Păstorul care a plecat din lumea care pleacă

Un om mare și neordinar, teolog, filozof, gînditor, care timp de opt ani a fost șeful Vaticanului și al întregii lumi catolice, a părăsit lumea noastră. El a plecat în vremuri grele de distrugere a valorilor morale și tradiționale, cînd omenirea a înghețat în pragul timpurilor și realităților escatologice. El și-a părăsit turma pentru a apărea în fața Domnului și a judecății lui Dumnezeu.

Benedict al XVI-lea, care a murit pe 31 decembrie la vîrsta de 95 de ani, a fost ales Papă în 2005, cînd avea 78 de ani. El a devenit unul dintre cei mai bătrîni cardinali din istorie care a urcat pe Sfîntul Scaun. Cînd a murit fostul Papa Ioan Paul al II-lea, Cardinalul Joseph Ratzinger se gîndea deja să se retragă din treburile bisericești. Potrivit lui, el nu a vrut să devină papă.

A condus cu înțelepciune, a plecat frumos

Frumusețea și înțelepciunea sînt concepte inseparabile pentru lumea divină, pentru lumea care crede în Creator. Omul este axa modelului creator al lumii, pentru că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care vorbește despre Dumnezeu ca despre Cel care are înfățișare umană. Venirea Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră, venirea Logosului întrupat, este o dovadă clară a acestui lucru. Înseamnă că omul nu trebuie să fie doar frumos și bun, ci trebuie să fie înțelept de la bun început.

Astăzi, puțini oameni pot întruchipa aceste idealuri ale celor care au fost cîndva vînători de suflete umane. Unul dintre ultimii lideri carismatici ai lumii noastre a fost Suveranul Pontif, șeful catolicilor din întreaga lume, șeful statului Vatican, Benedict al XVI-lea. A condus cu înțelepciune și s-a retras frumos, iar pe 31 decembrie, după o boală îndelungată, s-a stins din viață. A plecat cu adevărat înconjurat de aura unui mare mister și faptă, pe care nimeni nu o făcuse de aproape șase sute de ani. Acum nouă ani, el a renunțat la tronul Vaticanului. A fost o faptă măreață, care necesita o mare voință, înțelepciune, negare de sine și claritate a înțelegerii scopurilor. Dar principalul lucru aici este credința, credința celui care toată viața a căutat calea spre Dumnezeu și a încercat să trăiască conform celor mai înalte porunci ale Sale. Credința celui a cărui moralitate și înțelepciune erau inseparabile. Acesta a fost Benedict al XVI-lea, fostul Papa de la Roma, căruia soarta i-a hărăzit să conducă lumea creștină catolică în vremuri foarte grele și aproape tragice de prăbușire a spiritualității și credinței.

Desigur, nu i-a fost ușor acestui cîrmuitor al lumii creștine catolice să-și înceapă slujirea papală după o personalitate istorică atît de semnificativă precum Ioan Paul al II-lea. Singurul Papă slavon din istorie, un om care a schimbat lumea prin voința și influența sa carismatică, prin autoritatea sa.

În aprilie 2005, eclipsa solară a schimbat foarte multe. A plecat Papa-reformatorul, iar la putere a venit cel care întruchipa ideile celor mai conservatoare cercuri ale lumii catolice. Un om care ani de zile a condus Congregația prin doctrina credinței. O structură care era o continuare a Sfintei Inchiziții. Inchiziția, creată în 1215, a atins apogeul puterii sale sub conducerea lui Torquemada. Se credea că a fost creată pentru a salva biserica și lumea creștină de influența erezilor, dar de fapt, pe parcursul a mai multor secole a devenit un termen comun. O structură care întruchipa cele mai conservatoare și ortodoxe idei ale celor mai înalte eșaloane ale Vaticanului. Desigur, această structură putea fi condusă numai de o persoană foarte apropiată de principiile conservatoare. Un om cu voință puternică și convins în credințele și opiniile sale.

Responsabilitatea acestui om față de lume a fost mare, deoarece, după cum el însuși a spus, el a purtat povara sorții, greutatea providenței și tronului. Vaticanul, iar anterior Statul Papal, monarhia Suveranului Pontif a fost întotdeauna axa puterii și voinței lumii catolice. El a fost întruchiparea acestei lumi pentru milioane de catolici din lume. În ciuda marilor șocuri ale timpului nostru, ateismului, a lipsei în creștere de spiritualitate, nedreptății sociale, tronul papal este și astăzi o fortăreață a celor care cred în marea misiune a bisericii, care așteaptă a doua venire a Domnului, care păstrează cuvîntul lui Dumnezeu. El este reprezentantul lui Dumnezeu pe Pămînt, conducătorul și pastorul marii biserici. Benedict a scris în această privință în cartea sa "Isus din Nazaret": "Isus poate vorbi Tatălui numai așa cum o face el, pentru că el este Fiul și este legat de Tatăl prin filiația sa. Componenta hristologică, adică misterul Fiului care îl preaslăvește pe Tatăl, este prezentă în toate discursurile și faptele lui Isus".

