Stefan Fule, sodomiţii şi despărţirea de iluzii sau Adio integrarea europeană

Foto: vipmagazin.md

După patru ani de guvernare proeuropeană, cînd la cîrma ţării s-au cocoţat cîteva găşti de profitori ai tranziţiei, marii îmbogăţiţi ai vremurilor tulburi de după prăbuşirea URSS, dar şi de după căderea forţată a „noilor comunişti” de la putere în urma acţiunilor violente din 7 aprilie 2009, dirijate din exterior, în sfînta zi duminică, 19 mai 20013, s-a întîmplat un eveniment care cred că trebuie să pună capăt definitiv şi irevocabil iluziei integrării europene.

Comisarul european Stefan Fule, sosit să reînvie defuncta alianţă a slugoilor coruptei birocraţiei europene, a turnat ultima picătură în paharul răbdării noastre. Acesta a participat la aşa-numita paradă a ziselor minorităţi sexuale. Demnitarul european, ca şi ambasadorul american William H. Moser şi cel european Dirk Shuebel, au salutat cu căldură grupul de homosexuali şi lesbiene. Sodomiţii, acest grup finanţat şi susţinut masiv din Occident, pot triumfa. Poporul creştin al ţării mele a fost scuipat în obraz în ultimul hal. Astfel, înaltul demnitar european s-a solidarizat cu un grup minuscul de persoane marginale, degradate moral şi bolnave fiziologic, împotriva majorităţii absolute a poporului nostru. După acest gest sfidător, de un cinism dezgustător şi o obrăznicie satanică, numai orbii şi laşii se mai pot declara de partea integrării europene.

Preţ de patru ani, am simţit cu toţii pe propria piele sensul integrării europene. În spatele unui discurs triumfalist, îmbîcsit cu fraze deşarte despre „principii şi valori”, ţara noastră a gemut sub un regim abuziv şi nedrept, controlat de hoţii şi bandiţii deveniţi peste noapte oligarhi şi demnitari de prim rang. Recunosc, după alegerile din 2009, cînd am văzut cum coaliţia de guvernămînt îşi bate joc de lege şi de bunul simţ, am tot scris demersuri şi rapoarte către instituţiile europene, căutînd, în naivitatea noastră, să atragem atenţia factorilor europeni şi americani asupra tuturor nelegiuirilor care s-au ţinut lanţ de-a lungul acestor ani. Dar de fiecare dată răspunsul întîrzia să vină, ca pînă la urmă să nu primim nici un răspuns la semnalele noastre de alarmă. O perioadă am crezut că e vorba de naivitatea şi percepţia superficială a „partenerilor de dezvoltare” asupra realităţilor de la noi. Mi se părea că lipsa de reacţie e cauzată de acest blestemat contrast între comuniştii care plecase de la guvernare şi anticomuniştii de carton care le-au luat locul. Frica în faţa revenirii comuniştilor la putere, îmi ziceam, probabil paralizează capacitatea de analiză a diplomaţiilor occidentale şi a demnitarilor apuseni, care nu-şi dădeau rînd să tot laude „povestea de succes” a alianţei fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni.

Am tot insistat să se facă lumină şi să fie traşi la răspundere criminalii care au organizat şi realizat o tentativă de răsturnare prin violenţă a puterii de stat la 7 aprilie 2009. Însă nici un demnitar european sau american, nici o instituţie occidentală nu şi-au manifestat interesul pentru finalizarea anchetei asupra acestui caz de o gravitate fără precedent. Acum este clar: lipsa de interes a acestora este dovada faptului că vesticii n-au vrut să se afle că de fapt principalii vinovaţi sînt cei care reprezintă clientela lor politică, parveniţii din vîrfurile puterii de stat.

