Jocurile copilăriei noastre

Mulți oameni înțelepți au definit copilăria ca fiind cel mai fericită și plină de bucurii perioadă a vieții.

Desigur, fiecare dintre noi a avut în copilărie nu doar clipe de bucurie și fericire, dar și de tristețe, melancolie, resentiment, frică și neînțelegere, însă acestea demult s-au șters din memorie, au rămas doar cele luminoase și plăcute.

Copilăria băieților și fetițelor de azi diferă mult de a noastră, de ceea ce au avut de suportat oamenii din generația mea în primul deceniu de după război.

Astăzi e dificil să explici unui elev de cl. III – posesorul unui telefon mobil, «telespectatorul» și «operatorul» computerului personal, că pe timpul nostru mulți dintre copiii țăranilor nu aveau MĂCAR O JUCĂRIE produsă industrial.

Că noi am avut o copilărie numită întemeiat «desculță», și că prin aprilie-mai a fiecărui an, indiferent de vreme și temperatura aerului, de la numeroase case sătești spre școală duceau urmele pașilor desculți ai copiilor.

În zile numărate, încălzindu-se afară, aceste urme netede lăsate de copii începeau să lucească la soare, apoi se transformau într-o cărărușă continuă ce ducea la strada mai largă – spre școală.

Că noi jucam «fotbal» cu ceva rotund și greu, format din petici, un fel de ghem de petici legate cu ață. Dar să nu credeți că bucuria unui gol marcat era mai mică ca cea a copiilor de azi, care gonesc o minge adevărată!

Timpul nostru a avut și multe avantaje.

Aerul era mai curat, ploile de primăvară și vară – mai calde.

În rîulețul nostru Căldărușa, transformat în iaz, te puteai scălda fără a avea frică să-ți tai piciorul cu o așchie dintr-o sticlă spartă, aruncată acolo de niște proști.

Și să nu credeți că în copilăria noastră postbelică nu existau jucării. Existau! Și încă de care!.. Voi povesti anume despre aceea ce fel de jucării aveam și cum ne jucam cu ele.

1. ȚĂRNA

În fragedă copilărie, țărna era pentru noi unul dintre materialele importante, din care ne confecționam obiectele cu care ne jucam.

Pe atunci nu existau grădinițe de copii, terenuri de joacă cu obișnuita cutie cu nisip. Așa cp eram nevoiți să ne descurcăm fără nisip, și să ne jucăm cu cernoziomul nostru greu, caracteristic stepei din regiunea or. Bălți.

Dacă acest cernoziom era uscat (noi îl numeam «pulbere»), construiam din el ce doream. Erau niște piramide mici, construcții în formă de con, tot felul de labirinturi.

Nu era exclus că vreo fetiță plictisită să se mai joace așa, lua un pumn de «pulbere» și o arunca în sus, privind cu interes cum firicelele de praf cădeau în capul semenilor.

Dar plăcerea maximă ne-o aducea obișnuita ploaie de vară.

Ea ne diversifica jocurile. Cum am mai spus, în copilăria noastră ploile erau, mi se pare, mai calde ca cele de azi. Asta ne permitea să mergem desculți prin șiroaiele care curgeau pe drum sau în grădină, puteam închide cu bolovani curgerea lor, construi baraje («podețe»), lansa diferite surcele – bărci și corăbii închipuite, și chiar «pescui», de pe malul «iazului» cu o vargă ce imita undița sau plasa.

Fetițelor le făcea deosebită plăcere să gătească din acel cernoziom ud («mlaștină») tot felul de «turte», «colaci», «plăcinte».

Da pentru băieși se deschideau alte oportunități. Pe capătul unei vergi potrivite se fixa un bulgăre, «balabușoc», care putea fi aruncat la vreo zece metri. Dacă se organiza o competiției «cine – mai departe!», clar că toate aceste operații se soldau cu mîinile murdare de glod. Dar plăcerea cea mai mare era dacă cineva dintre noi făcea o «liopancă».

