Eugen Doga: Trebuie să trăim, nu să ne ducem viața! (VIDEO)

Eugen Doga: Trebuie să trăim, nu să ne ducem viața! (VIDEO)

În ajunul noului an, facem bilanțul celui care pleacă. Unul dintre cei mai remarcabili dintre contemporanii noștri – compozitorul Eugen Doga – ne-a povestit cum a fost pentru el anul 2017.

- Eu cred că fiecare an este încă o pagină a cărții interesante cu titlul „Viața”. Niciodată nu am tendința de a mă văita. Mă bucur că am avut posibilitatea nu pur și simplu să-mi duc viața, ci să mai trăiesc un an, pentru că să-ți ”duci viața” este ceva îngrozitor! Uneori mă cutremur cînd aud: „Cum o mai duceți?” Nu trebuie să ”o ducem”, trebuie să trăim! Eu trăiesc, deoarece așa s-a format viața mea, care nu-mi permite să resetez programul, moștenit genetic, probabil.  

- În ce constă acest program?

- În muncă, în permanentă mișcare. Am trăit un an foarte interesant. Și pe viitor mi-aș dori să păstrez același dinamism, pe cît îmi va permite sănătatea. Iar pentru asta, la fel, trebuie să muncești, nimic nu se întîmplă cu de la sine putere. Toată viața este un timp al acumulării de noi sentimente, impresii, aporturi – în această viață, trebuie să fii și donator, nu doar consumator. De aceea am avut multe concerte. În ultimul timp, în general m-am aflat mai mult în turnee. Și îmi place asta tot mai mult și mai mult, deoarece multe dintre lucrările compuse demult capătă, în sfîrșit, viață. Să le compui și să le ții în safeu nu are sens. Cartea trebuie să fie citită, muzica – ascultată.

Evoluez în săli extraordinare. La Chișinău e de la sine înțeles, căci el este alma mater. Eu am concertat în cele mai bune săli din fosta URSS și peste hotare, și mai urmează, în anul care pleacă, la Chișinău, Moscova, București. Mai am o datorie – la Petersburg, care pentru mine la fel este o capitală semnificativă. În filarmonica din Petersburg – prima filarmonică din Rusia – nu am evoluat niciodată, deși am avut concerte în toate sălile acestui oraș. Acolo, cred, mai domnește spiritul clasicilor… Pentru mine este foarte important. În general, îmi plac evoluările semnificative. La Kremlin am avut o astfel de evoluare în anul 1984. Atunci mă gîndeam: cum va fi peste o asemenea arcadă de ani? Va veni la concertul meu o altă generație sau nu? Și nu numai că a venit, dar întotdeauna au fost probleme cu biletele.

Slavă Domnului, asta mă salvează cumva – oamenii nu au pierdut din naivitate și merg la concertele mele. Mi-aș dori ca ei să nu fie decepționați. Pentru mine este foarte important să cuceresc spectatorii, dar să-i păstrez este și mai important, pentru că un singur spectator decepționat este pentru mine o grea lovitură și o mare pierdere.

Păcat că stau foarte rar pe acasă, pe care mi-am amenajat-o așa cum mi-am dorit. Însă ea devine tot mai neîncăpătoare, pentru că au apărut tot felul de achiziții pentru centrul muzical, pe care am vrut să-l deschid la Chișinău, dar nu mi-a reușit. Se vede că guvernanții nu au nevoie de așa ceva. Dar el nu era pentru mine, am vrut să fac ceva pentru copii, pentru oamenii cărora le mai pot da ceva hrană spirituală.  