Am protestat în permanenţă faţă de acţiunile anticonstituţionale şi antidemocratice ale Alianţei pentru Integrarea Europeană, care au ciopîrţit legislaţia după bunul lor plac, au luat în captivitate toate instituţiile de stat, şi-au subordonat întreaga economie naţională, s-au dedat în permanenţă deturnării banilor publici şi a finanţărilor externe, contrabandei şi hoţiilor de tot felul. Însă vizitele pompoase ale marilor demnitari occidentali s-au ţinut lanţ, fără să le fie adresat un minim reproş celor care au călcat în picioare cu nesimţire toate normele legale şi morale.

Interminabila aventură cu alegerea preşedintelui republicii, însoţită de un referendum eşuat şi de altul anunţat şi abandonat la jumătate de cale, de depăşirea tuturor termenelor şi procedurilor stabilite de Constituţie, ne-a determinat să ieşim în stradă. Am format Comitetul pentru Apărarea Consituţiei şi Democraţiei, am organizat în plină iarnă, pe un ger năprasnic, o serie de mitinguri şi demonstraţii, am scris zeci de petiţii şi declaraţii. Am arătat cu lux de amănunte că în Republica Moldova puterea este uzurpată. Ca reprezentanţi ai societăţii civile, am solicitat întrevederi cu ambasada Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii, pentru a le explica situaţia şi a le prezenta plîngerile noastre. Însă uşile acestor misiuni diplomatice s-au dovedit a fi închise ermetic în faţa celor care puneau la îndoială legitimitatea uzurpatorilor.

A urmat alegerea anticonstituţională a lui Nicolae Timofti pe post de impostor în fruntea statului. Am adresat plîngeri penale la Procuratură, am apelat la judecată, însă justiţia aflată la cheremul puterii politice i-a albit pe criminali. Atunci am apelat la CEDO. Dar iată că dosarul întocmit de avocaţi care au cîştigat mai multe cazul în această instanţă internaţională, este restituit pe nişte motive formale ridicole. Acum nu mai am nici o îndoială care va fi soarta lui la Strasbourg. Corb la corb nu-şi scoate ochii.

După scamatoriile cu alegerea preşedintelui republicii, credeam că asta va fi culmea isprăvilor alianţei proeuropene. Însă ceea ce a urmat a depăşit orice imaginaţie. Demiterea lui Vlad Plahotniuc, apoi a Guvernului Filat, urmată de demiterea lui Marian Lupu încă n-au însemnat sfîrşitul coşmarului. Şirul interimatelor la Guvern şi la Parlament, legile adoptate şi apoi abrogate, hotărîrile pe bandă rulantă ale Curţii Constituţionale şi încă alte mişelii de o gravitate monstruoasă continuă să zguduie din temelii întreaga construcţie statală. Însă nici acum uzurpatorii nu se lasă bătuţi şi nu anunţă alegeri anticipate.

Şi iată că pe acest fundal macabru ne vine bob sositor comisarul (Doamne, ce termen blestemat, care anunţă un alt soi de teroare după cea roşie!) Stefan Fule. European de această dată, nu bolşevic. Aşadar, dincolo de cîteva întîlniri cu nacialnicii din fosta alianţă, pe care acesta a căutat să-i convingă să se adune laolaltă pentru a mai guverna ţara împotriva intereselor noastre naţionale, în timp ce creştinii se rugau în biserici şi în centrul capitalei, emisarul european s-a aliat cu antihriştii în acţiunea de sfidare a credinţei noastre şi a moralei publice.

Orice om cu bun simţ, chiar dacă nu este practicant activ al credinţei creştine, trebuie să se simtă agresat în cel mai direct mod, el, familia şi copii lui. Altfel, chiar sîntem nişte orbi buni de dus la abator, ca nişte vite inconştiente, care-şi merită soarta de animal de sacrificiu pe altarul celor care ni-l răstignesc din nou pe Mîntuitorul nostru Hristos.