Din noroiul dens ca aluatul se forma ceva ce amintea de o strachină cu pereții groși și fundul subțire, și mai subțire spre centru. În acel centru nu știu de ce trebuie să scuipi.

Apoi, pe un teren neted și cu «liopanca» ridicată deasupra capului, trebuia să o arunci din răsputeri pe locul ales. Uneori în rezultat răsuna un zgomot puternic, care nouă ne părea o adevărată explozie, iar stropii de noroi ajungeau în părul, pe obrajii și pe cămășile curioșilor.

Am impresia, că părinții noștri răbdau aceste jocuri chiar dacă ele implicau griji suplimentare pentru spălarea hainelor și a micilor «jucători».

2. SOARE, AER ȘI APĂ

Soarele, aerul și apa erau mereu în atenția copiilor și ocupau destul loc în jocurile noastre.

Pentru a te uita la soare, trebuia să ai mai multe bucăți de sticlă colorată.

De obicei, erau cioburile verzi sau oranj-galben de sticle, uneori – bucățele de mică și cele mai neașteptate obiecte colorate transparente.

O bucurie deosebită aducea fericitului posesor prisma unui binoclu militar.

În ultimii 60 de ani nu am mai văzut nici la adulți, nici la copii astfel de prisme. Unde s-au dat – nu mă ajunge capul.

Da în copilăria noastră, chiar dacă nu erau foarte multe, ele puteau fi găsite în colecțiile noastre de jucării.

Aceste prisme au fost aduse de la război de tații, buneii ,unchii și vecinii noștri.

Și nimeni nu cunoaște numărul binoclurilor care au fost desfăcute înainte ca ele să ajungă la noi.

Probabil, în pauzele dintre lupte rudele noastre își aminteau că noi îi așteptăm acasă, că noi creștem, și cp ar fi bine să ne uimească și să ne bucure cu ceva sclipitor, colorat și spectaculos. Privind prin aceste prisme, deja în clasa I sau și mai devreme noi ne-am convins, că lumina albă este frumoasă și am înțeles din ce este compusă gama spectrului solar, care ne amintea curcubeul de după ploaie. Și apa era folosită de semenii mei în jocurile noastre. O ocupație frecventă era pregătirea, testarea și folosirea jucăriei numite «sicavca».

Se tăia tulpina unei plante care creștea în partea locului – cucuta. Goală în interior, în partea de sus se termina cu un paravan. Era ce trebuie pentru confecționarea unei pompe de apă. Trebuia doar să găsești un bețișor potrivit, să-i învelești capătul cu o petică și să-l transformi în piston, ca cele de la bicicletele moderne, apoi să găurești paravanul nițel. Obțineau un fel de pompă, dar nu de aer, ca la biciclete, ci de apă.

Turnai apă, pe care puteai să o stropești și să creezi un fel de curcubeu artificial. Sau puteau uda pe cineva – apa ajungea la distanța de cinci metri și mai bine.
Din «cucută» se putea face și un fel de țiuitoare, dar de o tonalitate mai joasă și cu un sunet mai puternic ca cel al unui fluier obișnuit.

Pentru asta nu găureai paravanul din tulpina cucutei, dar tăiai atent tulpina pe lungime, de un centimetru sau doi, făceau o crăpătură și pe cale experimentală obțineai un sunet puternic prin introducerea aerului în acel instrument muzical.

Da un fluier adevărat, ca cel al arbitrului unui meci de fotbal, noi confecționam primăvara din crenguțe de nuc. Tăiam una potrivită, alegeam bucata bună, făceam căputa și lăsam o rezervă de care să poți ține viitorul fluier .

Dintr-o parte tăiam coaja și scoteam o bucățică triunghiulară.

Cu un ciocănit ușor pe creangă, ajungeam să scoatem coaja de pe creangă, fără a o deteriora.

Cu cuțitul, făceam o cavitate cam pe la mijloc, făceam astfel loc pentru trecerea aerului. Din partea deschizăturii din coajă săpam tulpina ca să obținem o crăpătură îngustă.

Îmbrăcam coaja pe tulpină – și fluierul era gata!