Cel care a scris aceste cuvinte nu poate să nu înțeleagă a cui voință reprezintă în această lume. Acest lucru îl înțeleg și milioane de credincioși. Responsabilitatea acestui păstor și om este mare, pentru că el este reprezentantul Celui care îl cunoaște pe Creatorul acestei lumi, care îl consideră pe Tatăl său creatorul universului. Vă puteți imagina cît de greu este să reprezinți ideile, morala, legile și voința unor astfel de subiecte ale existenței, astfel de niveluri ale existenței.

Pentru puritatea credinței

Această povară a fost îngreunată și de perioada în care Suveranul Pontiful a fost nevoit să-și pască turma. Una este să faci istorie în epoca triumfului lumii creștine, în epoca Reconquistei sau a cruciadelor, în epoca descoperirii ținuturilor de peste ocean și a marilor predici. Și alta este să conduci turma într-o perioadă în care lumea veche moare în fața ochilor, cînd a crede este adesea incomod și arhaic, cînd este interzisă purtarea crucii în locuri publice în mai multe țări din întreaga lume. Cînd ateismul și lipsa spiritualității au cuprins mințile a milioane de oameni. Cînd în straturile superioare ale societății tot ceea ce este conservator și tradiționalist este ridiculizat și insultat, cînd o serie de țări occidentale aduc la putere oameni, care distrug apoi populația creștină, cînd infecția formării infernale a intrat în inima lumii europene. În această perioadă a conduce este o sinucidere. În această perioadă a conduce este greu și amar, dar cel mai important - este fără perspectivă, pentru că să reziști în această luptă între biserică și turma lui Hristos, să ai o putere atît de mare, să te descurci cu toate acestea fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar putea nici o persoană, nici o țară, nici o mișcare.

Anume într-o astfel de perioadă a venit la putere Joseph Ratzinger, cel de-al 265-lea Papă (în 19 aprilie 2005). Un bărbat modest și simplu, originar din orașul bavarez Marktl, dintr-o familie creștină decentă, a fost al treilea și cel mai mic copil din familia comisarului de jandarmerie Joseph Ratzinger. După absolvirea Universității din Munchen, devenind teolog, în 1951 a fost hirotonit în treapta de preot. A fost hirotonit în Catedrala din Freising de către Cardinalul Michael von Faulhaber, Arhiepiscop de Munchen și Freising. Ulterior a devenit profesor la Universitatea din Bonn. În 1970, a semnat manifestul a nouă teologi proeminenți împotriva jurămîntului celibatului. Multă vreme a susținut aripa reformistă a bisericii, deși s-a îndreptat treptat spre tendințe mai conservatoare în teologie. A fondat și a condus revista religioasă, teologică "Communio" (1972). În 1977 devine Arhiepiscop de Munchen și Freising. În același an a fost ridicat de Papa Paul al VI-lea la rangul de cardinal.

Acest om aparent obișnuit, simplu și modest, care s-a ridicat treptat pe scara ierarhiei bisericești, a atins la începutul anilor 80 înălțimi mari în Vatican. Vedem că deja în anii 70 el influența conștiința maselor religioase ale credincioșilor, însă în perioada lui Ioan Paul el nu devenise încă un adevărat pastor și cu adevărat cel mai puternic apărător al credinței și ideologiei Vaticanului.

În 1981 a condus Congregația pentru Doctrina Credinței, cunoscută și sub numele de Sfînta Inchiziție. La începutul secolului al XX-lea, Pius al X-lea, ca urmare a reformelor sale, a schimbat vechiul nume al Sfintei Inchiziții, cunoscută pentru "realizările" sale medievale, cu unul nou. Astfel, din 1908, a apărut Congregația pentru Doctrina Credinței, cea mai veche dintre cele nouă congregații ale Vaticanului.