Pentru mine este foarte important și faptul că voi încheia anul cu principalul concert din viața mea, după ce i-am arătat mamei mele concertele susținute la Teatrul Mare, în sala Palatului din Kremlin, la Petersburg, la Chișinău și chiar în satul meu de baștină, Mocra. Tata a fost ucis în 1945 în Ungaria și destul de mult timp nu am știut nimic despre el. La 1 ianuarie, cred eu, voi face o totalizare prin concertul susținut cu Orchestra Filarmonicii Ungare în orașul Szekesfehervar, unde a murit tatăl meu. Pentru mine este un dar al sorții. Voi considera că, prin concertul susținut cu orchestra simfonică și soliștii nemijlocit la cimitirul unde este înhumat tata, voi întoarce o mică parte a datoriei mele de fiu față de spiritul tatălui meu. Este ceva extraordinar, mi s-a oferit o ocazie excepțională.

Anul a fost interesant și prin faptul că am continuat să lucrez fără rost asupra „Dialogurilor dragostei”, care nu interesează pe nimeni, din păcate. Așa trece viața. Era preconizat un mare spectacol muzical „Mihai Eminescu și Veronica Micle”. Eu personal fac tot posibilul și imposibilul, deoarece azi sînt aici, mîine – dincolo. Și peste tot au loc niște evenimente importante, întîlniri foarte interesante. Însă mi-aș dori ca acest spectacol să fie montat acasă, deoarece în tot spațiul românesc (moldovenesc) nu a mai existat o asemenea idee, ca cineva să scrie 54 de lucrări pe versurile lui Eminescu. Astăzi aceste lucrări există. Dacă cineva ar monta acest spectacol muzical, pentru mine ar însemna posibilitatea de a lucra în continuare.

Dar asta nu înseamnă că am lăsat mîinile în jos și nu voi mai scrie. Păcat că nu am niciun răspuns – de parcă apeși clapele, dar nu auzi sunetele. Aș vrea să existe un răspuns.

Anul mei personal nu ține de calendar, cronologia mea este de la 1 martie la următorul 1 martie. Mai am deci o rezervă – mai bine de două luni, pe care intenționez să le completez cu trei concerte de cameră. În fiecare seară, în partea întîi, vor fi interpretate două cvartete (în total am șase), în cea de-a doua – romanțe, arii, cîntece, adică muzică vocală. Trebuie să mai țin două master-classuri. La mine totul e ”pus pe raft”.

- Anul acesta ați marcat și un jubileu... (Maestrul a împlinit 80! – nota autorului)

- Toate concertele jubiliare trec la această rubrică, deși pentru mine e foarte straniu, deoarece este mult prea devreme. Eu credeam, că jubileul acesta va veni mai tîrziu, dar el, ca să vezi, nu întîrzie…

- Zilele trecute a avut loc lansarea noii cărți „Eugen Doga. Viața în muzică”(«Евгений Дога. Жизнь в музыке»)...

- Nu sînt încîntat de această carte, de aceea aștept apariția cărții mele. Am terminat-o deja, în prezent o redactez. Va fi interesantă tuturor. Iar acea carte este unilaterală, superficială. Eu nu m-am implicat. Am vrut să văd ce pot face acești oameni. Ea conține doar ceea ce deja s-a spus, nimic nou, deși este editată frumos. Eu chiar am rugat ca ea să nu fie adusă la Chișinău, deoarece înjosește demnitatea chișinăuienilor, a moldovenilor, căci acolo nu există chișinăuieni și moldoveni.

Este regretabilă și cartea „Chișinăul meu”. Stați puțin, acesta este Chișinăul tău, da al meu unde e? Moldovenii care scriu despre mine scriu numai despre aceea ce s-a petrecut în viața mea între Nistru și Prut. Fraților, dar eu sînt ceva mai vast. Nu putem judeca despre un om doar în baza piciorului sau degetului său. Spre marele meu regret – astfel de creieri, astfel de viziuni. Am multe regrete, căci s-a redus sfera intereselor umane. Rezervele interne sînt foarte slabe, avem puțini oameni cu adevărat inteligenți. Ori eu nu-i înțeleg, ori ei nu au crescut suficient – nu pot înțelege care e problema. Oricum, există o discrepanță. Pentru mine adesea prezintă o dificultate comunicarea cu acești oameni, căci ei nu înțeleg multe lucruri pe care nu știi cum să le explici. Scriu: „Eugen Doga. Viața în muzică”. Bună ziua! Da muzica unde e? Numai între Nistru și Prut? Sau numai la Moscova? Moscova a apărut ulterior. Da pînă atunci a trecut foooarte mult timp, posibil – timp decisiv. Doar pentru ca ceva să înflorească, trebuie să plantezi ceva. Perioada de plantare este extrem de importantă: dacă ai plantat prost, nu va crește nimic.

