Mihail Potorac: Aici am găsit ceea ce nu puteam găsi în oraș – senzația de tihnă și armonie

Avem în Moldova destule locuri minunate, în care suflul istoriei se îmbină firesc cu frumusețea naturii. Unele dintre ele au fost aduse în ordine, devenind obiect de mîndrie națională, spre care nu seacă fluxul de turiști. Dar complexul muzeistic «Conacul Balioz» din satul Ivancea, Orhei, a avut mai puțin noroc. Regretabil, dar în ciuda istoriei uimitor de interesante , semnificației cultural-istorică indiscutabile ș împrejurimilor nespus de frumoase, vechiul conac și parcul aferent lui este departe de a deveni un loc pentru pelerinaj turistic.

Dar există o persoană care nu pierde speranța că acest conac poate fi nu doar renăscut, dar și transformat într-ul loc al unor expoziții unice. Se numește Mihail Potorac și este directorul complexului muzeistic «Conacul Balioz». El însuși este o persoană unică. Scriitor, traducător, învățător, conducător de teatru. El ne-a acordat interviul de azi.

Mihail, probabil, faceți parte din puținii intelectuali, care preferă să trăiască nu la oraș, da la țară. Ce vă face să stați la Ivancea?

Da ce m-ar face să stau la oraș? Eu am venit încoace în a. 2000 deoarece aveam probleme cu angajarea și mi s-a propus să lucrez aici pe post de ghid turistic, cu jumătate de salariu. Am decis să încerc. Și în zile numărate am înțeles că nu voi mai pleca de aici. Aveam senzația de tihnă și armonie – ceea ce mereu mi-a lipsit în viață. Și aici trăia mama mea.

Am decis să mă stabilesc aici și practic am luat viața de la capăt. Am renunțat definitiv la tot ce făcusem anterior în oraș, și nu am regretat deloc pe parcursul acestui sfert de veac, deloc. Am încetat să mai fiu orășean, în oraș nu mi-i comod, încerc să plec de acolo cît mai repede.

Conacul Balioz – pe de o parte, este un monument de istorie și arhitectură, pe de alta – nu este o destinație turistică. În ce constă munca Dvs. de director ? Am auzit că totul se ține doar pe entuziasmul Dvs…

Nu-i chiar așa. Este o filială a Muzeului național de etnografie și istorie naturală. Din a.1984 aici era Muzeul meșteșugurilor populare din Moldova. Propriu zis, la acest muzeu am fost angajat, venind aici pe post de ghid. Da în a. 2004 am devenit directorul filialei. Pe atunci, în lunile de vară noi primeam zilnic între 500 și 2000 de oameni – adică, era anume o destinație turistică.

Cu regret, a urmat o istorie foarte tristă. Căutam cu toții un partener pentru a putea valorifica întregul potențial al acestui obiect. Pentru că aici multe clădiri nu erau folosite, zăceau în ruine. Era folosită doar casa moșierului și clădirea administrativă. Grajdurile, hambarele, moara cu aburi, casa pentru servitori – toate se ruinau treptat. Ne-am zis atunci: este un obiect enorm, cu potențial mare, și am început să căutăm un partener care să investească bani și împreună să realizăm un proiect cultural-comercial, anume un centru turistic.

A reacționat compania «Casa vinului». Am semnat cu ei un contract de arendă, conform căruia aceasta închiria o parte din încăperi, și un contract de partajare. Conform acestor contracte, către a.2008 ei urmau să finiseze restaurarea și să deschidă aici un centru turistic important.

Din păcate, a.n. restaurare s-a făcut cu încălcarea grosolană a tuturor normelor existente. Lucrările erau de o calitate proastă, și nimeni nu-i putea pune la respect: nici inspecțiile în construcții, nici noi. Aveam un teanc întreg de procese verbale privind încălcările.

Apoi li s-au terminat banii, și către a. 2009 au încetat orice lucrări, totul era departe de a se termina. Au preluat un obiect fie și cu probleme, dar totuși funcțional. Și au lăsat doar ruine. Angajații mei au fost disponibilizați, un timp eu nici nu aveam acces în teritoriu.

Din fericire, în a. 2015 am reușit să reziliem aceste contracte. Am recuperat obiectul, am restabilit în funcție cel puțin directorul administrativ și trei paznici, și am început să curățim parcul de arbuști. S-au găsit ceva bani, și am putut repara puțin cerdacul, monta balustradele temporare și parapetul, repara două odăi din conac și pregăti două expoziții - una întitulată «Istoria conacului Balioz», alta consacrată arhitecturii tradiționale moldovenești din zona Răutului.