Dacă cineva dorea ca sunetul să fie cu modulații, în locul gol din tulpină punea un bob de mazăre păpușoi, în funcție de dimensiunile fluierului.

O altă jucărie interesantă, cu folosirea aerului, era mai serioasă.

Era confecționată din boz și se numea «pucavca».

Procedura confecționării ne era foarte diferită de cea cu «cucuta».

Diferența consta în faptul că țeava bozului era total goală, pe post de piston se folosea un bețișor simplu, fără petică, și pompa era nu de apă, ci de aer. Dar predestinația ei era… tirul.

Gloanțele le făceam din rămășițele țesăturilor făcute acasă de părinți, materialul neutilizat pentru firele de cînepă din care erau țesute hainele noastre, dar și covoarele și tot felul de țesături.

Acest material se numea «cloccea».

Îl mestecam în gură și-l făceam potrivit pentru confecționarea glonțului.

La început făceam două gloanțe cu diametrul ceva mai mare ca diametrul tulpinii de boz, pentru a căpăta densitatea necesară a căputei.

Băgam primul glonț în țeavă.

Apoi – și pe al doilea.

Obțineam un sunet destul de puternic. O împușcătură! «Puc!». De aici și denumirea «pucavca».
Pe măsură ce creșteam, treceam de la unele jucării la altele. Dar despre aceasta – în continuare.

3. ERA FOARTE INTERESANT

Puțin probabil să creadă cineva azi că pe timpul nostru fetițele nu se jucau în păpuși.

Și foarte corect va face! Așa ceva e imposibil, cred, oriunde în lume.

Acesta este principalul lor joc copilăresc, fie la noi, în Africa sau în Arctica.

Altă întrebare este ce fel de păpuși erau, că pe atunci frumoasele din plastic erau așa o raritate, că fetițele de la țară le puteau doar visa, dacă reușeau să vadă undeva o asemenea păpușă.

Așa că «păpușile», în care se jucau micile «mame», erau niște pănuși de păpușoi, înfășurate grijuliu în pelinci de petică.

Cap putea fi o nucă sau un cartof, păr – mătasea de păpușoi.

Mătasea, pe care băieții, după ce o muiau cu salivă, și-o lipeau pe buze de sus ca mustață.

Fetițele acordau hainelor pentru «păpuși» chiar multă atenție ca păpușilor în sine. Ele puteau face din aceeași bucată de țesătură ba o basma, ba o cămașă, ba o pelincă, ba o fustă. Și să mă credeți, le reușea de minune!

Dacă mai creșteau puțin, nu este exclus că se jucau, la vel ca vecina mea Mila Gorlevici (azi se numește Emilia Vizitiu) de-a «sora medicală».

Ea, Mila, aduna copiii din mahala și punea fiecăruia «injecții».

Pe cap avea o broboadă albă, seringa i-o înlocuia un spin de salcîm, drept că mult mai lung ca altele, căci copacul era dintr-un soi sălbatic.

În ochii noștri, Mila era o asistentă medicală foarte bună, punea injecții bine și ele nu erau deloc dureroase. Pentru că ea doar atingea puțin pielea «pacientului», deși «pacientul», la drept vorbind, se alarma totuși înainte de «procedură».

Emilia a devenit nu medic, da învățătoare de limbă germană, a lucrat mulți ani în școală.

Da pentru noi, băieții, cu timpul în jocuri se deschideau tot mai multe sfere de activitate, în funcție de vîrstă. Cursele călare, adică pe un băț obișnuit sau pe o tulpină uscată de floarea-soarelui, au fost înlocuite cu rostogolirea de-a lungul drumului a unui cerc vechi luat de la o sobă obișnuită.

O bucată de sîrmă era îndoită așa ca, prinsă de un băț, să poată împinge o roată. Dacă în primul caz, cel cu «calul», călătoria era însoțită de strigătele «i-ha-ha», în al doilea se auzea chiar mișcarea fierului. Acel sunet putea fi scos numai de un cerc de fier, care se freacă de sîrmă, de nimic altceva în lume!

