Bustul de bronz al lui Antioh Cantemir, executat de sculptorii moldoveni Iurie Canaşin și Ion Zderciuc a fost instalat la 13 februarie 2004 la Universitatea din Sankt Petersburg. De atunci monumentul poetului și diplomatului, al cărui nume este înscris pentru totdeauna în istoria Rusiei, împodobește scuarul Facultății de Filologie. Bustul a fost oferit în dar orașului de pe Neva de către Guvernul Moldovei.
Antioh Cantemir (1708-1744). Gravură de E. Vinogradov. 1762 / Fotografie: oferită de M. Zolotariov
În Moldova nu există însă nici un monument în cinstea lui Antioh Cantemir. Aleea Clasicilor din Parcul Central din Chișinău, care începe de la monumentul lui Pușkin, instalat încă în secolul al XIX-lea, este completată în ultimii ani cu sculpturi din bronz și din piatră ale autorilor români. Aceasta este politică. Și în aceasta nu s-a găsit loc pentru compatriotul, care a făcut multe lucruri nu numai pentru cultura rusă, ci și pentru cultura mondială.
Dacă soarta ar fi fost altfel, Antioh Cantemir ar fi devenit domnitor al Moldovei, ca și bunicul său Constantin, care s-a menținut pe tron timp de opt ani (1685-1693). Ca și tizul său și unchiul de pe tatăl său, care a condus țara în anii 1695-1700 și apoi în 1705-1707. Ca și tatăl său, Dimitrie Cantemir, care s-a aflat la domnie de două ori: din martie pînă în aprilie 1693 și din 23 noiembrie 1710 pînă în 11 iulie 1711. Soarta lui Antioh Cantemir a fost însă alta.
Peste 101 ani după moartea sa, criticul rus Vissarion Belinski scria: "Cantemir a stat la baza începutului istoriei literaturii rusești seculare. <...> În ciuda uzurii teribile a limbii, în care a scris Cantemir, în pofida sărăciei elementului poetic din poemele sale, Cantemir cu satirele sale şi-a înălțat un monument mic, modest, dar totuși nemuritor în literatura rusă".
Primul samizdat rusesc
În mare parte, satira poetică a lui Cantemir a devenit primul „samizdat" rusesc, nu ca formă de răspîndire (printre contemporanii săi acestea, de obicei, erau împărţite în forma de liste, foi volante), ci ca conținut, care în acea perioadă de după Petru I putea fi lesne considerat unul disident. Ei bine, iată spre exemplu: "...biserica este ori goală, ori plină cu oameni, care par să fi venit să-i vadă pe acei, care nu pot fi văzuți atît de liber. Rugăciunile, pe care preotul le bîlbîie, grăbindu-se într-un mod bizar, fără să știe ce cîntă, observă cineva. Sau: "Ieri Makarov părea pentru popor un idiot, în stare numai să taie lemne de foc şi apă să aducă <...>Iar, astăzi, favoritul, devine persoană onestă, distinsă și pricepută în faţa lumii întregi". Ba chiar: "Ei bine, nu este suficient să te numim chiar şi fiu al regelui, mai ales, că la deprinderi nu te deosebești de cele cîineşti". Toţi erau vizaţi de satirele sale demascatoare: și nobilii, şi clerul, şi obscurantiștii, şi bețivii, și mîncăcioşii. Dînsul credea în naivitatea sa că iluminarea și știința pot corecta rasa umană. Așadar, Cantemir, așa cum se spune acum, a indicat asupra rănilor societății, fără să-i pese că cuiva nu-i va plăcea deloc acest fapt.
"Nu pot nicicum să laud,
Tot ce demn de hula e -
Tuturor le spun pe nume;
Ce-i în gură, ce-i inimă, nu pot ști eu:
Numesc, pur şi simplu, pe porc-porc și pe leu - leu.
Chiar și atunci cînd era necesar să dea dovadă de prudență, el nu a încetat să-l numească pe "porc - porc". Şi dînsul făcea acest lucru nu din cauză că dădea dovadă de un curaj nemaipomenit, el nu a fost deloc luptător, ci a fost, şi despre acest lucru vorbesc mulți biografi: un om naiv, luminos, cinstit și religios. De adăugat că era un statalist în sensul cel mai înalt al acestui cuvînt. De aceea, el nu a putut să tacă. Iar din netăcerea lui în literatura rusă s-au născut: D. Fonvizin și N. Gogol, N. Necrasov și M. Saltîkov-Şcedrin.