De facto, ne aflăm la etapa finală. Pregătim deschiderea expozițiilor, am și adus o parte dintre exponate, am pregătit echipamentele expoziționale. Cred că peste o lună și ceva vom putea primi vizitatorii .

Dar nu este doar rezultatul entuziasmului meu. Aici a muncit o echipă, de unul singur nu m-aș fi isprăvit. Inițiativa a venit din partea direcției Muzeului național, și colaboratorii științifici ai muzeului ne-au ajutat mult. De fapt, ne-a ajutat multă lume, care nu are nimic în comun cu conacul Balioz. Spre exemplu, Eduard Alhazov m-a ajutat foarte mult cu cercetarea arhivistică a istoriei acestei familii, am descoperit fapte, despre care nimeni nu cunoștea nimic și care nu au fost publicate nicăieri. S-a dovedit că în mare parte informațiile binecunoscute nu-s veridice și istoria acestei familii arată total diferit.

Așa că totul este rezultatul muncii în echipă.

Dar aveți nevoie de un investitor pentru ca acest complex să funcționeze pe deplin? Care ar fi costurile?

Dificilă întrebare. Desigur, nu pierdem speranța să găsim un partener dar trebuie să ținem cont de experiența noastră extrem de negativă privind colaborarea cu un agent economic. De această dată vom fi mult mai precauți și mai atenți.

Cu privire la sumă – totul depinde de scopul investitorului, reieșind din cele necesare lui. Cred că nu voi exagera, dacă zic că este vorba despre zeci de milioane de lei. Ar putea fi treizeci, patruzeci, poate cincizeci de milioane de lei. Ar fi suma necesară pentru a aduce acest obiect în stare satisfăcătoare și a primi aici oameni.

Da care este poziția primăriei Ivancea în această problemă? Ea vă ajută cumva?

Din păcate, nici cu precedentul, nici cu actualul primar nu am găsit limbă comună. Am tot propus consiliului municipal să deschidem în una dintre sălile conacului un muzeu al satului. Pentru o reparație elementară e nevoie de puțini bani – 7-8 mii de lei și brațe de muncă. Noi, din partea noastră, am organiza un master-clas pentru ghizi. Adică, există destule oportunități pentru colaborare! Însă ideile noastre nu găsesc răsunet, din careva motive.

Parcul aferent este considerat unul dintre cele mai interesante din Moldova.

În una catastrofală! În parc, cele mai recente lucrări depline au fost făcute în același an 2006. Cu eforturi enorme, în timpul nostru liber, fără finanțare (ce-i drept, cu ajutorul voluntarilor uneori) am reușit să curățim și să amenajăm o mică parte din acest parc. Cea din fața clădirii.

Dar cea mai mare parte seamănă cu niște jungle. Este plină de tufișuri. Copaci tineri nu au mai fost plantați demult, cei vechi, evident, mor și cad. Este nevoie de un plan de restaurare a parcului. Căci nu este un simplu parc vechi, este un monument dendrologic. Speciile – foarte multe specii conifere au pierit. În Moldova, coniferele rareori o duc mai mult de 100 de ani. Și dat fiind că acești copaci au fost plantați încă la finele sec. XIX, clar că la începutul sec. XXI majoritatea nu mai există. S-au uscat și au căzut, sau au fost defrișați. Pomii fructiferi… Totul trebuie restabilit.

Și «restauratorii» au contribuit – au distrus havuzurile care erau aici. Înțeleg că au vrut să le actualizeze și restaureze, dar de facto le-au abandonat. Un havuz arată ca o groapă în care s-a aruncat mult moloz. Figurile decorative care împodobeau havuzurile au fost demolate și nu au mai fost reconstruite. Așa că parcul este durerea noastră netrecătoare. Dacă casa moșierului mai seamănă a clădire integră și, în ciuda tuturor problemelor, se întrevede o perspectivă oarecare, atunci de parc trebuie să ne preocupăm serios, aici cu forțele proprii nu ne vom descurca.

Acum zece ani sau ceva mai puțin, un asemenea proiect ar fi costat cca 100 mii de lei, acum însă cred că e mult mai scump.

Să vorbim despre lucruri mai plăcute. De exemplu, despre copii. Îmi amintesc că cu zece ani în urmă fiul Dvs. scria versuri aproape geniale. Cu ce se ocupă în prezent ?