În această funcție, viitorul Suveran Pontif a luptat mulți ani pentru puritatea credinței. El a întărit biserica, a scris o serie dintre cele mai puternice lucrări din punct de vedere teologic. Cărțile lui Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) sînt marcate de inteligență, gîndire profundă, ușurință de stil și credință. Vom numi cîteva dintre ele. Este vorba despre "Introducere în creștinism", "Un cîntec nou către Domnul", "Slujitorii bucuriei tale" și "Isus din Nazaret".

Intelectul și credințele sale filosofice i-au format o imagine de intelectual și teolog puternic. Mulți ani cuvîntul său a fost unul dintre cele mai importante cuvinte ale bisericii. Iar discursul său se deosebea prin simplitate și profunzime. Dacă Ioan Paul al II-lea era un carismatic și cea mai mare figură publică din a doua jumătate a secolului al XX-lea, atunci Benedict al XVI-lea în tot timpul activității sale a fost cel mai puternic teolog, intelectual și enciclopedist. Nu piețele, ci cabinetul și bibliotecile erau spațiul său spiritual, pentru că aici a obținut cele mai mari succese, aici și-a scris cele mai bune cărți și articole teologice. Aceasta a fost perioada sfîrșitului secolului al XX-lea.

În acea perioadă nu era ușor să fii apărător al credinței. Exista un sistem socialist, iar, odată cu el, și oprimarea religiilor și bisericilor în multe țări. Viitorul Papă a făcut multe pentru a apropia reformele și a salva fundamentele ideologiei și credinței. Dar au avut loc mari șocuri și renașterea bisericii în spațiul post-sovietic. Lumea creștină urma să trăiască ani luminoși, iar în apropierea lor rolul lui Joseph Ratzinger a fost foarte mare. Într-o lume care s-a schimbat, talentul său a obținut noi oportunități. Barierele în calea credinței au căzut, iar societatea din Europa de est și-a întors fața spre credință și spiritualitate. În ciuda reformelor cu adevărat șocante și a greutăților economice, în noile state capitaliste a crescut numărul credincioșilor. A crescut turma și spațiul pentru activitatea spirituală.

În vremuri grele

Dar acești ani au trecut, iar lumea s-a confruntat nu numai cu o criză economică. Lumea s-a confruntat cu mari provocări în credință și tradiție, deoarece spre vîrful puterii au început să se grăbească oamenii a căror moralitate și voință nu erau doar departe de idealurile creștine, ei erau degradarea și perversiunea lor. Puterea a fost luată de oameni pentru care lumea veche întruchipa doar dictatul violenței și dogmatismului. În același timp, noua pătură socială a adus pe lume idealurile marginale ale Francmasoneriei subversive, revoluționare, școala de la Frankfurt, instaurată pe marginalii sociali, politici, sexuali, care, din punctul de vedere al acestor stîngaci, ar fi trebuit să creeze baza pentru o nouă revoluție, pentru noi reforme, pentru noi răsturnări.

Începînd cu Conciliul Vatican II, biserica s-a retras an de an în fața atacului ideilor infernale, în fața invaziei marginalilor sociali și a politicienilor atei.

Aceasta a fost și vina lui Paul al VI-lea, prin anularea mai multor tradiții bisericești vechi. Căci atunci cînd limba latină a fost scoasă din predicile Vaticanului, Monseniorul, Arhiepiscopul Lefebvre, s-a răsculat împotriva tronului Papal, și împreună cu el a părăsit turma papală un număr imens de oameni, care au creat Societatea Sfîntului Pius X. Puțini oameni știu, dar astăzi în lume există mai multe tronuri papale nerecunoscute și congregații religioase care se opun Vaticanului. Chiar și celebrul actor Mel Gibson, un creștin devotat, face parte dintr-una dintre mișcările profund conservatoare de credincioși.

În general, Joseph Ratzinger a venit la putere într-un moment în care biserica sa era supusă unor provocări extrordinare. În ciuda acestui fapt, el și-a asumat misiunea de a restabili unitatea pierdută. Ceva a reușit să facă. El a întors multe idei conservatoare în interiorul bisericii și al catedrelor teologice. Predica în latină a început să revină în lumea creștină catolică. Benedict al XVI-lea a restaurat vechiul ceremonial, unele veșminte papale care anterior ieșiseră din uz. El a restabilit relațiile cu succesorii Arhiepiscopului Lefebvre, cu Societatea Sfîntului Pius X. Papa a anulat excomunicarea din biserică a catolicilor tradiționaliști ortodocși din această organizație. În decembrie 2008, Papa a îndemnat lumea la o "ecologie a naturii umane". El a cerut lumii să renunțe la perversiunile homosexualității și sodomiei. El a îndemnat lumea să-și amintească și să primească esența sacră a familiei și a creației.

