O nouă teorie despre originea Lunii a fost propusă de cîțiva oameni de știință.
După cum spun autorii, aceasta ar putea fi cheie descifrării misterului și ar elimina zecile de teorii încurcate despre satelit.
Luna s-ar fi putut forma dintr-un nor clocotit de roci vaporizate. Oamenii de știință de la Universitatea din California și Universitatea Harvard susțin că acest nou model de formare lunară corelează mai multe detalii pe care teoriile curente nu le-au putut rezolva.
În prezent, teoria larg acceptată este că Luna a apărut ca urmare a ciocnirii unui obiect de dimensiunea lui Marte, numit Theia. Coliziunea extrem de puternică a aruncat piatră topită și metal în orbită, care în cele din urmă s-au coalizat, formînd Luna. De mai bine de 20 de ani, acesta a fost modelul canonic pentru formarea Lunii și a planetei moderne Pămînt. Dar, așa cum este posibil, acest model este probabil greșit, potrivit lui Simon Lock, student la Harvard.
Analizele moderne arată că atît Pămîntul, cît și Luna au aproape aceeași amprentă izotopică, sugerînd că ambele au o sursă identică. Mai mult, modelele de traiectorie sugerează că există o gamă foarte îngustă de coliziuni care ar putea să obțină suficientă masă pe orbită.
„Există doar cîteva ferestre de unghiuri de impact și o gamă foarte îngustă de dimensiuni și chiar și atunci unele detalii nu funcționează împreună”, spune Lock.
Lock, împreună cu colegii de la Harvard și UC Davis, au conceput un nou model care să poată explica mai bine aceste neconcordanțe. Se bazează pe un nou tip de obiect planetar numit synestia – o masă de rocă topită și vaporizată, cu o anumită materie care aparține corpului din orbita în care se află.
Termenul „synestia” a fost inventat de Lock și Sarah Stewart, profesor de științe planetare la Universitatea din California. Orice obiect rotativ are un impuls unghiular care trebuie să rămînă conservat. Legea conservării momentului unghiular afirmă că atunci cînd un corp extern nu acționează asupra unui obiect, nu va avea loc nici o schimbare a momentului unghiular.
Din pămînt-synestia, bucăți de rocă topită, care au fost aruncate în orbită după impact, au format sămînța pentru Lună. Synestia, probabil, nu durează mult – nu mai mult de cîteva sute de ani – pentru că nu își poate menține căldura prea mult și se micșorează constant.
Și în timp ce pămîntul-synestia s-a diminuat treptat, piatra de silicat vaporizată s-a transformat în proto-Luna, ceea ce explică modul în care Luna și-a moștenit compoziția de pe Pămînt.
Modelul synestia răspunde la multe întrebări îndelungate legate de formarea Pămîntului și a Lunii, însă această lucrare este încă în fază incipientă. Este nevoie de mult mai multă muncă pentru a rafina modelul în continuare.
Adăuga comentariu