COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

Încă un reportaj din ”boxa morții” (VIDEO)

Încă un reportaj din ”boxa morții” (VIDEO)

Cele mai complicate cazuri din țară - pacienți în stare gravă și extrem de gravă, cu fracturi, traume, ictus – toți ajung la Institutul de Medicină Urgentă. Din motive de siguranță, orice pacient care intră în spital este considerat din start potențial infectat... Pînă se demonstrează contrariul.

Sunt internați mai întîi în izolator - șapte saloane cu cîte un pat în fiecare. Imediat sînt testați și stau acolo pînă „vin” rezultatele. Dacă este testat negativ - merge în partea „curată” a spitalului. Dacă însă este COVID pozitiv - este transferat în sectorul cu profil COVID. Dacă are o problemă chirurgicală urgentă și e COVID pozitiv, pacientul este transferat în blocul operator, iar acolo este operat cu luarea tuturor măsurilor de protecție individuală.

În spatele blocului în care cele două etaje ale secției Reanimare au fost reprofilate în secții COVID, tocmai a parcat o ambulanță cu un pacient. Omul de la pază face cîțiva pași înapoi, iar cineva deschide ușa din spate. Medicul care coboară din ambulanță ne face semn să ne îndepărtăm. Să nu filmăm.


În timp ce ne apropiem de intrarea în bloc, o femeie îmbrăcată în echipament chirurgical iese vîrtej pe ușă, își trece palmele de-a lungul feței, apoi prin păr și ridică fața spre cer lăsîndu-și umerii pe spate, inspirînd adînc de cîteva ori. Stă așa cîteva secunde apoi începe să se plimbe agitat doi metri la dreapta - doi la stînga, transmite sanatateinfo.md.

Acești pași îi face cu fața în sus privind cerul, fără să se uite pe unde calcă. Inspiră! Inspiră! Inspiră adînc și zgomotos și își tot freacă fața cu palmele. Are fața roșie și brăzdată de urme adînci, iar privirea îi este încețoșată. Vorbește agitat, de parcă nu-i ajunge aer. Inspiră! Inspiră! Inspiră adînc și zgomotos. Tocmai a ieșit din tură. Ne permite să-i facem o poză. Aș fi vrut să filmăm acest episod. Aș fi vrut s-o vedeți cum inspiră cu nesaț și nu se mai satură de aer.

Veaceslav Crivorucica, șeful Secției Reanimare: „Sunt obosit. E foarte mult de lucru. Lumea nu înțelege! Nu înțelegeee! Medicii și surorile medicale au obosit! Încă vreo două trei săptămîni - și o să cădem toți. Toți o să cădem! Zi de zi vii la spital, îmbraci și dezbraci combinezonul de cîteva ori într-o tură, te uiți la un pacient și știi că șansele lui de supraviețuire sînt reduse… Asta e o presiune care te dărîmă, mai ales atunci cînd sunăm rudele și le anunțăm că cel apropiat lor a decedat. Nu cred că vă puteți imagina ce înseamnă asta. Dar noi așa lucrăm. Zilnic. Lucrăm, dar sîntem extenuați”.

La etajul doi, din spatele unui paravan din stofă, rînd pe rînd, din zona roșie, trecînd prin camera de baie, ies medicii și asistentele medicale care tocmai și-au încheiat tura de patru ore.

Adrian Belîi, șeful Departamentului de ATI, ne anunță că noi intrăm împreună cu el, cu echipa de la ora 12.00.

„Acum sînteți în zona contaminată”, ne spune după ce, în urma noastră, se închid cele două uși ale ecluzei pe sensul de intrare, pe care sînt lipite foi cu inscripția „STOP! Trecere interzisă!”. Înapoi drum nu este. Ieșirea din secție se face doar prin ecluza de ieșire, compusă din 3 uși.

În fața noastră - un coridor fără capăt, de-a lungul căruia, lipite de perete, stau mai multe paturi.