Iarna, că din cauza gerului nu puteai scoate nasul afară, la acele cercuri puteam doar visa.

Dar și în casă există multe lucruri interesante.

Dacă părinții dezghioacă știuleții de păpușoi, iată că ai de lucru! Dacă părinții tăi decojesc porumb, eliberează știuleții de cereale, aceasta este treaba ta!

Poți construi o „fîntînă”, noi o numeam „chernecica”. La început pui doi ciocălăi, apoi alți doi deasupra, ca să formeze un pătrat. Apoi – următorii doi, și tot așa pînă construcția se va prăbuși. Sau constructorul presimțind prăbușirea, nu va reuși să se laude bunicii sau mamei cu fîntîna construită.

Da dacă în odaie nu s-au uscat cioclejii pentru de foc, dintr-o tulpină potrivită poți confecționa o «vioară» și un «arcuș».

Într-un loc anume se făceau incizii, pentru ca între miezul tulpinii și «coaja» tare să poată fi băgate două chibrituri sau bețișoare asemănătoare.

După care tot cu cuțitul se îndepărta surplusul de «coajă», ca să obții «strune». Asta era «vioara».

«Arcușul» era bun și fără prelucrare.

Cel mai uimitor era faptul că acel obiect, în anumite condiții desigur, suna! Desigur, primele «viori » de acest fel ni le făcură buneii, părinții, frații sau surorile.

Apoi am învățat să le facem de sine stătător. Ce-i drept, ele nu răsunau întotdeauna și la toți.

4. GOANA ÎNARMĂRILOR

Înainte de a trece nemijlocit la baza tehnic-materială a eroicei armate din copilăria noastră, voi spune că noi eram înarmați pînă în dinți, și atunci aveau de suferit nu numai urechile din cauza exploziilor, unora chiar le erau dezbătuți dinții.

Vorbesc serios, pentru că unul dintre colegii mei de clasă, la urechea căruia un alt coleg a împușcat din «rușnic», i-a plesnit timpanul.

Dar despre arsenalele secrete și cele vizibile- pe urmă. Acum – despre sferele asociate apărării și ofensivei.

Eram încă prea mici ca să facem ceva grav, dar ne apropiam de această perioadă treptat, de departe.

Evident- comandamentul armatei nu putea acționa fără comunicații.

De aceea noi am construit un «telefon».

Sistemul era făcut dintr-un mosorel cu ață și două cutii de chibrituri, goale, în centru li se făcea o gaură .

Capătul aței era trecut prin gaură în interior, cu rezervă, de el era legat chibritul, care apoi era pus la loc în cutie

La fel se proceda cu celălalt capăt al «firului».

Ața era întinsă la o distanță semnificativă.

«Operatorii de telecomunicații» își foloseau cutia pe post de microfon, apoi o puneau la ureche și ascultau ce se vorbește la celălalt capăt al firului.

Nu știu dacă e adevărat, însă nouă chiar ne părea că vocea era transmisă prin ață la distanță. Poate că ne înșelam.

O altă imitație a armelor ofensive care implică bobinele de lemn se referă la fabricarea unui „vehicul de teren”.

Bobina – iată două roți gata, da pentru un « vehicul de teren » e destul.

Pentru un ambreiaj mai bun cu suprafața băncii școlare, înclinată puțin, aceste două roți erau transformate, cu ajutorul cuțitașului, în ceva asemănător roților tractorului «Universal». Luam apoi un elastic, îl prindeam la un capăt al bobinei și o băgam în spațiul gol din interior.

Al doilea capăt era legat de un chibrit sau un bețișor.

După ce elasticul era răsucit bine, «tancul» sau «tractorul» mergea de sine stătător pe suprafața înclinată a băncii școlare, fără ajutorul nostru.

Bobina cu ață mai era folosită și la crearea unui fel de «aparat zburător». Pe lateralul bobinei, două ace de gramofon erau împachetate la o așa distanță unul de celălalt, ca să se potrivească liber în decupajul unei lame de ras, să spunem „Neva” sau oricare altul, că toate-s standard.