Monumentul lui Antioh Cantemir din Sankt Petersburg / Fotografie: oferită de M. Zolotariov
Deja atunci, poetul în Rusia era mai mult decît un poet. Astfel, satirele care l-au proslăvit pe Cantemir nu au fost publicate în timpul vieții sale. Chiar și în secolul al XIX-lea, peste o sută de ani după moartea scriitorului, aproape orice încercare de a le edita a fost întîmpinată de rezistența generală a cenzorilor. În anul 1851 s-a ajuns să i se ceară permisiunea a însuşi ţarului, pentru a le edita. Dar împăratul Nicolae I l-a refuzat, spunînd că "lucrările lui Cantemir nu au nicio utilitate în a fi retipărite".
Cantemir a scris nouă satire. A compus fabule. A alcătuit o colecție alfabetică și tematică de poezii a psalmilor lui David - "Simfonia la Psaltire" (muncă grea chiar şi în epoca noastră a calculatoarelor).
A realizat traduceri, familiarizînd publicul rus cu tezaurul gîndirii altor națiuni. Din păcate, unele dintre traducerile sale, de exemplu „Scrisorile persane" de Montesquieu s-au pierdut, precum și „Ghidul la algebră", pe care l-a compilat pentru dezvoltarea educației matematice în Rusia. În schimb, cartea savantului francez Fontenelle „Les Entretiens sur la pluralité des mondes" (Conversații despre pluralitatea lumilor), pe care a tradus-o dînsul, a devenit atît de populară în Rusia, încît a trecut prin trei ediții şi acest lucru se întîmpla în secolul al XVIII-lea! Ce-i drept, împotriva acestei lucrări, unde era vorba de sistemul heliocentric al lumii, în timpul domniei lui Elizavetei întregul Sfînt Sinod s-a năpustit asupra sa.
Peste doisprezece ani de la moartea lui Cantemir, Sinodul a reușit să obțină un decret privind confiscarea cărții, care se afla "acum în multe mîini", dar și distrugerea acesteia. Între timp, anume prin traducerea lui Fontenelle Cantemir a pus temelia începutului literaturii științifico-populare rusești, introducînd în știință termenii, cu care mulți operează şi pînă în prezent: focalizare, idee, materie, natură, observație, densitate, vîrtejuri...
Cantemir a îmbogățit limba rusă cu asemenea expresii fixe (frazeologisme), cum ar fi, de exemplu, "mintea luminată", "ureche sensibilă", "ochi ager". El a introdus discursul popular în literatură. Mai tîrziu, poetul rus Constantin Batiuşkov a menţionat că el a fost primul, care a îndrăznit să "scrie în Rusia așa cum se vorbeşte". "Acest om, printr-un instinct fericit, a fost primul în Rusia, care a realizat legătura dintre poezie şi viață", a tras concluzia Belinski.
Haremul sultanului
Şi doar au fost vremuri cînd "Vissarion cel frenetic" a repetat după alți critici: Cantemir "era străin, deci nu putea să simpatizeze poporul și să împărtășească cu el speranțele și temerile acestuia", „nu putea înțelege toată profunzimea limbii ruse și să pătrundă în toate subtilitățile sufletului rus". Așa scriau despre Cantemir compilatorii manualelor de literatura rusă în secolul al XVIII-lea. Deși Cantemir a fost "străin" doar în ce priveşte proveniența sa.
Oamenii de știință interpretează numele de familie Cantemir în diferite moduri. Unii îl traduc ca "sînge de fier", alții indică faptul că acest nume provine de la Tamerlane (Khan Temir). Strămoșii primului scriitor rus s-ar fi putut pomeni pe teritoriul Moldovei după anul 1538, cînd sultanul otoman Suleiman I a cucerit Cetatea Tighina (sau Bender, după cum au numit-o turcii). Această versiune a fost expusă în cartea "Epoca și noua interpretare a Cantemirenilor: sfîrșitul anului XIV - prima jumătate a secolului al XVII-lea", publicată în ajunul celei de-a 300-a aniversări a Tratatului de la Luţk - primul în istorie Acord Moldo-rus de acest gen, de către publicistul și istoricul moldovean Fiodor Angheli. Acesta scrie că străbunicul lui Antioh Cantemir era musulman și avea harem. Una dintre nevestele lui Arasanoglu Cantemir era creștină. Aceeași religie o împărtășea și Constantin Cantemir, viitorul domnitor al Moldovei.