Trecem prin aceeași procedură. Ne lăsăm hainele în spatele paravanului, îmbrăcăm costumul chirurgical, apoi echipamentul de protecție. Cît asistenta superioară ne ajută să ne echipăm, Adrian Belîi își potrivește îndelung ochelarii, stînd în fața oglinzii și dîndu-ne ultimele indicații despre măsurile de securitate din interior. Să nu atingem sticla ochelarilor, ușa să o deschidem cu piciorul, să dezinfectăm, dezinfectăm, DEZINFECTĂM!!! mîinile la fiecare pas. Cînd sîntem pregătiți toți trei – intrăm!

Oameni în combinezoane ies din saloanele de pe partea dreaptă a coridorului și intră în cele din stînga. O mișcare continuă a lucrătorilor medicali de-a lungul coridorului. Deși acoperite cu bonetă și glugă, urechile noastre percep „muzica” unei secții COVID: foșnet de combinezoane, alarmele aparatelor, bîzîitul aparatajului, gemete, delir și... tuse. Mă simt închisă ca într-o cutie și încep să mă sufoc de căldură.

În zona 2 stau pacienții în stare gravă, conectați la sistemul de ventilație pulmonară și monitorizare respiratorie. Adrian Belîi împinge cu piciorul ușa primului salon de pe dreapta, ținînd brațele ridicate, lipite de corp, fără să atingă nimic și intrăm într-o încăpere plină cu soare.

Privirea ni se oprește în primul rînd pe burta pacientului, care vibrează ciudat, alert, în ritmul în care bate inima. De parcă inima i-a căzut în burtă și se zbate.

Pacientul stă întins pe spate, inconștient, învelit pînă la jumătate. Cearșaful care îi acoperă burta păstrează o linie dreaptă, fără nicio cută, semn că pacientul nu se mișcă deloc. În nas are băgată o sondă, iar din gură, printre buzele întredeschise, iese un tub și cîteva sonde. Mîinile îi sînt fixate de pat, iar brațele și pieptul îi sînt încărcate cu cabluri care îi măsoară parametrii ventilatori, saturația, presiunea arterială sau pulsul.

Pacientul are o suferință respiratorie și cardiacă. Pentru că presiunea și pulsul sînt înalte, saturația cu oxigen este redusă, iar pentru a putea respira, necesită 80% oxigen. În acest moment el respiră cu oxigen curat.

Corpul lui atletic este transpirat, pentru că în organism are loc o furtuna citokinică. Celulele sistemului imun au capacitatea de a produce o serie de proteine cu masă moleculară mică numite citokine. Fenomenul de ,,furtună a citokinelor” descrie o activare necontrolată, în cascadă, a substanțelor biologic active proinflamatorii, care produc leziuni suplimentare tuturor organelor. Din această cauză, mulți pacienți decedează.

Pacientul este sedat medicamentos non-stop, pentru a-l menține adormit și pentru a nu suferi, pentru a nu simți durerea. Periodic, este întors pe burtă sau pe o parte, pentru a ameliora oxigenarea plămînilor.

Citokinele, practic, scot din funcțiune metabolismul celulelor din diverse organe. Pacienții care nu mai reușesc să-și menţină funcţia respiratorie singuri, sînt intubați. Intubarea pacientului afectat de COVID-19 se face pentru a-i oferi organismului timp pentru a trece peste momentul critic.

Cînd pacientul este intubat sau cînd se schimbă sonda de intubare, circuitul respirator al aparatului se deschide și amestecul gazos iese în afară. Este un proces deosebit de periculos și, în timpul acestei proceduri, medicii poartă și ochelari, și viziere, dar și un costum care le oferă protecție sporită.

Imaginați-vă o persoană care fumează. Atunci cînd suflă, cei din jur simt mirosul de țigară. Așa cum este răspîndit mirosul de fum... Imaginați-vă că acolo este virus. Pentru a izola cît de cît virusul, este folosit un cub transparent, care „îmbracă” partea de sus a trunchiului, pentru a opri aerosolii și picăturile de salivă. În plus, intervenția trebuie făcută repede, iar distanța dintre medic și pacient trebuie să maxim posibil de mare. Cubul are orificii prin care medicul bagă mîinile și face manevrele. Pentru asta, e nevoie și de video laringoscop cu ajutorul căruia, pe ecran se văd structurile din gît. Toți medicii din secție sînt specialiști în anestezie și terapie intensivă și sînt bine antrenați pentru astfel de manevre. Pentru efectuarea procedurii, sînt aleși cei mai experimentați medici din echipa de gardă.