Atunci cînd s-a pus la cale ticăloasa lege zisă anti-discriminare, cea care a egalat păcatul şi virtutea, ruşinea şi neruşinarea, moralitatea şi imoralitatea, tăvălugul occidental, care i-a folosit drept unelte netrebnice pe nemernicii din Guvernul Filat şi din majoritatea parlamentară formată din PLDM, PDM şi PL, a reuşit înăbuşirea glasului poporului. Revolta creştinilor, protestele feţelor bisericeşti au fost anihilate de o putere care-l slujeşte cu rîvnă pe Mamona. Iar ca spectacolul să fie şi mai sinistru, în corul sodomiţilor s-au înscris o puzderie de indivizi cu pretenţii de intelectuali rafinaţi, comentatori şi analişti politici care mai de care mai prooccidental şi mai antinaţional, cu toţii cîntîndu-le în strună cercurilor anticreştine din Occident. Unii (foarte puţini, de altfel) din snobism şi din lipsă de cultură temeinică, alţii (cei mai mulţi) fiind dependenţi de finanţările externe, s-au întrecut în exerciţii retorice demne de tot dispreţul în ridiculizarea Bisericii şi în ostracizarea celor care şi-au mai păstrat o urmă de obraz. Practic, toate televiziunile private le-au ţinut isonul, organizînd o sarabandă de emisiuni menite să manipuleze opinia publică în favoarea răului care, din cauza ateismului lor agresiv, era văzut ca ceva normal. De ce? E simplu. Pentru că aşa e în Europa, unde, vorba unui politican redus mintal, rîvnim să ajungem de două sute de ani. Iar dacă vom accepta să ni se impună această blestemată lege, - auziţi voi, oameni buni? – europenii ne vor da regim liberalizat de vize. Ca să plecăm cu toţii din Patria noastră pentru a le spăla closetele şi a le face toate muncile la negru. Iar mai nou, ne vor da şi regim de comerţ liber, ca să poată invada definitiv cu mărfurile lor piaţa noastră, astfel ca să rămînem pentru vecie o ţară subdezvoltată economic, dominată de mărfurile şi capitalurile străine. Acest atac propagandistic furibund a copleşit minţile unui număr înfiorător de mare al zisei noastre intelectualităţi, care s-a lăsat otrăvită de vocile sirenelor din exterior. Cum să nu-ţi plîngă inima de necaz atunci cînd vezi cum noii colonişti ne împart nouă, aborigenilor, mărgele din sticlă, luîndu-ne în schimb aurul nostru, sufletele de creştini rătăciţi?

Derbedeii cu papion, unşi cu toate alifiile şi parfumaţi cu otrava dulce a propagandei perfide, care ne otrăveşte minţile şi inimile de la înălţimea piramidei puterii globale, s-au pomenit (cei mai mulţi fără să-şi dea seama) pe post de „coloana a cincia”, servind interesele unui nou tip de colonialism. Ei îşi imaginează un zis viitor european, în care neamul nostru nu are altceva de făcut decît să imite fără discernămînt tot de vine dinafară. Ei privesc ţara noastră ca pe un organism debil, pe care îl duc spre „Paradisul terestru” apostolii structurilor ciclopice din marile capitale ale lumii. Campionii discursului proeuropean, aceşti „piloţi orbi”, cum le-ar zice Mircea Eliade, ne duc în ritmurile unui marş triumfal spre pierzanie. Şi în timp ce naţionaliştii de grotă, românofili sau moldovenişti, se bat ca chiorii pentru o cauză artificială, ţara noastră se scufundă într-o beznă din ce în ce mai adîncă. În timp ce activiştii politici se împart în false tabere beligerante de comunişti şi anticomunişti, Moldova se adînceşte din ce în ce mai mult într-o prăpastie fără fund, unde dezastrul politic, economic, social şi moral par a fi iremediabile. Un nou tip de colonizare, de dominaţie externă ia o amploare uriaşă.