În acele timpuri Moldova se afla sub dominație turcească. Poarta Otomană aproba în calitate de domnitori, pe persoanele propuse de Sfatul boieresc. Domnia costa mult, însă Constantin Cantemir, care a urcat pe tron în anul 1685, nu a plătit pentru "tron". Și asta pentru că cu doisprezece ani mai devreme, el a salvat haremul sultanului Mehmed al IV-lea, care era cît pe ce să fie capturat de polonezi după Bătălia de la Hotin.
După ce a urcat pe tron, Constantin Cantemir a fost nevoit să-l trimită pe fiul său Dimitrie la Constantinopol ostatec la sultanul turc. Acestea erau regulile jocului.
Vestitul său tată
Satire și alte lucrări poetice ale cneazului Antioh Cantemir, cu note istorice și o scurtă descriere a vieții sale (Sankt Petersburg, Academia de Științe, 1762). Pagina de titlu / Fotografie: oferită de M. Zolotariov
În prezent, numele membrului Academiei de Științe de la Berlin, Dimitrie Cantemir, este înveșnicit pe clădirea Bibliotecii Sainte-Geneviève de la Paris, alături de numele altor mari savanți, precum: Isaac Newton și Gottfried Wilhelm von Leibniz. Tatăl lui Antioh Cantemir a fost una dintre cele mai remarcabile şi luminate minți ale timpului său.
Trimis la vîrsta de 15 ani în calitate de ostatic la Curtea sultanului turc, tînărul nu a pierdut timpul în zadar. El a comunicat cu oameni de știință, a studiat limbile, filozofia, a învățat obiceiurile locale. Anii petrecuți de Cantemir la Constantinopol (1687-1691, 1693-1710) i-au oferit lumii tractatul în de două volume "Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman", pe care Voltaire l-a numit ca fiind cartea sa de referință privind Estul și care timp de mai bine de o sută de ani a fost considerată singura lucrare științifică serioasă de istorie a Turciei. "Istoria Imperiului Otoman" a fost tradusă în toate limbile europene.
Ce-i drept printre pasiunile sale nu s-a numărat numai istoria. Contemporanii apreciau înalt talentul muzical al lui Dimitrie Cantemir. Marșul lui Baiazid, compus de el a fost multă vreme imnul național al Turciei. De asemenea, există opinia că marele Mozart în opera "Răpirea din serai" a folosit cîteva melodii turcești, scrise de Cantemir. Unii oameni de știință susţin că printre acestea se numără şi celebrul "Marş Turcesc" („Rondo alla Turca").
În noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir a ocupat pentru a doua oară tronul Moldovei. Acest lucru îl cereau interesele Porții Otomane în partea de nord a imperiului. Domnia sa a durat puţin timp. În politica externă fiind adeptul apropierii de Rusia, în aprilie 1711 a semnat, la Luţk, prin intermediul unei persoane autorizate, Tratatul de alianță cu Rusia împotriva Imperiului Otoman. Documentul aprobat de Petru I a dobîndit forță juridică. Conform acordului, după victoria asupra turcilor, Moldova a trebuit să treacă sub protectoratul Rusiei, care îi garanta integritatea teritorială, fără a interveni în afacerile interne ale statului. Tronul Moldovei rămînea în posesia Cantemirenilor.
După Campania de la Prut
Despre lupta de sub Stănilești nu este scris în manualele școlare. Există tendința ca lupta în cauză, în general, să fie dată uitării. Dar locuitorii micului sat din Moldova sînt mîndri că însuşi Petru cel Mare a fost pe pămîntul lor. În memoria evenimentelor de la locul de întîlnire al împăratului rus cu domnitorul Moldovei a fost instalat un mic obelisc. La o distanță de zece metri de el, rămășițele unui gigantic val de pămînt, în jurul căruia au prăznuit cîndva ostașii ruși și moldoveni, așteptînd întăririle, care aşa şi nu au reușit să ajungă.
