După cum se știe, componența nobilimii ruse era multinațională. Acest lucru s-a datorat, în primul rînd, faptului că odată cu alipirea unor noi teritorii la Imperiul Rus, elitele locale, de regulă, făceau parte din pătura privilegiată a Rusiei, fie se "încadrau" în ea, fie îşi păstrau statutul lor autonom.
Anume din acest motiv printre nobilii Imperiului Rus, întîlnim numeroşi prinți georgieni și nobili, descendenți ai Hoardei de Aur, adică un grup special al așa-numiţilor "cneji tătari", comunități nobile mai mult sau mai puțin autonome din Regatul Polonez, din Marele Ducat al Finlandei și al regiunii Ţărilor Baltice, prinții de origine kalmîcă, ostiacă, mancuriană și chiar de origine indiană. Nobilii moldoveni nu au fost nici ei o excepție, alipindu-se nobilimii ruse, după aderarea Basarabiei la Rusia, conform condițiilor Tratatului de pace din anul 1812.
Dar înainte de a ne opri la cei mai remarcabili descendenți ai nobilimii basarabene din Rusia și la contribuția lor la istoria și cultura rusească, trebuie să subliniem faptul că relațiile ruso-moldovenești au o istorie mult mai îndelungată. Prima legătură dinastică datează de pe timpurile Marelui Cnezat Moscovit şi Principatului Moldovei, din anul 1483, de pe timpurile domniei lui Ivan cel Mare la Moscova și a lui Ștefan Cel Mare în Moldova. Este simbolic faptul că anume acești doi suverani, al căror rol în istoria țărilor lor este greu de supraestimat, s-au dovedit a fi legați prin legăturile dinastice. Cel mai mare fiu și moștenitor al lui Ivan al III-lea Ivan Ivanovici ("cel Tînăr", 1458-1490) s-a căsătorit cu fiica lui Ștefan cel Mare, Elena, pe care în Rusia o numeau Elena Voloşanca. Această căsătorie, desigur, nu a fost întîmplătoare.
Căsătoria în cauză nu a fost dictată numai de circumstanțe politice, dar, de asemenea, de relațiile de familie deja existente: căci Elena era vară de-a treia cu soţul său, pe linia mamei sale Evdochia, nepoata cneaghinei de Moscova Anastasia Vasilievna (fiica lui Vasile I) și a marelui cneaz de Kiev Oleliko (Alexandr) Vladimirovici, al nepotului marelui principe al Lituaniei, Olgerd. Nepoata Evdochiei, soția lui Ștefan cel Mare și, prin urmare, vara Elenei Voloşanca, cneaghina de la Kiev, Sofia Semionovna, a fost soția ultimului cneaz de Tver, Mihail Borisovici. Sora lui Mihail Borisovici, Maria, a fost prima soție a lui Ivan al III-lea și mama lui Ivan cel Tînăr. Astfel, conexiunile genealogice ale Elenei Voloşanca se trăgeau și din neamul lui Ștefan cel Mare, dar și din Dinastia Rurik de la Moscova și Tver, precum și din Dinastia lituaniană a Jagiellonilor .
Din căsnicia lui Ivan Ivanovici, care a murit în anul 1490, și a Elenei Stefanovna, s-a născut fiul Dmitri (așa-numitul "Dimitrie Nepotul"). În februarie 1498 el a fost încoronat solemn pentru marea domnie a Moscovei în Catedrala Adormirii Maicii Domnului de la Kremlin din Moscova cu „Șapca lui Monomah". Este important de menționat că aceasta a fost prima ceremonie de încoronare din acest lăcaș sfînt și anume cu "participarea" acestui obiect celebru al țarilor – de atunci a şi pornit întreaga viitoare tradiție a încoronării ruse şi care a fost menţinută pînă la încoronarea lui Nicolae al II-lea. Bunicul, Ivan al III-lea, intenționa să-l facă pe nepotul său Dimitrie moștenitor al tronului, dar aceste planuri nu au avut să fie realizate. Deja în aprilie 1502 Elena Stefanovna și fiului ei au căzut în dizgrație, iar cel mai mare fiu al lui Ivan al III-lea, Vasili Ivanovici, din cea de-a doua căsătorie cu Sofia Paleolog, viitorul Vasile al III-lea, a fost numit nou moștenitor al tronului. Motive ale schimbării dramatice a situației dinastice au fost, desigur, nu numai intrigile Sofiei Paleologu.