Fiul meu s-a stabilit în Cehia. A studiat biologia, însă acum predă limba cehă într-o școală cehă. A scris deja mai multe manuale,face filme animate educative. Predă, adică. Dat fiind că și au am activat ca pedagog, și mama lui are studii pedagogice, este o cale a familiei. Versuri acum scrie rar, dar bine. Nu, nu-l laud prea mult. Îmi place poezia modernă, citesc mulți poeți contemporani, la noi în sec. ХХI s-a produs o explozie, care poate fi numită secolul de aur al poeziei ruse. Ei bine, lucrările lui Leonid Potorac corespund nivelului. Nu zic că-s geniale, dar scrie bine. Și mai scrie proză foarte simpatică. Cred că e mult mai talentat ca mine. La anii lui, eu nu scriam așa nici pe departe.

Acum - despre activitatea didactică a Dvs. Predați istoria în școala din Ivancea?

Nu, demult nu mai lucrez în școală. Și munca mea a fost, de fapt, de nevoie – școala ducea lipsă de profesori, am fost invitat eu. Și am lucrat. La început – la gimnaziu, apoi la internatul sanatoriului. Am condus Studioul pentru copii de la Centrul de creație a copiilor din Orhei.

A durat 18 ani. În anii din urmă, am vrut să-i aduc la examen pe copiii de care mă atașasem, dar activitatea în actualul sistem educațional era insuportabilă. Lucrez și acum cu copiii, însă în afara sistemului educațional. Și nu voi reveni acolo niciodată.

Lucrați cu copiii pe post de conducător artistic al colectivului teatral «Buff Ivancea», care anterior se numea «Scaramuș»? Cum a apărut această idee ?

Pe timpuri am jucat în teatrul-studio de la universitate (facultatea profesiilor publice –nota aut.), apoi la teatrul Palatului sindicatelor, care nu mai există. Aveam boala teatrului din copilărie, dar poate din fericire rudele ai insistat să merg la facultatea de jurnalism. Însă chiar din primul an petreceam în teatru mai mult timp ca la lecții.

Evident, jucam mai ales în antreprize. Da spre finele anilor 90 am înțeles ce-mi doresc, de fapt. Adică, mi s-a format un vis: vreau să fac un teatru pentru copii, cu participarea copiilor. Pentru că aceștia-s oamenii, cu care eu mă simt în voia mea, confortabil și liber, oamenii cu care mi-i interesant să comunic.

Am venit aici în timp ce mama mai lucra la școală. I s-a propus să conducă cercul dramatic, și ea mi-a zis: «Dacă te vei ocupa tu, voi accepta». Eu am decis: de ce nu? Cu copiii, e o plăcere! Și am mers să condus două cercuri ! Peste un an mi s-au propus ore, noi am început să ocupăm locuri de frunte la concursurile raionale, apoi – trofeul unui concurs național. După care mi s-a propus un salariu la școala internat din Orhei… Așa, dintr-un mic cerc dramatic a crescut un studio teatral mare.

El există de mulți ani, mulți dintre copiii care l-au frecventat, își aduc aici propriii copii. Probabil, este principalul și cel mai bun lucru, pe care l-am făcut în viață.

Dar în mediul de creație aveți faima unui scriitor – foarte profund, original, talentat. Reușiți să scrieți ceva aici, departe de magistralele capitalei?

Doar aici și reușesc.

Eu am început demult să scriu, încă din studenție. Doar că vre-o 20 de ani nu o luam în serios, sau scriam niște prostii. Altă dată, făceam bani în acest fel. Copywriting-ul era mai că principala sursă de venit. Acum principala sursă este traducerea literară.

Da scrisul… Internetul pe bandă largă stimulează mult activitatea literară, deoarece există legătura inversă, auditoriul, ai pentru cine scrie. Au apărut grupuri – de literați, de amatori. Și a devenit o deprindere, s-a dezvoltat. Eu, spre exemplu, sunt recunoscător grupului format pe Mail.ru, cu participarea unor mai mult sau mai puțin profesioniști și cu o proză scurtă de calitate. Am învățat foarte multe acolo.

Îmi amintesc cum compuneam miniaturile mele. Internatul e la doi kilometri de aici, iar eu trebuia să merg pe jos la repetiții, și atunci le compuneam cu voce tare. Memoria îmi era bună, și venind acasă scriam aceste miniaturi.

