Secretele îmbătrînirii, dezvăluite în cel mai amplu studiu privind longevitatea reptilelor

În vîrstă de 190 de ani, Jonathan, broasca țestoasă gigantică din Seychelles, a devenit recent celebră pentru că este „cel mai bătrîn animal terestru viu din lume”. Deși există dovezi de acest gen care atestă că unele specii de broaște țestoase și alte animale cu „sînge rece” trăiesc mult timp.

Acum, o echipă internațională de 114 oameni de știință, condusă de Penn State și Northeastern Illinois University, raportează cel mai cuprinzător studiu de pînă acum privind îmbătrînirea și longevitatea, cuprinzînd date colectate în natură de la 107 populații de 77 de specii de reptile și amfibieni din întreaga lume.

Printre numeroasele lor constatări, pe care le raportează în revista Science, cercetătorii au documentat pentru prima dată faptul că broaștele țestoase, crocodilii și salamandrele au rate de îmbătrînire deosebit de scăzute și o durată de viață prelungită pentru dimensiunile lor.

De asemenea, echipa a descoperit că fenotipurile de protecție, cum ar fi carapacea dură a majorității speciilor de broaște țestoase, contribuie la o îmbătrînire mai lentă și, în unele cazuri, chiar la lipsa îmbătrînirii biologice.

Broasca țestoasă Jonathan, cel mai bătrîn animal terestru viu din lume

„Există dovezi că unele reptile și amfibieni îmbătrînesc încet și au o durată de viață lungă, dar pînă acum nimeni nu a studiat acest lucru la scară largă la numeroase specii din mediul sălbatic”, a declarat David Miller, autor principal și profesor asociat de ecologie a populației de animale sălbatice, Penn State.

„Dacă putem înțelege ce le permite unor animale să îmbătrînească mai încet, putem înțelege mai bine îmbătrînirea la oameni și putem, de asemenea, informa strategiile de conservare pentru reptile și amfibieni, dintre care multe sînt amenințate sau pe cale de dispariție”.

În studiul lor, cercetătorii au aplicat metode filogenetice comparative – care permit investigarea evoluției organismelor – la datele de marcare-recapturare – în care animalele sînt capturate, etichetate, eliberate înapoi în natură și observate, scrie EurekAlert.

Scopul lor a fost de a analiza variația îmbătrînirii și longevității ectotermelor în sălbăticie în comparație cu endotermele (animale cu sînge cald) și de a explora ipotezele anterioare legate de îmbătrînire – inclusiv modul de reglare a temperaturii corporale și prezența sau absența trăsăturilor fizice de protecție.

O îmbătrînire mai lentă și o longevitate mai mare

Miller a explicat că „ipoteza modului de termoreglare” sugerează că ectotermele – deoarece au nevoie de temperaturi externe pentru a-și regla temperatura corpului și, prin urmare, au adesea un metabolism mai scăzut – îmbătrînesc mai încet decît endotermele, care își generează intern propria căldură și au un metabolism mai ridicat.

Cu toate acestea, descoperirile echipei arată că ratele de îmbătrînire și durata de viață ale ectotermelor variază atît peste, cît și sub ratele de îmbătrînire cunoscute pentru endoterme de dimensiuni similare, sugerînd că modul în care un animal își reglează temperatura – cu sînge rece față de cel cu sînge cald – nu este neapărat un indicator al ratei de îmbătrînire sau al duratei de viață.

Ipoteza fenotipurilor protectoare sugerează că animalele cu trăsături fizice sau chimice care conferă protecție – cum ar fi armura, spinii, carapacea sau veninul – au o îmbătrînire mai lentă și o longevitate mai mare.

„Sună dramatic să spunem că nu îmbătrînesc deloc”

Echipa a documentat faptul că aceste trăsături de protecție permit, într-adevăr, animalelor să îmbătrînească mai încet și, în cazul protecției fizice, să trăiască mult mai mult pentru mărimea lor decît cele fără fenotipuri de protecție.

Interesant este că echipa a observat o îmbătrînire neglijabilă la cel puțin o specie din fiecare dintre grupurile de ectoterme, inclusiv la broaște, crocodili și broaște țestoase.

„Sună dramatic să spunem că nu îmbătrînesc deloc, dar, practic, probabilitatea lor de a muri nu se schimbă odată cu vîrsta, odată ce au trecut de perioada de reproducere”, a spus Beth Reinke, primul autor și profesor asistent de biologie, Universitatea Northeastern Illinois.