Elena Stefanovna a fost acuzată de erezie, de legături cu ereticii, iudaicii: însuși Ivan III, referindu-se la Iosif Voloţki, a mărturisit că nora sa a fost convertită "în iudaism". Elena și Dimitrie au fost aruncați în închisoare, unde au şi murit: Elena în ianuarie 1505, iar fiul ei în februarie 1509. Mormintele lor s-au păstrat în zidurile Kremlinului de la Moscova: Dimitrie a fost îngropat în Catedrala Arhanghelului lîngă tatăl său, iar Elena Stefanovna a fost înhumată la Mănăstirea Înălțării, însă în anul 1929 rămășițele sale, înainte de distrugerea acestei mănăstiri, au fost transferate în camera de la subsolul Catedralei Arhanghelului.
Un monument vizibil și material al șederii fiicei lui Ștefan cel Mare în Rusia este un procov cusut, realizat la ordinul său, procovul Elenei Voloşanca (se păstrează la Muzeul de Istorie din Moscova). Pe acesta este reprezentată cruciada din Kremlinul de la Moscova, din duminica de Florii, de la 8 aprilie 1498. Printre personajele care însoțesc icoana Maicii Domnului se află Ivan III, nepotul Dimitrie, fiul Vasili, Sofia Paleologu precum și, se pare, Elena Voloşanca. Așa că dacă nu ar fi fost circumstanțele, descendenții lui Ștefan cel Mare ar fi putut ocupa tronul Moscovei și, cine știe, poate că istoria Rusiei ar fi mers pe o altă cale? Căsătoria Elenei Stefanovna a influențat genealogia rusească cu o altă legătură interesantă: cică fratele său Ivan, legenda originii sale spune că ar fi provenit din familia nobilă Rahmaninov, care a dat Rusiei și întregii lumi pe marele compozitor. Aşa că memoria istorică a legăturilor familiale ale domnilor Moscovei și a altor conducători moldoveni a fost păstrată în mintea creatorilor tradițiilor genealogice.
În secolul al XVII cea mai proeminentă figură în relațiile ruso-moldovenești a fost, fără îndoială, Nicolae Milescu Spătaru (1636-1706), care provenea dintr-o familie de boieri. El şi-a făcut studiile la Constantinopol (Istanbul) și la Padova, iar în anul 1653-1671 se afla în slujba domnitorilor moldoveni și valahi, plecînd în misiuni diplomatice la Constantinopol, Stockholm, Paris, iar în anul 1671 a fost trimis la Moscova de către patriarhul Dosifei de Ierusalim și a rămas în Rusia. La Moscova, N. Milescu Spătaru a fost traducător în cadrul Podolski pricaz. În anii 1675-1678 diplomatul talentat a condus prima Ambasadă a Rusiei la Beijing. Mai tîrziu, a participat la prima Campanie de la Azov a lui Petru I. Nicolae Milescu Spătaru a lăsat o serie de lucrări istorice și religioase, iar în jurnalului său de călătorie a descris rîurile și alte obiecte naturale din Siberia. Cărțile "Jurnal de călătorie" (publicat în 1882) și „Raportul de stat" („Stateini Spisok") al soliei lui N. Spătaru în China, reprezintă prima descriere a Chinei în Rusia (publicată în anul 1906).
Pe lîngă cărți, monumentul "real" al activității desfăşurate de N. Milescu Spătaru e şi minunatul spinel („lal") - cadoul de la împăratul chinez Kangxi pentru țarul Rusiei. În anul 1762, această piatră a încoronat coroana împărătesei Ecaterina a II-lea, faimoasa Coroană Imperială Mare și care se numără în prezent printre cele șapte pietre istorice ale Fondului de Diamante din Rusia. Prin urmare, principala piatră prețioasă a Imperiului Rus a ajuns în Rusia datorită unui originar din Moldova.