Capătul aței era legat de bobină și ața era bobinată în așa fel, că fiind trasă dădea bobinei o mișcare circulară, de genul celei care are loc la pornirea unui tractor cu magneto.

Acum, dacă plasăm o lamă care plutește liber pe acele de gramofon și tragem de fir, lama se va desprinde de pe bobină și va zbura singură în direcția dorită. Ce-i drept, cu lamele nu ne prea reușea, că erau ușoare. Așa că noi făceam din tablă ceva asemănător și obțineam un efect mai puternic.

Cu privire la alte genuri de arme, probabil că noi creșteam și în perioade diferite, am trecut aceeași cale ca și întreaga omenire, care nu se mai satură și născocește, spre propria nenorocire, noi și noi mijloace de auto-nimicire. Acestea au fost: arcul cu săgeți, spadele și săbiile din lemn, care aveau și scuturi (rolul lor îl jucau reușit capacele cuptoarelor, în care mamele coceau pîinea.

Au urmat praștiile simple, la confecționarea cărora din cauciucul roților vechi de la biciclete noi ne interesam și de posibilitățile praștiei cu care David l-a învins pe Goliat.

Vorbind despre arcul cu săgeți, am uitat să pomenesc de arbaletă. Era o mare raritate, de aceea am uitat de ea, dar a confecționat-o prietenul meu Lionea Motrea, și era ceva interesant.

Da despre o armă ca un elastic obișnuit, îmbrăcat pe două degete în formă de praștie, care împușca cu gloanțe făcute din hîrtie sau, - mai rău, - din sîrmă de aluminiu, ele-s cunoscute tuturor băieților și nu merită să vorbim despre ele aici.

Dar despre unele evenimente, ale căror martori și participanți am fost, și care țin de aplicarea unor jucării mult mai serioase, voi povesti în încheierea acestor amintiri din copilăria demult apusă.

5. Cartușe în armonică

Treptat creșteam, și cercul intereselor noastre se extindea. Eu eram prieten cu Lionea Motrea, pe atunci numele de acest fel erau declinate, iar acum au încetat, însă asta nu are treabă cu tema noastră

Lionea Motrea era unul la părinți, eu – la fel.

Ședeam în aceeași bancă și ne-am împrietenit de-a lungul anilor. Așa că toate jucăriile enumerate mai sus nu că ne erau cunoscute –le-am studiat de iznoavă.

Dar într-o vreme crescusem din aceste circumstanțe și a venit vremea faptelor eroice cu folosirea prafului de pușcă veritabil, apoi și a cartușelor adevărate.

Dar despre aceasta – spre final.

Prima invenție , mai exact – obiect confecționat, care a atras și i-a interesat pe băieții din copilăria mea, a fost „rușnic” (din „rușnița” - „pistol”, și nu din l „rușnic” - „prosop”). Era o simplă țeavă de aramă ( nici azi nu înțeleg de unde luam pe atunci un număr ața de mare de asemenea țevi!), îndoită la un capăt și un ciocălău sau o tulpină de boz încorporate, pentru a fi mai comod și mai sigur să o ții.

În ea puneam numeroase gămălii de chibrituri.

Pentru a împușca, era nevoie de un cui îndoit și un cauciuc de la roata de bicicletă.

Inelul de cauciuc se prindea bine de capătul rushnyk-ului, unde era îndoită țeava.

Cealaltă parte inelului era îmbrăcată pe floarea cuiului.

Ciul era pus în țeava cu pulbere.

Mai trebuia tras cuiul ca acesta să ajungă cu ascuțișul în peretele intern al țevii pline cu pulbere, apoi să ridici arma deasupra capului și să apeși puternic cauciucul. Cuiul luneca și lovea puternic pulberea de chibrit, și răsuna cea nai veritabilă explozie. Uneori, țeava crăpa și atunci o pățeai.

