un oponent mai slab ca cel care pornește confruntarea informațională. Dacă doi oponenți dispun în mod egal de resurse , ambiții, grad de mobilizare a populației, ură și respingere reciprocă, războiul informațional între ei nu va avea loc. Disputa va fi imposibilă, căci nu are subiect, dacă poziția interioară a fiecărei părți este: «mai bine nu existai!». Ei nu au despre ce discuta. În războiul informațional va învinge cel care e mai puternic, mai mobilizat și mai insistent, și principalul – mai puțin dependent de adversar. Dacă el este gata să cedeze sau simpatizează nițel oponentul (mai mult ca acesta –lui) impactul informațional asupra lui nu va fi eficient.

Respingerea oponentului poate fi diferită. Ea poate fi externă — mă refac că-l resping, pentru așa cer autoritățile, societatea sau circumstanțele. Sau internă — am o antipatie internă față de o țară, istoria și cultura ei, la nevoie – față de poporul ei ca atare. Există și varianta incertitudinii: antipatia care în anumite cazuri poate deveni ură sau simpatie pentru o altă cultură. În acest caz războiul informațional este posibil numai cu condiția unei mobilizări slabe sau a unor particularități culturale ale țării.

Războiul informațional are nevoie de un domeniu comun de informații și valori, în care subiecții pot interacționa. Dacă acesta lipsește, comunicarea între subiecți este imposibilă. Probabil este principalul paradox al războiului informațional: pentru ca el să se desfășoare, e nevoie de un spațiu informațional unic, adică de acordul tuturor participanților de a juca conform unor anumite reguli.

Spațiul războaielor informaționale

Politologul rus A.Manoilo a definit războiul informațional ca «procesul de confruntare între societățile umane pentru atingerea unor scopuri politice, economice, militare sau alte scopuri strategice, prin influențarea populației civile, a autorităților și (sau) forțelor armate ale părții adverse, prin difuzarea informațiilor și a materialelor informative special pregătite și selectate, și prin contracararea unor asemenea influențe asupra propriei populații ». E corect, dar cu o rezervă: în lumea contemporană părțile au convenit din timp care tehnologii ( mai exact, sensuri) pot fi utilizate într-un război informațional, și care – nu. Concepțiile războaielor informaționale pot fi foarte captivante, fiind scrise conform unor reguli stric determinate.

«Nu-i secret, că conceptul modern al războaielor psihologice și informaționale ale SUA se bazează pe lucrările și experiența practică a politicii de stratagemă a personalităților militare și politice chineze, așa ca remarcabilul comandant și om de stat Sun Tzu, care a trăit în sec. IV î.Hr. în vechiul regat chinezesc Qi », - scrie Manoilo. Ideile lui Sin Tzu prevedeau obținerea victoriei prin mijloace nemilitare, prin manipularea adversarului. Teoreticianul chinez sublinia mereu, că acțiunile militare costă scump, aduc prejudicii statului, de aceea victoria ideală este supunerea altor state prin metode diplomatice, fără a intra în acțiuni militare. Însă nu trebuie să uităm în acest context de studiile istoricilor ruși G. Grum-Grijmailo și L. Gumiliov, care subliniau că teoria lui Sun Tzu se dovedea a fi ineficientă în fața popoarelor nomade din stepa Eurasiei, care nu erau gata să joace conform regulilor chineze. Spre exemplu, a fost lipsită de sens mituirea nobilimii lor de către oficialii chinezi, dat fiind că nomazilor imediat le-a apărut ideea: «cu forța, de la această țară slabă putem lua mult mai mult !». Nomazii preferau atacurile militare masive, nu diplomația, și învingeau cu regularitate statele chineze. La figurat vorbind, «victoria prin concept» este lipsită de sens în fața șui Genghis Khan, care mizează pe un război fierbinte, respinge acordul și arde rapid capitala inamicului.

Prezintă interes faptul că conceptul războaielor informaționale și psihologice a apărut anume în SUA - țara care după a. 1814 nu a cunoscut o invazie directă a inamicului pe teritoriul său. Americanii pe bună dreptate (în logica lor) cred că pot manipula adversarul de la o distanță sigură, fără a se teme de invazia acestuia pe teritoriul țării lor. Grație îndepărtării geografice, americanii niciodată nu s-a confruntat cu un popor care îi urăște ca atare și își construiește identitatea pe ura față de tot ce este american. Într-un anumit sens, SUA este un Sun Tzu contemporan, sau un împărat chinez care s-a asigurat maxim de vitejii nomazi eurasiatici.