Un alt moldovean faimos, care a jucat un rol proeminent în cultura slavilor răsăriteni în secolul al XVII-lea a fost bineînțeles remarcabila faţă bisericească, mitropolitul Kievului Petru Movilă („Moghilă") (fiul domnitorului moldovenesc), dar "truda și zilele" sale el le-a dus pe teritoriul Recipospolitei.
La începutul secolului al XVIII-lea familia domnitorului moldovean, Dimitrie Cantemir și-a legat soarta de Rusia, iar de atunci nobilimea rusă a fost reînnoită periodic cu originari din Moldova. De remarcat că nobilimea basarabeană, la fel ca și cea rusă, era internațională ca proveniență: din aceasta făcînd parte atît familii de origine moldovenească, precum și greacă, tătară, poloneză etc. De exemplu, noi nobili basarabeni cunoscuți, precum Crupenschi, erau la origini polonezi, iar principii Cantacuzino proveneau de la împărații bizantini. Printre nobilimea moldovenească în serviciul rus este necesar, mai întîi, să numim cîteva dinastii domnești, ale căror strămoși în diferite vremuri au fost domnitori ai Moldovei și Valahiei și ale căror demnități domnești au fost oficial recunoscute în Imperiul Rus. Iar primii ca timp de stabilire ar trebui să fie considerați principii Cantemir.
Potrivit legendei, dinastia Cantemir provine de la un tătar nobil, care a acceptat creștinismul în anul 1540 și s-a stabilit în Moldova. Numele de familie Cantemir, datează de la antroponimul "Han Temir". Constantin Cantemir (decedat în 1693) a fost un remarcabil om de stat al Moldovei, domnitor, care manipula iscusit între Polonia și Imperiul Otoman. Domnitori ai Moldovei au fost și ambii săi fii: Antioh (decedat în anul 1726) și Dimitrie (1673-1723). Anume Dimitrie, domnitor cu studii elitare şi domnitor talentat, a încheiat, în aprilie 1711, Tratatul cu Petru I, iar după eșecul Campaniei de la Prut s-a mutat, împreună cu cîteva mii de moldoveni, în Rusia, unde în luna iunie a aceluiași an i-a fost confirmat rangul de cneaz şi titlul de Luminăție.
Dimitrie Cantemir se bucura de stima deosebită a lui Petru, el a devenit senator, sfetnic de taină, iar în timpul Campaniei din Persia a condus Cancelaria țarului. Cantemir a lăsat un șir întreg de opere cu conținut istoric, geografic și filozofic, pentru meritele sale științifice a fost ales membru al Academiei de Științe de la Berlin.
Prima soție a lui Dimitrie a fost Casandra Cantacuzino (decedată în anul 1713), fiică a domnitorului Valahiei, iar deja în Rusia în 1717 el s-a căsătorit cu cneaghina Anastasia Ivanovna Trubețkaia (decedată în anul 1755, în a doua căsătorie soție a landgrafului Ludwig von Hessen-Homburg, general-feldzeugmeister al Armatei Ruse). Anastasia Ivanovna avea legături de rudenie printre mai marii imperiului: ea era sora renumitului Ivan Ivanovici Bețki, care s-a proslăvit pe timpul domniei Ecaterinei cea Mare, și care, după unele presupuneri, s-ar putea să fie fiica lui.
Dintre copiii lui Dimitrie Cantemir (4 fii și 2 fiice de la prima căsătorie și 2 fii și o fiică din a doua) cel mai renumit este, bineînțeles, Antioh Cantemir (1708-1744), șambelan și sfetnic de taină, care s-a proslăvit pe două tărîmuri: în calitate de diplomat (ambasador în Anglia și Franța) și de poet (reformator al versificației silabice). Antioh a fost unul dintre primii studenți ai Universității Academice din Petersburg, o perioadă a slujit în gardă, în renumitul Regiment Preobrajenski. Printre operele sale literare se numără: satire, ode, fabule, traduceri, printre care traduce lucrarea lui Fontenelle "Conversație asupra pluralității lumilor", primul dicționar ruso-francez. La începutul anilor 1740 Antioh era cît pe ce să fie numit președinte al Academiei de Științe din Petersburg.