După ce pacienții cu parametrii vitali reveniți la normal sînt transferați din Terapie Intensivă, patul pe care a stat este decontaminat – este prelucrat și pregătit pentru următorul pacient. Indiferent dacă am atins sau nu vreo suprafață, dezinfectăm mîinile la fiecare pas. „Dezinfectarea mîinilor este cheia siguranței doctorului”, susține Adrian Belîi.

În salonul de alături, o pacientă inconștientă, învelită pe jumătate, cu o sumedenie de tuburi și sonde care îi intersectează pieptul. Buzele îi sînt arse din cauza febrei, iar în gît are o traheostomă - în regiunea gîtului i-a fost făcută o incizie pentru a se crea o deschidere în trahee în care i-a fost introdus un tub pentru a menține stoma deschisă. Traheostomia protejează mai bine căile aeriene și permite o îngrijire mai bună a lor; de asemenea, ea contribuie la reducerea dozelor de sedative, administrate pacientului.

Adrian Belîi: „Pacienta este în stare gravă și este conectată la aparatul de ventilare artificială pulmonară de o lună. Durata de ventilare a unui pacient, în caz de evoluție pozitivă a bolii, este de minim 3 săptămîni. Repet, dacă evoluția e pozitivă. Dar poate dura mult mai mult. Acești pacienți mor, din păcate, în proporție de 80%”.

Reporter: „La această pacientă sînt evoluții pozitive?”

Adrian Belîi: „Nu. Deocamdată nu.”

Reporter: „Care sînt șansele ei de supraviețuire?”

Adrian Belîi: „Întotdeauna sînt șanse. Cît de cît, ventilarea o ajută, dar pacienta e în stare foarte gravă. Asemenea pacienți nu pot respira de sine stătător”.

Respirația acestei femei diferă de respirația pacientului pe care tocmai l-am vizitat. Respirația lor depinde de starea plămînilor, de zona afectată și de intensitatea cu care a atacat virusul. La un moment dat, corpul ei are un spasm și... pieptul i se ridică. Din gură îi iese un sunet care seamănă cu un geamăt. Sunt tentativele de tuse ale pacientei. Adrian Belîi ne recomandă, pentru siguranța noastră, să ieșim din salon. Tusea acestor bolnavi conține aerosoli periculoși. Anume din cauza lor virusul persistă mai mult timp în aer.

Reporter: La început, medicii erau aplaudați, susținuți, numiți eroi. Acum vă blamează și vă învinovățesc de prelungirea stării de izolare. În plus, oamenii neagă existența virusului.

Adrian Belîi: „E greu să le dai crezare unor doctori care spun că virusul e real, periculos și că de la asta se moare, în timp ce biserica transmite un cu totul alt mesaj. Societatea crede în fake-news, în prostiile și miturile care circulă, nu în ceea ce le spunem noi. E mai ușor să și-l imagineze pe Bill Gates cu cipul în mînă, e mai ușor să creadă în fantezii despre 5G decît să încerce să vadă dovezi reale – să se uite aici, că virusul acesta chiar omoară! Omoară! Înțelegeți? Omoară și tineri care, pînă a lua virusul, erau sănătoși tun! Nu au suferit niciodată de vreo boală. Și tot pe medici îi învinovățesc de decese - că dacă a murit de tînăr, atunci e din vina medicului. Suntem sunați și amenințați că am ucis, că este vina noastră că a decedat o rudă de-a lor. Cum eram hărțuiți înainte de pandemie, așa sîntem hărțuiți și acum. Aplauzele au durat atît cît au fost like-ui pe Facebook. Apoi totul s-a terminat”.

Adrian Belîi: „Epidemia a evoluat în mai multe faze. În timp ce spitalele din toate țările se umpleau cu pacienți, specialiștii fac cercetări. O parte din tratamente eșuează, altele, peste un timp, se dovedesc a fi incorecte. În ultimele trei luni, noi am modificat protocolul de tratament de patru ori. Pe măsură ce ajustăm protocolul, tratamentul este mai eficient.