Cercetătorii americani John Arquilla și David Ronfeld credeau că subiectul unui război informațional trebuie să dispună de dreptul exclusiv de a reglementa interiorul segmentului propriu de relații informațional-psihologice , spre exemplu – să instaureze cenzura în țară. Între timp, istoria europeană de la începutul sec. XX ne convinge de contrariu: hotarele deschise, libera circulație a cetățenilor (chiar și a celor cu venituri mici) peste hotare, cunoașterea limbilor și a culturilor străine nu au împiedicat impulsionarea șovinismului cu mult înainte de a. 1914. Deschiderea informațio9nală reciprocă dintre Marea Britanie și Germania nu le-a încurcat englezilor și nemților să se nimicească reciproc fără milă în ambele războaie mondiale fără o mișcare anti-război semnificativă. Desigur, John Arquilla și David Ronfeld ar putea reproșa că «după al doilea Război Mondial civilizația noastră s-a schimbat». Dar și asta este o oarecare presupunere - s-o fi schimbat sau nu, ireversibil sau nu. Exemplele destrămării URSS și a Iugoslaviei demonstrează perfect că ura etnică, naționalismul și neîmpăcarea au revenit foarte rapid și lejer în Europa.

Richard Shafransky, cercetător militar american, privește războiul informațional prin prisma conflictului militar-politic. În opinia sa, războiul informațional este un atac asupra epistemologiei inamicului; acțiunile active de schimbare a sistemului individual de prezentare a inamicului, apoi – asupra sistemului general de cunoștințe, de care este atașat acesta. Dar pentru a submina «sistemul individual de prezentare» trebuie ca inamicul să fie gata să asculte informația oponentului. Dacă el neagă posibilitatea de a comunica și chiar de a «mitui» (reieșind din logica: «la ce bun să mă las cumpărat, dacă inamicul poate fi distrus și toată averea lui – acaparată ?»), este imposibil să-i fie schimbat sistemul individual de prezentare . R.Shafransky menționa: «Războiul informațional poate contribui la lipsirea liderilor inamici de aureola "aleșilor cerului". Dra această regulă este corectă numai în cazul în care inamicul este gata să asculte punctul de vedere american: dacă pentru al SUA nu prezintă o autoritate, asta nu va avea careva urmări.

Și cercetătorii ruși A. Manoilo și A.Coroliov privesc războiul informațional ca pe o luptă politică, care capătă forma unor operațiuni informațional-psihologice cu aplicarea armelor informaționale și care este atributul obligatoriu al conducerii politice. Grupuri sociale aparte (spre exemplu, elitele regiunii, întreaga populație sau auditorul unei anumite mass-media) ajung sub influența canalelor de realizare a războaielor informaționale, reprezentate de diverse mass-medii. Dar iarăși e nevoie să fie respectate două condiții: consimțirea adversarului de a asculta și percepe informația și o anumită psihologie a adversarului, ce permite ca el să fie influențat. Prezența unor așa calități ca sentimentul propriei superiorități, dorința de răzbunare, pizma și incapacitatea de a ierta fac practic imposibil impactul informațional asupra adversarului.

E firesc ca conceptele moderne ale războaielor informaționale să încline spre probleme tehnice: administrarea sau distrugerea spațiului cibernetic. Este, propriu zis, singurul domeniu clar de aplicare a impactului informațional. Restul necesită acordul oponentului de a juca conform regulilor, a percepe informația oponentului sau cel puțin - a accepta agenda lui. Dar în acest caz războiul informațional nu va mai fi o confruntare veritabilă, pentru că întotdeauna se poate reproșa că adversarul însuși este vinovat că a pierdut, sau chiar că a dorit să piardă. Pentru un război informațional, chiar dacă pare paradoxal, e nevoie de acordul ambelor părți de a-l desfășura, și chiar de disponibilitatea uneia dintre părți să piardă.

Iar războaiele informaționale contemporane se apropie tot mai mult de o auto-negare. Războiul informațional conform unor reguli ar putea fi înlocuit cu războiul informațional fără reguli. Și deci, vor apărea spații informaționale naționale (sau de bloc), care se vor nega reciproc.

Altfel spus, războiul informațional cere interacțiunea spațiilor informaționale naționale. Dar dacă fiecare dintre noi are propriul spațiu, propria imagine a contemporaneității, total incompatibilă cu imaginile oponenților, nu mai avem ce discuta între noi. Acolo unde nu există «ruși buni» (americani, taiwanezi, niponi,polonezi…subliniați necesarul), nu există comunicare. Tot ce-i posibil, că pe parcursul mai multor decenii noi revenim anume la o astfel de lume.

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?