Fiica lui Dimitrie din a doua căsătorie, Smaragda-Ecaterina (1719-1761) a fost soția cneazului Dimitrie Golițîn (1721-1793), sfetnic de taină titular, ambasador la Viena, fondatorul spitalului Golițîn de la Moscova. Portretul ei din 1759, pictat de Louis-Michel van Loo, care se păstrează la Muzeul de Arte Plastice "Pușkin" din Moscova, este considerat unul din capodoperele recunoscute ale colecției.
Dinastia Cantemirenilor a încetat cu urmașii lui Antioh (fratele lui Dimitrie) – fiul acestuia Constantin (decedat în anul 1776), care "şi-a ieșit din minți, fiind convins de ideea că el este stăpînitorul-domnitor al Moldovei și Valahiei", dînsul a petrecut 17 ani închis în Cetatea Revelsk, iar fiul lui, Dimitri Konstantinovici (1749-1820) a înnebunit şi el. Toată averea sa el şi-a lăsat-o drept moștenire nepoatei sale de-a treia, contesei Bulgari, însă din cauza acestei moşteniri s-a dezlănțuit un proces de judecată îndelungat.
Una din proprietățile Cantemirenilor este foarte cunoscută în Moscova contemporană. Este vorba de Ciornaia Greazi, cumpărată de către Ecaterina a II-a, care i-a schimbat denumirea în Țarițîno.
A doua familie domnească, naturalizată în Rusia – principii Cantacuzino. În Imperiul Rus lor le-a fost recunoscută demnitatea domnească în anii 1865 și 1892. Principii Cantacuzino provin de la împăraţii Bizanțului (din această familie provine şi împăratului Ioan al VI-lea, care a domnit în anii 1347-1354, mai tîrziu Călugărul Iosafat).
Cantacuzinii bizantini se aflau în legături de rubedenie cu Dinastiile glorioase Anghel, Comneni (sau Komnen) și Paleologu, de aceea, în stema Cantacuzinilor ruşi existau blazoanele tuturor aceste nume, precum și în stema Moldovei și a Valahiei. Principii Cantacuzini își trag obîrşia de la Andronicus Cantacuzino, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Fiul său, Toma, a condus de două ori Ambasada Turciei din Rusia în timpul domniei țarului Mihail Fiodorovici.
Patru descendenți ai lui Andronic, în vremuri diferite, au fost conducători ai Țării Românești și ai Moldovei [inclusiv la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Unul dintre conducătorii moldoveni cei mai "fără de succes", Dimitrie Cantacuzino (Dumitraşco Cantacuzino).
Strămutarea diferitelor familii din neamul Cantacuzinilor în Rusia a avut loc pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, începînd cu anul 1711, cînd Toma Konstantinovici, conte al Imperiului Roman Sfînt, a devenit general-maior în Armata Rusiei [mai tîrziu comandant al Cetății Sf. Ana (de pe Rostov-pe-Don)] și pînă în anul 1791, după încheierea Păcii de la Iaşi cu Turcia. Cantacuzinii au susținut Rusia în Războaiele cu Imperiul Otoman. În anul 1770 prințul Rodion Matveevici conducea detașamentul de voluntari în Bătălia de la Cahul, iar apoi a format Regimentul Voloşski de husari, al căror comandant și colonel a devenit.
Alți reprezentanți ai dinastiei s-au manifestat, de asemenea, în mare parte, ca militari în cadrul armatei: Nicolai Rodionovici a participat la asaltul Cetății Ismail, iar în anii 1808-1818 el a fost ataman al cazacilor de pe Bug, ajungînd la rangul de general-maior; Grigori Matveevici, colonel al Regimentului Preobrajenski, a fost rănit la Austerlitz și ucis la Borodino; fratele său Gheorghe Matveevici - participant la războaiele contra lui Napoleon din 1806-1807 și 1812-1813, apoi colonel și comandant al Regimentului de ulani I de pe Bug; Rodion Nicolaevici (1812-1880), general-major, participant al Războiului cu Turcia în 1828-1829, la suprimarea Revoltei poloneze în 1830-1831 și la Războiul din Crimeea. Fiica lui Gheorghe Matveevici, prințesa Olga Gheorghievna Cantacuzino (1830-1903) a fost soția proeminentului diplomat, ministru al Afacerilor Externe (1882-1895), Nicolai Karlovici Girs (1820-1895).