Din păcate, turcii au cîștigat Bătălia decisivă pe rîul Prut. Istoricii spun că acest lucru s-a datorat grabei cu care s-au făcut pregătirile pentru luptă, dar şi faptului că armata moldovenească nu era numeroasă și era şi puțin pregătită, mai mult însă a contat, în acest sens, trădarea valahilor, care au promis să-i sprijine pe ruși cu o armată de 20 mii, dar nu au făcut-o.
Planul de amplasare a trupelor rusești și turcești în Campania de la Prut în 1711 / Fotografie: prezentată de M. Zolotariov
Poarta Otomană nu i-a iertat domnului Moldovei trădarea. Aceasta i-a cerut lui Petru I extrădarea lui Cantemir. Dar ţarul a declarat că în lagărul său nu este niciun principe moldovean. Iar Dimitrie Cantemir se ascundea, deghizîndu-se: şi-a tăiat barba și a îmbrăcat în loc de straie moldoveneşti haine germane. Oamenilor săi împăratul le-a explicat astfel: "Prefer să dau turcilor tot pămîntul, care se întinde pînă la Kursk, decît să-l extrădez pe principe, care a sacrificat pentru mine toată avuţia sa". Dimitrie Cantemir și aproximativ 4 mii de moldoveni şi-au aflat refugiul în Rusia, obţinînd cetățenia rusă. În ciuda eșecului Campaniei de la Prut, ţarul l-a răsplătit cu generozitate pe Cantemir pentru toate pierderile sale.
"Lui, scrie Rostislav Sementkovski în biografia lui Antioh Cantemir, i-a fost conferit titlul de luminat cneaz, cu o pensie anuală de 6 mii de ruble, i-au fost dăruite mai multe moşii („votcine"), în apropierea Harkovului, în județele Moscova și Sevsk și o casă la Moscova; în plus, i-au fost acordate şi alte drepturi suverane, precum procesul asupra judecătorilor moldoveni, care s-au mutat împreună cu el cu traiul în Rusia. <...> Este cunoscută încă rezoluția lui Petru I: "Unde urmează a fi locuința lui (a cneazului Dimitrie), să stea o garnizoană a Rusiei".
Cantemir a locuit la Harkov, Moscova, Sankt Petersburg. A lucrat mult în calitate de om de știință şi cercetător. Anume în Rusia el a scris cele mai importante lucrări ale sale. Atmosfera existentă aici a contribuit la acest lucru: cultura generală și politică, gîndirea științifică în Rusia lui Petru cel Mare se afla la un nivel mai înalt decît în Moldova și Turcia. Unica lucrare însă, publicată în timpul vieții sale, a fost "Cartea sistemului sau întocmirea religiei mohamedane", în care au fost adunate toate cunoștințele moderne despre islam, aceasta văzînd lumina tiparului în anul 1722.
În același an, Dimitrie a participat la Campania persană: Petru I i-a poruncit, ca unui expert al Orientului, care vorbea fluent mai multe limbi, răspîndite în Orientul Mijlociu, să conducă Cancelaria de Stat. Împreună cu el la această campanie a fost fiul său mai mic, Antioh.
Învață, învață și iar învaţă!
Viitorul scriitor și diplomat rus avea doar doi ani, cînd familia s-a refugiat din Moldova în Rusia. Părinții săi, Dimitrie Cantemir și Casandra Cantacuzino, a căror neam provenea de la împărații bizantini aveau mare grijă de educarea copiilor, luînd în serios instruirea lor. Dar, din păcate, numai doi dintre copii s-au bucurat din plin de oportunitățile oferite: fiica, Maria și fiul mai mic, Antioh. Alți fii: Constantin, Matei și Șerban (Serghei) au fost puțin interesați de științe.
Descoperind devreme în Antioh capacități remarcabile, tatăl său a invitat pentru el în calitate de profesor un student foarte promițător al Academiei de la Moscova, pe Ivan Ilinski, pe care Petru I urma să-l trimită să studieze în străinătate. Ilinski, care se ocupa de literatură și traduceri, a avut o mare influență asupra elevului său. Prietenia lor era atît de puternică încît Antioh a menținut legăturile cu fostul său profesor pînă la moartea acestuia, în anul 1737.