Odată, cum am mai spus, unuia dintre colegii noștri i-a plesnit timpanul după ce un alt coleg a decis să se laude cu ”jucăria” sa și a apăsat cauciucul la urechea băiatului.
O altă modificare a acestei ”arme” era ”pistolul”. Țeava de aramă era fixată ferm pe toarta de lemn, ca la un pistol veritabil. Dar la început, i se făcea o incizie pentru a avea acces la pulberea presată. Sub această incizie, cu ajutorul unor cuișoare și a sîrmei, era pregătit locul unde se va pune chibritul, gămălia căruia se atingea de incizia de pe țeavă.

Pistolul era gata. Mai trebuie pus ă pulberea la fundul țevii, fixat chibritul, ridicat sus deasupra capului și lovit chibritul din răsputeri.

Ce mai zgomot urma! Mulți își astupau din timp urechile. Uneori, țevile pistoalelor crăpau și atunci degetele ”constructorilor” aveau de suferit.

Dar cele relata mai sus păreau niște copilării comparativ cu ceea ce am făcut noi cu Lionea în cla.VI, și ce ne putea costa mult mai scump ca aceste sunete puternice. Mama, pentru a-mi altoi dragostea de muncă, și pentru că îmi plăcea să construiesc, mi-a cumpărat un set de instrumente de lăcătușerie.

Erau acolo menghine mici, o pilă pentru metal, pile, pile cu ace și alte unelte. Și să vezi! Peste puțin timp ne jucam în grădina unchiului Nicolai Cuceric cu fiul lui Borea, și iată că descoperim țeava ruginită a unei puști de luptă adevărate, poate un model 1895 din anii 1930, și poate chiar mult mai vechi, de pe vremea războiului turc.

La capăt avea o lunetă în formă de piramidă. Asta nu era un tub de cupru pentru copii. cu o crestătură și pulbere de chibrit! Asta este - wow!

Trebuie să spun, că pe atunci nu știu de ce la magazine se puteau cumpăra liber cartușe pentru puștile de calibru mic. Într-o cutie, mi se pare, erau 50 de cartușe, și oricine, inclusiv minorii, puteau cumpăra mai multe cutii. Înțelegeți încotro bat?

Noi cu Lionea am decis să confecționăm un pistol adevărat, care să împuște cu gloanțe. Am tăiat țeava puștii, am eliminat ce era în plus. Am măsurat – cartușul era prea mic. Am selectat o țeavă de cupru potrivită, care putea fi băgată în armă, și cartușul s-a potrivit de minune.

Acum trebuie să testăm.
Am așteptat să plece de acasă toți maturii, și al efectuat testarea.

Am legat țeava «pistolului» de un nuc, am pregătit ciocanul și pila, ca să lovim capsula cartușului.

Lionea ținea pila, eu trebuia să lovesc.

Aveam emoții, evident. Așteptam această clipă, evident. Și eu am lovit…
Dar noi nu am putut presupune că cartușul va împușca nu înainte, da înapoi ! Odată cu explozia pulberii, a țipat Lionea. Cartușul I s-a înfipt puternic în braț, a început să curgă sînge, nu ne mai ardea de experimente. Am fugit în casă, am găsit cu ce să bandajăm, am oprit sîngele ….
Atunci al renunțat la această idee, am înțeles că e periculos să te joci cu cartușele, fie ele și pentru arme mici.

Dacă experimentul nostru ar fi avut succes, noi intenționam să născocim un mecanism de declanșare. Și dacă ne reușea, nu se știe ce ar mai fi fost ulterior.

Gloanțele mici puteau cauza o nenorocire mare.

Trei cutii cu cartușe se păstrau în armonica lui Lionea.

Dar nu am mai vrut să le folosim de sine stătător. Pe atunci în școală exista organizația numită ДОСААФ, era predată milităria, era organizată și tragerea la țintă.
Toate acele cartușe noi le-am epuizat prin tragere la țintă.

Da pentru a le cumpăra pe banii adunați din colindatul de Crăciun și Revelion, am mers la magazinul universal din Glodeni, mi se pare, împreună cu Misha Panceca sau cu Misha Balaniuc.

Așa erau jocurile copilăriei noastre.

Victor Panico