Cei mai mulţi dintre „fruntaşii vieţii publice” nu au nici cea mai vagă idee despre interesul naţional al Republicii Moldova. Starea de obedienţă, intrată profund în oasele noastre încă de pe vremea sovieticilor, se manifestă de această dată în raport cu Occidentul. Iar în locul unui Brejnev sau Bodiul îi venerăm de această dată pe unii ca Dirk Shuebel sau Stefan Fule. Generaţia „ciocoilor noi” a învăţat lecţia de minune. Cîntatul îi strună, linguşelile şi încovoierea spatelui au devenit cel mai de masă sport naţional printre politicaştrii de duzină. Această clasă de maimuţe şi papagali, fără coloană vertebrală şi fără credinţă, are un singur dumnezeu: Banul. Iar poporului îi este servită cu regularitate supradoza de minciuni propagandistice despre „viitorul european”. Un viitor care ni se va da – atenţie! – dacă vom fi băieţii cuminţi şi ne vom face toate temele, dictate de învăţătorii din exterior. Aşadar, viitorul nu ne mai aparţine, nu noi ni-l creăm aşa cum ne dictează mintea şi sufletul, ci ne este slobozit cu grijă din mîinile darnice ale nomenclaturii occidentale.

De la Independenţă încoace am parcurs un traseu de toată frumuseţea. Am sărit din lac în puţ. Am scăpat de dracu” şi am dat de tat-su. Am fugit de „comisarii roşii” şi am dat peste „comisarii europeni”.

Astăzi a venit timpul să reevaluăm calea parcursă. Politicienii responsabili trebuie să-şi depăşească prejudecăţile de ordin ideologic sau doctrinar. Calea pe care a luat-o Patria noastră ne duce spre o fundătură din care unul Dumnezeu ne mai poate scoate. Iar Dumnezeu, în care nu cred nici birocraţii europeni, nici lichelele lor din fosta alianţă, lucrează prin oameni. Însă numai dacă aceştia se ridică la înălţimea vocaţiei lor de servitori ai propriului popor. Cinicii, mediocrităţile, sătuii şi mulţumiţii de sine nu vor înţelege ce spun. Nu lor mă adresez acum. Eu le vorbesc celor care simt că ni se întîmplă ceva urît de tot, că sîntem cuprinşi de o maladie colectivă deosebit de gravă.

Sînt printre cei care nu acceptă pentru poporul său o cale fără alternativă, trasată din exterior. Cred cu tărie în destinul Patriei noastre, în misiunea ei istorică unică. Fiindcă dacă neamul nostru nu are un rol aparte în lume, el nu are nici dreptul la o existenţă demnă.

Crizele sînt date unui organism uman pentru ca acesta să sufere, să reziste şi să se vindece. La fel e şi cu crizele date unui popor. Ce va urma după această stare de criză profundă şi multiplă, care s-a abătut peste noi preţ de două decenii şi care s-a aprofundat în ultimii patru ani? Dezagregarea definitivă a statului şi a poporului nostru, pulverizarea lui iremediabilă, împrăştierea în toate părţile asemenea colbului din drum sau renaşterea şi solidarizarea noastră în numele unui viitor demn pe care să ni-l croim după voinţa şi visul nostru? Întrebarea rămîne deschisă. Dacă vom şti să ne valorificăm şansa, vom avea dreptul la un loc sub soare. Dacă nu, vom rămîne o margine de lume, bîntuită de tot felul de aventurieri şi nechemaţi.

Iar vizita lui Stefan Fule şi solidarizarea lui şi a diplomaţilor occidentali cu sodomiţii trebuie să reprezinte ultima picătură în paharul înjosirilor pe care le suportăm din cauza unora ca el şi a valeţilor săi locali.

Cred cu tărie că a venit timpul cînd trebuie să spunem ferm şi univoc: „Adio, integrare europeană sub drapelul antihriştilor!”

Hristos a înviat!

Iurie Roşca,

20 mai 2013