Dacă mă consider un literat de profesie? Nu, un traducător profesionist. Da literatura este o metodă de a te descărca, a exprima ceea ce nu poți exprima în alt mod. În ultimul timp, scriu ceva umoristic sau înregistrări de jurnal în formă literară.

În prezent scriu puțin, deoarece evenimentele recente mă lasă mut. Pandemia, care a luat viața oamenilor dragi, războiul… Scriu foarte puțin. Nu am putere pentru aceasta.

Pentru Dvs. conacul Balioz este un fel de Iasnaia Poleana? Reieșind din renumitul Dvs. ciclu despre Levtolstoi …

Ei, Levtolstoi nu este un ciclu de parodii, cu unul autobiografic, ieșit din niște situații anecdotice. Funcția mea se numește «muzeograf», prietenii mă numeau «graful muzeului», eu zic – clar lucru, ca Lev Tolstoi. Eu, la fel ca el, cosesc iarbă, da în pauze compun opere nemuritoare. Drept că, spre deosebire de adevăratul Tolstoi, nu scriu romane pe mii de pagini. Dar poate, e de vină doar lenea și lipsa înfumurării sălbatice.

Se tot scrie și se vorbește , că în scurt timp IA va înlocui omul în toate sferele. Iată că chatbot-ul deja compune basme, scrie povestiri… V-ar interesa lectura operelor scrise de un robot ?

Nu. E plictisitor. Robotul poate doar compune o poveste amuzantă curioasă, dar asta nu va fi niciodată artă. Este o cultură de masă. De fapt, am senzația că robotul scrie demult, decenii deja – reieșind din literatură. Mai ales reieșind din listele - nici nu lungi, da cele scurte - ale actualelor premii literare importante. Acolo stau doar roboți, căci literatura este din masă plastică, cu regret. Am mai spus-o – în măsura în care poezia rusă (nu doar din Rusia, ci de oriunde există poeți de limbă rusă) trăiește secolul de aur, în aceeași măsură proza se află în stare critică. Cu excepția prozei scurte – există proză scurtă foarte bună.

În Moldova, din punctul Dvs. de vedere, avem literați interesanți?

Desigur! Pur și simplu minunați! Evident, voi spune despre prietenul meu Serghei Păgîn. Prin corespondență, ne cunoaștem de pe la începutul anilor 90. Am văzut poeziile sale, și mi-am zis: e uimitor, cine scrie așa? Acum deseori evoluăm împreună – în clubul «Проходной двор», unde organizam serate de poezie. Acolo ne-am văzut pentru prima oară, ne-am cunoscut și ne-am împrietenit. Acum astfel de serate organizăm în «Кофемолкa».

Apoi – două poete minunate, cer scuze pentru acest feminitiv, ele-s poeți mari, veritabili. Este Tatiana Necrasova - poezii fine, gingașe și profunde. Și Tatiana Zaharova – poezii minunate.

Ei bine, indiferent de ce cred despre unele personalități ale scriitorilor ruși profesioniști, printre ei există oameni creativi cu talent profund. Oleg Panfil, poet și traducător. Alexandr Popov, poet uimitor, care scrie rar, din păcate. Mi-e teamă să supăr pe cineva, dar repet: acolo chiar sunt scriitori foarte buni. Excelenți scriitori!

Ei, și ultima întrebare: care este crezul Dvs. de creație ?

Mai nu am zis: «Întotdeauna!» (rîde).

Contam pe aceasta.

Dumnezeu știe… Nu am un crez de creație. Cum respir, așa scriu.

A intervievat Svetlana Derevscicova

Nota Noi.md. Conacul din Ivancea poartă numele ultimului proprietar, negustorul de origine armenească Carabet Balioz. Casa moșierului a fost construită în anii 1852-1873, în stilul eclectic la modă pe atunci, cu elemente renascentiste vest-europene și de clasicism rus. Alături de casa moșierului, s-a păstrat havuzul, casa pentru oaspeți, casa administratorului și turnul de apă. Au mai fost aici și hambare, grajduri, magazii, beciuri, o ghețărie, depozite, alte anexe. Funcționa o moară cu aburi, un teasc de ulei. Majoritatea construcțiilor s-au păstrat, dar necesită reparații semnificative. Parcul se deosebea de alte parcuri similare prin varietatea de plante exotice și pomi fructiferi, și prin aleile largi. Plantarea lui a Parcul Balioza Manor se deosebea de alte parcuri similare prin varietatea de plante exotice și pomi fructiferi și aleile largi.