Deosebit de dureros, pentru mine în orice caz, este faptul că, în cei 26 de ani de după 1991, televiziunea moldovenească nu a pregătit nicio emisiune despre mine. Nici una! Vă mirați? Foarte des pun pe post fragmente din concertele mele sau din interviuri. Gata. Dar eu am ce povesti și am ce arăta. Și iarăși – nu eu am nevoie de asta. Oamenii au nevoie. Ne prădăm pe noi înșine și pe ascultătorii noștri, care ar putea primi hrană spirituală. Așa nu se poate!

Este altceva cînd soarta a fost nedreaptă – prea devreme l-a luat pe Loteanu, care a fost un geniu și, timp de 25 de ani, nu din vina lui, nu a filmat nimic. Înainte de vreme a plecat Vieru – un alt geniu. Dar eu trăiesc! Și nu am de gînd să cotesc undeva. De aceea regret. Mereu îmi amintesc că Verdi scria o operă, poate două pe an. El încă le compunea, dar repetițiile și montarea spectacolelor deja erau în toi. Și eu aștept de 25 de ani să fie montat „Luceafărul”. Cînd se va întîmpla? Dispun eu oare de 25 de ani în plus? Nu. De aceea noi mereu întîrziem, ne codim. Ba spun că e devreme, pe urmă – că deja e tîrziu. Sau: „El este încă tînăr”, „Nu, deja este bătrîn”.

Totuși, bradul îl împodobim în fiecare an și eu întotdeauna mă bucur mult de el. Îmi place cînd la mine vin oameni, eu le arăt casa. Îmi place să primesc oaspeți. La 15 ianuarie și 15 iunie – de ziua nașterii și cea a morții lui Eminescu și de ziua de naștere a mamei mele (6 mai), în mod obligatoriu, avem evenimente festive. Copiii cîntă în cor. Este minunat. De aceea eu nu țin cont de probleme, ele merg coadă din urma mea. Dar eu nu am ochi la ceafă și, slavă Domnului, nu văd aceste probleme. Eu privesc înainte și văd motive de bucurie – copii, brazi. Îmi place cînd în casă apar copii. La aceste serate, ușile salonului sînt deschise, vin oameni care pur și simplu treceau pe stradă și au intrat.

Nu fac niciun secret. Casa mea este deschisă și îi primesc cu sufletul deschis pe toți, pentru că eu mereu tind spre societate pentru a fugi de ea. Îmi place singurătatea, dar mă apasă, mă chinuiește. Și eu merg spre oameni. Iată ce contradicție, din punctul meu de vedere – firească pentru toți oamenii normali. Și eu vreau să mă număr printre persoanele normale.

- Ce le-ați dori spectatorilor, cititorilor noștri?

- Iubiți viața! Este minunată. Bucurați-vă de viață, căci este o posibilitate rarisimă – să-ți admiri viața. Mereu am fost învățați să trăim pentru alți oameni și alte timpuri. Trăiți pentru voi, construiți-vă viața, creșteți-vă copiii, amenajați-vă casele, bucurați-vă de răsăritul soarelui, căci asta e o mare bucurie. Veronica Micle scria: „Ce-ar da un mort pentru un răsărit de Lună?”. Dar la noi răsare soarele și noi trecem pe alături. Bucurați-vă de soare! La mulți ani!

Citește-ne pe Telegram, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load