Ce se întîmplă acum în țările din Vest? Pacienții care s-au îmbolnăvit la începutul epidemiei, cînd rata mortalității era mai mare, acum, cînd văd că următorii pacienți au o rată de mortalitate mai mică, încep să acuze medicii că nu i-au tratat ca pe cei de acum.

De exemplu, tratamente antivirale eficiente practic nu există. Singurul tratament antiviral cunoscut a fi eficient este cel contra virusului HIV si contra Hepatitei virale, iar cercetările au durat zeci de ani pînă a obține aceste rezultate. Și iată că apare un medicament nou, deja elaborat în laborator. Virusul acesta e absolut nou. El suferă mutații foarte frecvent.

Eficiența preparatelor disponibile contra virusului este, practic, nulă. În loc să treacă toate fazele de testare, noile tratamente anti-COVID se aplică direct pe oameni, pentru a reduce din timpul necesar găsirii unui preparat eficient. Cercetătorii văd că parcă-parcă tratamentul ajută și, automat, este recomandat pentru a fi utilizat.

Pentru că sîntem contracronometru. Așa a fost cu Hidroxiclorochina. Primele cercetări au arătat că, în eprubetă, omoară virusul. La fel a fost și pe șoareci. Dar după două luni s-a constatat că la oameni nu ajută. Ba din contra, are efecte adverse. Noi ne-am bazat pe recomandările OMS și pe publicații științifice și am introdus Hidroxiclorochina în tratament. Acum că s-a constatat că nu are efectul scontat, a fost retrasă”.

Indiferent dacă am atins sau nu vreo suprafață, dezinfectăm mîinile.

În unul dintre saloane, găsim un pacient conștient. Se ridică într-un cot cînd ne vede și ne spune că acum se simte mai bine și vrea acasă.

Pacient: „Tare mi-e dor de familie. Aici sînt izolat complet și nu văd pe nimeni, decît pe medicii îmbrăcați în scafandrele astea”.

Încerc să discut cu o pacientă. Delirează, vorbindu-mi neîncetat despre un robinet pe care ea l-a atins și nu trebuia - că a vrut să-și spele limba și s-a speriat. A continuat să vorbească și după ce ne-am îndepărtat de patul ei.

Mă apropii de un alt pacient pe care îl văd conștient și îl întreb cum se simte. Începe să-mi vorbească repede, gesticulînd, dar absolut indescifrabil. Nu înțeleg nimic din ce-mi spune.

Corpul unuia dintre pacienții inconștienți, cu traheostomă, pare „posedat” din interior. Și burta și sternul i se ridică la intervale diferite.

La fel cum suferă celelalte organe, și creierul este afectat prin tulburarea funcțiilor cognitive. Apar halucinații, o stare de dezorientare și, uneori, chiar de agresivitate. Din cauza lipsei de aer, pacientul poate deveni agitat, poate vorbi incoerent sau poate suferi de tulburare mentală.

Sunt alături de o altă femeie, tot cu ochii deschiși. O întreb cum se simte. Mă privește, dar nu mă vede și parcă nici nu mă aude.

O pacientă, cu mîinile fixate de pat, se agită neputincioasă, abia foindu-și picioarele. Adrian Belîi se apropie încet de ea și o întreabă dacă îi ajunge aer. Ea încearcă să îi răspundă, dar din gura ei iese doar un geamăt. Nici după a doua ei tentativă de a vorbi nu iese niciun cuvînt. Doar un geamăt. Atît. Îl pătrunde pe medic cu privirea, face un ultim efort de a vorbi, schimonosindu-i-se fața și îi transmite tot ce simte, printr-o privire. Am simțit cum durerea ei mă pătrunde și mă învăluie. Mi-a transmis-o pe toată. Și am dus-o cu mine din salon în salon. Am ieșit cu ea din spital și o duc și acum.