În general, în viața scurtă a lui Antioh Cantemir, pierderi au fost mai mult decît suficiente. El avea doar cinci ani, cînd a murit mama lui. Tatăl său s-a recăsătorit din nou cu cneaghina Anastasia Trubeţkaia, de 17 ani. Copiii din prima căsătorie, nu au acceptat-o pe mama lor vitregă. Fiind de aceeaşi vîrstă cu Maria, aceasta o tachina mereu pe ruda sa nouă, de dragul căreia tatăl lor îşi răsese barba, schimbîndu-şi straiele obişnuite semi-asiatice pe un costum european, devenind un împătimit al balurilor şi ansamblurilor. Fericirea familială cu frumoasa tînăra nu a durat mult: la scurt timp după întoarcerea din Persia, bolile cronice s-au agravat, iar în luna august 1723 Dimitrie Cantemir a murit. Antioh avea 15 ani.
El îşi dorea foarte mult să învețe. Încă în timpul vieții tatălui său, el a fost un timp student al Academiei Slavo-greco-latine. După ce şi-a mai revenit de pe urma morţii tatălui său Dimitrie, Antioh i-a înaintat țarului solicitarea de a-l trimite să studieze în străinătate. Dar Petru I l-a refuzat. În schimb, Antioh a fost înscris în calitate de student la Academia de Științe, proaspăt deschisă, unde a studiat asemenea discipline precum: matematica superioară, fizica, filosofia și istoria, predate de oamenii de știință ai timpului. Profesorii erau uimiți de abilitățile sale diverse şi multiple, prezicîndu-i tînărului un viitor mare. Ba chiar se vorbea despre faptul că Antioh ar fi putut fi președinte al Academiei.
Cum a rămas Rusia monarhie
Valul de pământ-masă al lui Petru I / Foto: prezentat de M. Zolotariov
Chiar prima satiră a lui Antioh Cantemir "Minţii mele. Asupra hulitorilor învăţăturii", scrisă în anul 1729, a provocat agitație în rîndul publicului. Aceasta avea un puternic subtext politic, deoarece, după moartea lui Petru I, mulți optau împotriva transformărilor impuse de el. Una dintre foile volante cu satira a ajuns la Arhiepiscopul Feofan (pe numele lui lumesc Eleazar Prokopovici), aliatul lui Petru I, om politic, poet și jurnalist, o persoană remarcabilă, faimoasă și autoritară. Arhiepiscopul a rămas încîntat, astfel el i-a oferit o mînă de ajutor tînărului talentat, ale cărui vederi și aspirații au coincis cu ale sale proprii. Acest lucru a jucat un rol imens nu numai în soarta lui Cantemir, dar și a întregii țări.
Rusia trecea prin vremuri grele. În anul 1730, după moartea lui Petru al II-lea, de 14 ani, împărăteasa Anei Ioanovna a urcat pe tron. Ea, la propunerea cneazului Dmitri Goliţîn, a fost invitată de către Consiliul Suprem Secret să ocupe tronul. Educat și viclean, iscusit în treburile şi intrigile de la curtea domnească, Goliţîn, fiind preocupat de soarta nobilimii ruse, a propus, de asemenea, să limiteze puterea împărătesei cu aşa-zisele „Condiţii", care reduceau rolul Anei Ioanovna la funcții reprezentative. Astfel, înainte de a accede la tron, Ana a semnat "Condițiile", conform cărora, fără Consiliul Suprem Secret, ea nu putea să declare război sau să decidă pacea, să introducă noi impozite și taxe, să cheltuiască trezoreria la discreția sa, să ofere ranguri mai mari decît cel de colonel, să dea titluri de proprietate pentru pămînt, să-i priveze pe nobil de proprietate fără judecată, să se căsătorească, să numească moștenitorul la tron.
Antioh, care l-a admirat pe Petru I, a fost un susținător înfocat al absolutismului. Ca și Feofan, vedea viitorul Rusiei în continuarea reformelor lui Petru I. Ca și alți membri ai "echipei academice", un cerc informal al intelectualilor din rîndul clerului și nobilimii, care se adunau în casa arhiepiscopului, Cantemir discuta cu fervoare problemele reorganizării statului. Anume el a fost acel, care discutînd "suficient de rezonabil cu mulți", i-a convins pe oamenii, care gîndeau la fel să semneze petiția, care urma să limiteze puterea Consiliul Suprem Secret. El însuşi a schițat textul petiției, el însuşi s-a dus la cazărmi, pentru a aduna semnăturile pentru aceasta. Iar a doua zi, pe data de 25 februarie 1730, a citit petiția în palat în fața împărătesei și a unui grup mare de nobili (conform diferitelor surse, acolo s-au adunat de la 150 pînă la 800 de oameni). În aceeași zi, Ana Ioanovna a rupt, personal, „Condiţiile" semnate, Rusia rămînînd monarhie absolută.