Creaționismul și homosexualitatea sînt incompatibile. Lumea europeană moare. Familiile nu cresc. Un bărbat nu se poate apropia liber de o femeie, în schimb perversiunile au undă verde. Papa Benedict al XVI-lea a înțeles foarte bine acest lucru. El a înțeles că, dacă acest lucru va continua, în curînd nu va mai fi nimeni care să poarte lumina religiei și a învățăturii, deoarece astăzi principala provocare pentru Europa și întreaga lume creștină catolică este distrugerea conștientă, moartea familiei și a vechilor valori familiale.

Lumea în care nu există tată și mamă nu-l va înțelege pe Dumnezeu Tatăl și pe Maica Domnului Maria. În ea pur și simplu nu va exista loc pentru aceste concepte sociale. Copiii din familiile în care nu există tați și mame sînt mai predispuși la infracțiuni, crime și sinucidere decît alții. Benedict al XVI-lea a trebuit să înțeleagă și acest lucru și el a înțeles. El s-a ridicat cu adevărat împotriva acestor tendințe satanice. Papa a remarcat clar într-unul din discursurile sale: "Nu este deloc o metafizică de modă veche să ceri respect pentru natura creaturilor umane - atît bărbați, cît și femei”. Pontiful a declarat: "Dacă pădurile tropicale merită protecția noastră, atunci umanitatea o merită nu mai puțin".

Și apoi o mulțime de denunțuri, trădări și acuzații au năvălit asupra bisericii și a tronului Vaticanului. Aceasta a devenit o provocare importantă pentru activitatea Suveranului Pontif. Au început tentativele de atac. În 2008, o femeie italiană a reușit să ajungă pînă la el și a încercat să-l muște.

"Și întunericul nu l-a îmbrățișat"

În aceeași perioadă în presa din întreaga lume a început o campanie de discreditare a bisericii. Această campanie a fost bine coordonată și motivată, ea era susținută de puternicii acestei lumi, cei care nu doreau să vadă în rîndurile elitelor mondiale oameni cu credințe conservatoare. După o serie de publicații, Vaticanul a fost acuzat că în rîndurile sale au existat și există preoți pedofili. Probabil că acest lucru este adevărat. Și unii dintre ei au mărturisit, dar, în general, biserica, ca instituție care a păstrat etica și moralitatea umanității de secole, a fost denigrată, acuzată de rău de oameni care înșiși răspîndesc perversiunea în țările occidentale. Forțele care criticau biserica nu reflectau un concept pozitiv, nu un model de spiritualitate și moralitate, ci o avangardă de instalare a nelegiuirii și lipsei de spiritualitate. Avangarda demoralității și lipsei credinței în Dumnezeu, ateismului nespiritual, predicii desfrîului și violenței, care este mult mai puternică astăzi decît acum o sută de ani.

Biserica este de vină în multe privințe, dar în anii puterii sale, propaganda perversiunilor, sadismului, masochismului, ateismului, vulgarității, cretinismului nu a atins un astfel de apogeu. Cei care controlează lumea și omul astăzi o controlează cu prețul scăderii inteligenței atît a maselor de oameni, cît și a unor persoane individuale. Biserica a rezolvat multe probleme cu forța, dar chiar și în Evul Mediu a căutat să ofere oamenilor lumină, spiritualitate și speranță. În Evul Mediu, cu întîrzierea sa economică, fără biserică, omul Europei nu ar fi supraviețuit. Noi uităm că anume biserica a creat universități, ea a mers mînă în mînă cu cei care au descoperit continente, a construit orașe și temple. Ne amintim de toate acestea, dar trebuie și să le analizăm clar și, după ce am analizat, să răspundem la întrebările: justifică scopul mijloacele? Era nevoie de atîta durere, sînge și lacrimi? Această întrebare rămîne deschisă.

Astăzi vorbim despre omul care credea că scopul justifică mijloacele, care credea în marele rol luminos al bisericii ca păstor al acestei lumi, ca ultimul bastion împotriva forțelor întunericului infernal și noi nu avem dreptul să-l condamnăm. Avem dreptul să-l admirăm pe acel care nu s-a lăsat dus de val ca un om din mulțime, care a trăit cinstit și fidel toată viața după învățătura sfîntă pe care a acceptat-o în tinerețe. Cel care a crezut atunci cînd masele se temeau chiar să se gîndească la credință, care a luptau pentru idealuri, a căror lumină omul încă mulți ani nu le va putea înțelege. Cel care a trecut prin anii grei ai devalorizării spirituale a umanității, aducându-i credință, spiritualitate și speranță. Cum a făcut acest lucru - este o altă întrebare, istoria va răspunde la această întrebare, dar el a mers pe calea vieții sale nu către scopuri întunecate, ci către zări luminoase, încă neînțelese, neconștientizate de umanitatea noastră deformată.

