COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

Acolo a rămas fetița fericită alergînd desculț prin ploaie

Acolo a rămas fetița fericită alergînd desculț prin ploaie

O femeie, ”născută în țara ce nu mai există”, a scris pe o rețea de socializare despre dorul de adolescența trăită în URSS.

Svetlana Luminița Motpan scrie că s-a născut și petrecut copilăria și adolescența în URSS, Țara, care nu mai există, care a dispărut de pe harta politică a lumii, într-un orășel mic, situat în zona cea mai frumoasă a Moldovei, zona Codrilor, înconjurat de păduri, vii și livezi.

„Era un orășel foarte curat, cu oameni frumoși, de diferite etnii, care avea toate cele necesare pentru dezvoltarea culturală și personală a tinerilor săi: casă de cultură, cinematograf, 3 școli medii, școală muzicală, scoală de pictură, sportivă, școală pedagogică, școală profesională, stadion orășenesc, bibliotecă, parc central, carusel, teatru de vară, pentru noi era un colțișor de rai.

Era imposibil să nu fi fost noi toți, copiii de atunci, indiferenți la toată acea frumusețe, ce ne înconjura. Iubeam arta și tot ce era frumos: muzică, dans, arta vocală, recitare, pictură, cinema, sport și, totul, grație dragilor mei părinți, care au ales acel loc de trai, unde am putut savura toate acestea.


Dragostea pentru frumos, cred că trebuie să i-o datorez, în primul rînd, mamei mele, care ne învăța mereu să vedem lucrurile bune și nu acele rele, să vedem frumusețea chiar și acolo, unde ea nu este, să admirăm lumea din jur, să vorbim, cînd sîntem în public, în șoaptă, ca să nu deranjăm pe cei din jur. Iubea foarte mult florile și grădina noastră era mereu un Paradis, de cum se desprimăvăra pînă toamna tîrziu, începînd cu lalele, narciși, liliac de toate culorile și miresmele, apoi bujori, trandafiri, pînă la crizantemele, care înfloreau pînă în noiembrie.

Acasă eram o fire foarte închisă, romantică, îmi plăcea să stau culcată în grădină ore în șir și să visez cu ochii deschiși, să admir cerul, natura, florile, fluturii, trăiam într-o lume imaginară a mea, în lumea eroinelor din romanele citite. Adoram lectura, citeam foarte mult, petreceam ore întregi la biblioteca centrală, acolo puteam să mă cufund liniștită în viața din romane, fără să fiu deranjată, apoi luam cărți și acasă. Primul roman din literatura universală a fost ,,Cei trei mușchetari”, de A.Duma. Nu mai țin minte ce vîrstă aveam, dar mi-aduc aminte că am citit-o în 3 zile, era sîmbătă, mama mă căuta, ca să fac ceva pe lîngă casă, dar eu m-am ascuns în pod, trebuia să termin cartea.

Undeva prin clasa a VII-ea a început viața mea de adolescentă, plină de peripeții și foarte complexă. La școală eram alții, eram în apele noastre, nebunatici, aventurieri. După ore eram ori pe stadionul școlii, jucam baschet, era sportul meu preferat, am fost și la competiții între școlile din oraș, ori la cor, sau la orele de repetiție, cîntam în ansamblul școlii. Mai frecventam și școala de pictură.

Eram o gașcă din vreo 5-7 colegi, copii plini de viață și rebeli. Mîncam înghețată “Eskimo”, prăjituri și limonadă în fiecare zi. Fuga colectivă de la lecții, ca mai apoi să ajungem în cabinetul directoarei, o femeie cu o privire atît de severă, dar cu o inimă mare. La furat mere, cireșe, poamă….toate acestea le-am trecut și trăit intens. Dar iernile la săniuș, cîte emoții ! Veneam acasă cănd se întuneca, plini de zăpadă, că stăteau pantalonii, mănușile și paltoanele în picioare, pline de țurțuri, cu obrajii îmbujorați de fericire.

La cinematograful din oraș în fiecare zi se derulau filme, de 2 ori pe zi, la orele 15.00 și la 18.00. Eram prezenți la toate premierele noi, primul fiind filmul indian ,,Zita și Ghita” (era perioada Bollywood-ului), mi-aduc aminte și acuma sala întreagă, care bocea și suspina. Dacă ne plăcea filmul, ne duceam și a doua zi. Toate acestea, însă, nu m-au împiedicat să fiu una din primele, după reușite, din clasă.

Pe stadionul central sîmbăta erau organizate diferite competiții sportive. Colectam maculatură, fier uzat. Jocurile “Zarnița“, un fel de “Joc de-a războiul“, cîte amintiri, o Doamne, mergeam pe acasă la toți veteranii de pe front, le ascultam cu gura căscată istoriile, ca mai apoi să fie invitați la orele noastre de educație civică, sau scriam despre ei la “gazetele de perete”, eu, cu pasiunea mea pentru pictură și, avînd și un scris frumos, făceam toate revistele pentru aproape toată școala.

Dar seratele școlare, cu diferite tematici, adevărate piese teatrale, la sfîrșit cu evaluarea ansamblului, din care făceam parte și apoi dansuri, “Shake” și dansurile lente, în timpul cărora cineva stingea lumina (după scenariu), pe care le așteptau cu nerăbdare băieții, ca să poată cuprinde o fată, la rîndul lor domnișoarele, ca să poată să pună capul pe umărul unui băiat. Romanticism sovietic.

Formele noastre școlare, cu pestelci albe sclipitoare, la fel cu manjetele și gulerașele albe mobile, pe care le spălam aproape în fiecare seară, le uscam și le coseam la loc, ca a doua zi să fim la nivel.

Pionerii, cravata roșie și gestul “întotdeauna gata !”, apoi comsomoliștii, insigna comsomolistă, acestea au fost atributele vieții noastre școlare, o verigă trainică de educație a tineretului. Era o politică greșită, veți spune mulți din voi, poate, dar ceva mai bun, mai frumos și cu folos nu s-a inventat după.

Da, eram fericiți, săraci, dar fericiți, deoarece nu ne interesa pe noi atunci, cum trăiesc alte popoare. Statul avea grijă de noi, ca să nu ne lipsească nimic.

Dar nu știam atunci, noi, copiii puri cu scopuri bine definite, că cel mai puternic Imperiu, URSS se va prăbuși, ca o casă de carton, că cortina va cădea, că va cădea apoi zidul Berlinului, că lumea se va schimba, se vor deschide hotarele și vom cunoaște o altă lume.

Nu știam că vom păși în era progresului tehnico-științific, care ne va oferi toate plăcerile și luxurile, dar ne va schimba valorile, ne va cumpăra libertatea, oferindu-ne telefoane mobile, dar privîndu-ne de comunicarea pe viu.

Că niciodată, nici cea mai bună pizza din lume, nu va avea gustul acelei felii de pîine, înmuiată în apă și presărată cu zahăr, gustul dulce al copilăriei mele, unde nu era ură și trădare, unde exista prietenia adevărată și mama era alături….”m scrie Svetlana.

Deși s-a născut în Uniunea Sovietică, hulită de unii în ultima perioadă, ea spune că este mîndră de acest lucru, deoarece acolo au rămas cei mai frumoși ani din viață, acolo a rămas fetița fericită cu fundă albă în păr, alergînd desculț prin ploaie….

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
loading...
Mai multe

Sondaj Toate

load