În exil onorabil
Toți acei, care au contribuit la statornicirea Anei Ioanovna pe tronul Rusiei au fost răsplătiți cu generozitate, toţi, în afară de Antioh Cantemir, care încă mai trăia din leafa de sublocotenent al Regimentului Preobrajenski. În pofida faptului că în testamentul său spiritual, Dimitrie Cantemir a poruncit ca toată să averea să-i revină aceluia dintre copiii săi, care va obține cele mai mari succese în științe, referindu-se la fiul său Antioh, averea a moştenuit-o însă fiul cel mai mare, Constantin. Acesta s-a căsătorit reuşit cu fiica cneazului Dmitri Goliţîn, care a avut grijă ca legea cu privire la majorat, semnată de Petru cel Mare, să fie pusă în aplicare cu strictețe.
Gurile rele vorbeau că Antioh Cantemir, prin petiţia sa, s-a răzbunat astfel pe cneaz, cu care, prin voia destinului, s-a pomenit legat ca rubedenie. Dar nu aşa a fost. Toți acei, care l-au cunoscut pe Cantemir, remarcau onestitatea și simplitatea, patriotismul său, în sensul cel mai înalt al cuvîntului, și durerea pentru soarta Rusiei. Dar nu de aceste calităţi a ţinut cont contele Osterman, cînd i-a propus împărătesei să-l trimită pe Cantemir, în vîrstă de 22 de ani, în calitate de ambasador la Londra, minţindu-l pe trimisul englez în Rusia, precum că Antioh nu este atît de tînăr cum pare să fie, ci că are 28 de ani. Faptul că tînărul cneaz avea studii de invidiat, era popular printre nobilime, dar şi talentul său literar, pe de o parte, constituiau un pericol pentru curtenii lansați în intrigile de la curtea țarului, pe de altă parte, lor li s-a oferit ocazia de a-i demonstra Europei iluminate că în Rusia există intelectualitate şi încă de ce nivel. Trimiterea lui Cantemir la Londra a fost, de fapt, un exil onorific, cu care el a fost totuși de acord, acceptînd cu bucurie, aşa că în ianuarie 1732 el părăsea Rusia, fără să ştie însă că o face pentru totdeauna.
De menţionat că în acele vremuri Guvernul Rusiei și-a tratat ambasadorii străini ca pe nişte vechili. Cantemir uneori ca să îndeplinească anumite însărcinări, care erau vrednice ca lucru doar pentru un băiat de „du-te vino". De exemplu, să cumpere o duzină de perechi de ciorapi pentru o persoană nobilă de la Sankt Petersburg. În același timp, era necesar ca el să se îngrijească de prestigiul Rusiei și, cum se spune în prezent, să o promoveze. Cantemir a trebuit să facă acest lucru bazîndu-se, exclusiv, pe carisma personală, căci Guvernul refuza să-i finanțeze pe ambasadori. Au existat cazuri, cînd ambasadorul unui mare imperiu, primea oaspeți la el, bucatele fiindu-le servite acestora din vase din tinichea, Cantemir neavînd bani pentru o altfel de veselă. A fost o perioadă, cînd el îl plătea pe preotul Ambasadei din propriii bani. Totodată, concomitent cu treburile diplomatice ducea o corespondența plicticoasă cu Guvernul Rusiei, cu cereri de majorare a sumelor alocate pentru întreținere.
Portretul cneaghinei Smaragda Cantemir. Autor necunoscut. Sfîrșitul anilor 1710 / Foto: oferită de M. Zolotariov
Britanicii nu știau despre asta. Dînşii fiind plăcut impresionați de tînărul ambasador rus, educat în stil european și curtenitor. Cantemir însă era, în primul rînd, preocupat de interesele Rusiei, el înţelegea că cu cît țara sa cîștigă mai multă forță, cu atît mai înverșunați şi mai crînceni dușmani dobîndește aceasta. El a obținut ca Anei Ioanovna să-i fie recunoscut titlul de împărăteasă. El a insistat ca Anglia în Rusia să nu fie reprezentată de un rezident, ci de un ministru cu autoritate deplină. El a reușit să convingă autoritățile britanice să-și recheme ambasadorul din Constantinopol, care făcea intrigi periculoase împotriva Rusiei. Victoria lui de diplomat a constituit-o semnarea în anul 1734 a Tratatului Ruso-britanic privind prietenia și comerțul.