„Nu-mi ajunge aer. Începe să-mi fie rău” - îmi șoptește Elena, fotoreporterul, în timp ce trece pe lîngă mine. O știu puternică, așa că mă fac că n-o aud, pentru că știu că va rezista. Nu voiam s-o aud. Aveam altă treabă acolo.

Fiecare echipă lucrează în interior cîte patru ore. Dacă însă, din anumite motive, echipa de schimb nu intră în zona roșie la timpul stabilit, cei din interior nu ies. Indiferent ce s-ar întîmpla, ei stau în interior, cu bolnavii.

În cele patru ore, lucrătorii medicali nu ies deloc. Ieșirea unuia dintre ei ar însemna minus un om în echipă timp de o oră, pentru că atît durează dezechiparea, dezinfectarea și, din nou, echiparea. Înainte de a intra în interior, nu mănîncă nimic și nu beau apă deloc. Singura soluție pentru a nu fi nevoiți să treacă prin chinul dezechipării/reechipării este.. pampersul.

Într-un birou sufocant, trei lucrători medicali discută despre un pacient și introduc date în calculator. Cu cîte două perechi de mănuși, cu pixul între degete, unul din ei scrie ceva într-un registru.

Medic:„E foarte cald în combinizoane. Suntem toți uzi. Uzi ca în saună”.

Reporter: „Și încă mai încălțați și huse pe picioare, peste combinezon…”

Medic: „Da, în loc de bahile, pentru că sînt mai groase”.

Reporter:Cum rezistați în acest echipament pe așa o căldură?

Medic:„Suntem ca în saună. Și încă și ochelarii se aburesc. În două luni, ne-am obișnuit. Încă o oră după ce ieșim, ne simțim rău. Cînd ieșim, sîntem roșii pe față. Unii aleargă afară după o gură de aer, alții la baie sau la sticla cu apă. Nu e prea confortabil”.

Reporter:Purtați pampers doar ca să nu fiți nevoiți să ieșiți?

Medic:„Da, odată ce am intrat aici, nu ieșim pînă nu vine următoarea echipă. Suntem închiși ca în pușcărie”.

Adrian Belîi:Suntem, probabil, singura țară din lume în care, în circumstanțe de epidemie cu un virus potențial mortal, primează siguranța pacientului, nu a medicului. În alte țări, medicii sînt protejați, pentru că dacă moare un medic, cine o să-i trateze pe ceilalți? La noi, presiunea socială asupra noastră este foarte mare. Pe de o parte, sistemul medical nu oferă, iar pe de altă parte, pacientul cere. Pacienții și rudele lor de la medici cer, nu de la sistemul medical. Au fost chiar și situații de conflict, cînd pacienților nu le plăcea mîncarea dată de la spital sau că apa nu era îmbuteliată”.

Aerul pe care îl inspir este fierbinte. Nu-mi ajunge oxigen și încep să inspir și să expir des. Respirații scurte... Pe spate, de-a lungul coloanei, simt cum curge transpirația. Corpul mi-e fierbinte și simt cum prin fiecare por iese transpirația. Picăturile care curg pe spate deranjează. Îmi trag umerii în față, pentru ca stofa costumului chirurgical să se lipească de spate și să îmbibe transpirația. Sunt 30 de minute de cînd mă aflu în interiorul secției. Lipsa de oxigen îmi generează o stare de panică. Mă sufoc! Simt că nu mai pot formula coerent întrebările. Mă chinui să adun cuvintele într-o propoziție și să le memorez. Mă sperii singură de mine și de reacția corpului meu. Și gura, și gîtul îmi sînt uscate. Uscate pînă la durere. Senzația de sete este atît de acută încît încep să înghit în sec, instinctiv, simțindu-mi esofagul cum se mișcă. Simt că nu pot vorbi. Gura uscată refuză să scoată vreun cuvînt.

„Eu mă sufoc! Nu am aer” - spune Elena la cîțiva pași în spatele meu.

Adrian Belîi:„Au fost și lucrători medicali care nu au rezistat în aceste echipamente. Sunt așa situații. Vor să ajute, dar nu pot. Ei lucrează, în schimb, pe alte segmente deja”.

Reporter:A fost vreun caz în care un lucrător medical să își piardă cunoștința?