"Din slava măslinului"

La 11 februarie 2013, Papa a declarat următoarele: "Am ajuns la convingerea că puterea mea fizică și mentală, datorită vîrstei înaintate, nu mai este suficientă pentru o slujire corespunzătoare în calitate de șef al Vaticanului".

La 24 februarie 2013, el s-a adresat congregației cu ultimul său discurs în Piața Sf. Petru. Probabil că a simțit timpul. Întotdeauna l-a simțit. Poate că știa energia acestui timp. La orizont a apărut un alt timp, timpul unui alt pontif. Timpul este eterogen, așa cum a scris Mircea Eliade în lucrarea "Sacru și profan", și are lacune, timpul are calitate și timpul are energie. Prin urmare, în lumea urmează vremuri noi, diferite.

Poate că spre noi venea un timp sacru, iar în lumea noastră, în circumstanțele noastre, era cu adevărat profund escatologic. Cu toate acestea, nu s-a întîmplat nimic măreț, deoarece prea mare a fost atacul forțelor întunecate și noul Papa Francisc nu a făcut față provocărilor vremii, cedînd în multe privințe în fața lumii degradate moderne. A cedat, pentru că a recunoscut ceea ce nu trebuia să recunoască. A fost de acord cu ceea ce nu putea fi de acord.

Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea a plecat. Nu fiecare s-ar putea decide asupra unui astfel de pas. Pentru aceasta era nevoie de voință și credință, o mare credință. El a plecat! A rămas deja un om simplu, Episcopul Joseph Ratzinger. Adevărul e că a rămas cu titlul înalt de pontif onorific, dar aceasta a fost doar o recunoștință.

Încheind articolul, nu putem să nu ne amintim de profețiile apocaliptice ale bisericii. Sfântul Malachi, Arhiepiscopul Catolic de Armagh din Irlanda de Nord, care a făcut multe pentru dezvoltarea bisericii pe Insulele Britanice, ne-a lăsat o "Profeție despre papi", unde în 112 fraze latine scurte îi descrie pe papi. El a scris despre ultimul Papă al Romei, care va conduce lumea creștină în anii umilinței, suferinței și morții credinței. Pînă la el, conform profeției, va exista un Papă al cărui nume este asociat cu o ramură de măslin. Știm că Benedict al XVI-lea a fost asociat cu fraza latină a profeției "De Gloria Olivae" ("Din gloria măslinului"). El este benedictin, iar ramura de măslin este simbolul lor. Înaintea lui a fost Ioan Paul al II-lea, care a murit într-o "eclipsă solară". Karol Wojtyla s-a născut și a murit în timpul unei eclipse solare.

Ce se va întîmpla cu lumea în vremurile care urmează este un mare mister. Dar nu trebuie să uităm că aceasta este enigma timpului nostru și nouă ne este destinat să cunoaștem planul providenței, să privim semnele sorții. Noi sîntem cei care vom vedea acea lume și vom cunoaște marile răspunsuri apocaliptice ale bisericii și ale păstorului ei suprem.

***

La 19 aprilie 2005, din a treia încercare, Conclavul cardinalilor l-a ales în calitate de nou Papă pe cardinalul Joseph Ratzinger, în vîrstă de 78 de ani - primul papă german pe tron în aproape o mie de ani. Decembrie 2022, cercul s-a închis. Suveranul Pontif a plecat într-o lume mai bună, rămîne memoria și faptele. Ce ne așteaptă în viitor? Răspunsul nu este ușor. Lumea va avea de făcut o alegere, dar o așteaptă soarta și providența, o așteaptă cei care au crezut de veacuri că știu adevărul? O așteaptă cei care au fost împiedicați de secole de această ultimă fortăreață a adevărurilor milenare care a condus cîndva Europa, o fortăreață împietrită în fața alegerii sorții și a credinței?

În orice caz, amintire veșnică celui care și-a dat viața conștiinței, iubirii și credinței, pentru că a spus că îl iubește pe Domnul. Ultimele sale cuvinte - "Doamne, Te iubesc!"- reprezintă o sinteză sacră și reală a vieții lui Joseph Ratzinger. Un om care a devenit un Papă măreț și a reușit să revină și să devină un simplu om al lui Dumnezeu.

Veaceslav Matveev