Succesele tînărului diplomat au dus la faptul că în anul 1738 "Majestatea sa imperială, luînd în considerare faptul că cneazul Cantemir este deja cunoscut curţii franceze, dar și că se află la îndemînă, l-a numit ministru plenipotențiar la acea curte și i-a trimis acreditări". Astfel, Cantemir a trebuit să înceapă totul de la început: să stabilească legături între cele două state ale căror interese nu coincideau. În plus, la Versailles, ambasadorul rus, acum extraordinar, a fost întîmpinat, la început, cu prudență, căci el avea reputația de angloman. Cu toate acestea, activitatea sa diplomatică la Paris a fost extrem de fructuoasă și de ajutor mare Patriei. Contemporanii considerau că acest lucru s-a datorat personalității cneazului, ale cărui calități morale înalte au adus mai multă sinceritate afacerilor diplomatice decît era obișnuit.
Deşi era preocupat, preponderent, de treburile diplomatice, Antioh Cantemir nu uita de știință și literatură, de care era atît de pasionat. El a scris cea de-a șaptea satiră "Despre educaţie", unde a exprimat ideea avansată pentru pedagogia acelei perioade că "blîndețea va corecta mai mulți copii într-o oră decît severitatea într-un an întreg". Cea de-a opta satiră "Despre insolența nerușinată", în care le indică scriitorilor cît de atent trebuie să fie folosit cuvîntul. El a compilat unsprezece scrisori despre natură și om, unde și-a exprimat propriile principii morale. A tradus foarte mult. El a reflectat asupra versificării ruse în "Scrisoarea lui Hariton Makentin către un prieten despre alcătuirea versurilor rusești". A participat chiar și la treburi teatrale: tragedia „Menşikov" a fost scrisă de dramaturgul francez Pierre Moran, montată pe scena unuia dintre teatrele din Paris și publicată în anul 1739 la Haga, cu participarea directă a ambasadorului rus. Această tragedie a marcat începutul interpretării eroice a imaginii lui Petru I în literatura franceză.
Ultimele zile
Din păcate, starea de sănătate a Antioh Cantemir s-a înrăutățit în anul 1740. Suferind de dureri de stomac, el a cerut, în mod repetat și fără succes, de la Guvernul Rusiei să-i fie semnată demisia. El era pe moarte, iar lui i s-a oferit doar un concediu şi acela cu mare greu, și cu condiția să-i fie decontați "banii pentru concediu" din salariu. Intuind că va muri foarte curînd, Cantemir și-a exprimat speranța că, din cauza situației sale financiare proaste, Guvernul Rusiei va transporta corpul său în Rusia din contul statului, aşa cum s-a procedat şi în cazul altor rezidenți. Dar nici acest lucru nu s-a întîmplat. "Rămășițele lui pămînteşti, cenușa, scrie scriitorul Rostislav Sementkovski
a rămas la Paris mai mult de un an și numai datorită grijii surorii sale a fost transportată la Moscova, unde a sosit abia în octombrie 1745, fiind înhumată în pămînt noaptea, fără vreo ceremonie funerară, la rugămintea decedatului, în Biserica de iarnă a Mănăstirii geceşti Nikolaevsk, lîngă mormîntul tatălui său".
Această mănăstire a devenit cavoul familial al cnejilor moldoveni. Cînd în anul 1935 a fost luată decizia de distrugere a principalei Catedrale monahale, Moldova făcea parte din România. Autoritățile acestei țări i-au cerut Rusiei să returneze rămăşiţele pămînteşti ale lui Dimitrie Cantemir. Mormintele copiilor săi, inclusiv a scriitorul și diplomatul rus Antioh Cantemir, au rămas însă sub ruinele lăcașului...
Aceasta a fost soarta omului, despre care Constantin Batiușkov a spus mai tîrziu: "Cu sufletul și cugetul, deasupra timpului și circumstanțelor".
Adăuga comentariu