Adrian Belîi:„Nu. Au fost cazuri cînd lucrătorul medical a vomitat, au fost și cazuri de rupere a costumului și... de contaminare. Din fericire, totul s-a terminat cu bine”.

Pacienții în comă, care nu se pot hrăni natural, sînt hrăniți pe cale enterală. Li se introduce prin nas o sondă care trece prin esofag, pînă ajunge în stomac. Alimentația prin sonda nazogastrală cu amestecuri speciale asigură necesarul energetic, proteic, glucidic, lipidic și de minerale. Mîncarea artificială este ambalată în pungi asemănătoare cu cele în care este plasma. Diferă doar culoarea – e de un galben șters. Și consistența este diferită.

Reporter:Dar cum e la gust? Ați gustat vreodata?

Adrian Belîi:Nu e gustoasă. Nu o să vă placă.

Reporter:Dacă sînt alimentați artificial, fiind în comă, cum își fac nevoile fiziologice?

Adrian Belîi:Pacienții au catete urinare. Celelalte nevoi le fac sub ei, deoarece nu pot percepe și anunța cînd aceasta vine. Dar, echipa de infirmiere vine imediat și aduce totul în regulă.

Elena, fotoreporterul:Mie nu-mi ajunge aer. Mi-e rău. Simt că nu mai pot. Îmi vine să vomit.

Elena este din fier curat. Cu dictafonul și aparatul de fotografiat în mîini, am trecut alături de ea prin două operații de 10 ore pe cord deschis și de transplant de ficat, prin șapte nașteri una după alta și chiar prin morgă, dar niciodată - nici n-a clintit din geană. Nimic n-a putut-o frînge. Acum însă, stă ghemuită pe un scaun, într-un ungher, aparatul de fotografiat alunecîndu-i din mîini.

Adrian Belîi:Nu poate ieși acum direct la aer. Nu poate! Acum este periculoasă pentru cei din exterior, deoarece costumul este contaminat pe suprafață. Ieșirea este lentă și trebuie făcută conform protocolului, să se dezechipeze corect.

Au sunat ca o sentință aceste cuvinte. Elena a rezistat fix 40 de minute în interior. A rezistat stoic în timp ce doi lucrători medicali i-au zis să stea în „poziție răstignită”, cu mîinile în părți și picioarele depărtate, în timp ce ei făceau cercuri în jurul ei, pulverizînd-o din cap pînă în picioare cu dezinfectant. A rezistat și s-a dezechipat conform protocolului, apoi a dispărut în spatele unei uși unde a inspirat adînc.

Peste încă o oră, după ce am vizitat și bolnavii de la etajul doi, am revenit la aceeași ușă prin care a ieșit Elena. Costumul chirurgical pe care îl îmbrăcasem sub combinezon stă lipit de corpul meu, ud. La fel și lenjeria. Mă simt ca un cărbune încins și am senzația că fierbințeala corpului meu este vizibilă, că ard. Primii stropi de dezinfectat pe care i-am simțit pe combinezonul meu atunci cînd mi s-a spus să stau în poziție de „răstignit” au fost ca o binecuvîntare. Am simțit fiecare strop de dezinfectant rece, pulverizat pe echipament. Echipa cu care am intrat la ora 12 continuă să mișune pe coridoare, alergînd de la un pacient la altul, foșnind din combinezoane, transpirația curgîndu-le șiroaie pe spate, cu două perechi de mănuși, respirator, glugă pe cap și huse pe picioare, cu gîtul uscat și fără să bea măcar un strop de apă pe o căldură infernală. Lucrătorii medicali de aici tot sînt epuizați.

Psihologic, documentarea pentru acest reportaj a fost traumatizantă. Pacienți în agonie, lucrători medicali în agonie, senzația de sufocare, sete și focul care parcă îmi circula prin vene mă bîntuie. Ceea ce am văzut și am simțit pe propria piele m-a frînt. La o săptămînă de la această experiență, cînd am ajuns la finalul acestui text, pot să cedez, să cad și... să plîng.

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
loading...
Mai multe

Sondaj Toate

load