Rodion Nicolaevici a fost căsătorit cu Maria Alexandrovna Frolova-Bagreeva, care după mamă era nepoata cunoscutului om de stat contele Mihail Mihailovici Speranski. Deoarece Dinastia Speranski a încetat, în anul 1872, singurul său strănepot, cneazul Mihail Rodionovici Cantacuzino (1848-1894), membru cu drepturi depline al Consiliului de stat, „stallmeister", director al Departamentului Religios al religiilor străine, a primit dreptul de a fi numit Cneaz Cantacuzino şi conte Speranski (cu transmiterea titlului dublu celui mai mare fiu-urmaş al dinastiei).
Fiul lui Mihail Mihailovici (1875-1955), după absolvirea Corpului Pajewski a fost înrolat în Regimentul Kavalergardski, iar din anul 1907 - adjutant al Marelui cneaz Nicolai Nicolaevici-fiul, mai tîrziu general-maior, apoi el a emigrat în SUA. Cartea lui „Saga Cantacuzinilor-Speranski" (Moscova, 2004. 368 pag.) a fost recent publicată în limba rusă. În anul 1992 la Paris, a fost publicată cartea "Mille ans dans les Balcans", publicată de un cercetător francez şi care conţine informaţii vaste privind istoria dinastiei Cantacuzino.
Cea de-a treia dinastie de domnitorii – principii Mavrocordat sînt de origine greacă. Această familie are rădăcini fanariotice. Strămoșii cnejilor Mavrocordat – negustorul de la Constantinopol Nicolai Mavrocordat, care a trăit în primul trimestru al secolului al XVII-lea. Fiul său Alexandru (1641-1709), trimisul turc la Viena, în anul 1698, a primit de la sultan titlul de principe al Moldovei.
La rîndul său, fiul lui Nicolae, nepoții Ioan și Constantin și strănepotul Alexandru (Ivanovici) în secolul al XVIII-lea au fost domnitori ai Țării Românești și ai Moldovei. Ulterior, Alexandru a fugit în Rusia și a fost primit de Ecaterina al II-lea. Lui îi aparţine primul proiect de eliberare a Greciei de dominația turcă, idee care a fost susținută de împărăteasă. În anii 1851 și 1875 titlul de domnitor moldovean a fost recunoscut în Rusia după Dinastia Mavrocordat.
Dintre reprezentanții acestei dinastii, îi vom aminti pe cneazul Dmitri Gheorghevici (1849-1917), care şi-a satisfăcut serviciul în Marină, în calitate de căpitan de rangul II, participant la Războiul Ruso-turc din 1877-1878, membru al Flotei general-maiorului în anul 1913, dar și pe fii lui: Gheorghe Dimitrievici (1881-1934), în 1913 secretar al Consulatului General al Rusiei la Budapesta, care după Revoluție a locuit în Iugoslavia și Nicolai Dimitrievici (1889-1918), care a fost militar în Marină, a participat la Primul Război Mondial, fiind ucis la Arhanghelsk în anii Revoluției.
După anul 1812, au devenit cetățeni ai Rusiei cnejii Dabija, unul dintre reprezentanții acestei dinastii, Evstrati Dabija, a fost domnitor al Moldovei în anii 1661-1665. Titlul de cneaz pentru diferiți descendenţi ai acestei dinastii a fost confirmat de patru ori în Imperiul Rus: în anii: 1892, 1895, 1900 și 1906. Dintre reprezentanţii Dinastiei cnejilor Dabija, cel mai cunoscut a fost Aristid Dabija (care a murit în 1899) - diplomat rus și istoric amator, ale cărui lucrări științifice au fost publicate în "Kievskaia starina".
După anul 1821 în Rusia a venit văduva cneazului Dimitrie Muruzi cu copiii. Cneazul însuşi a ajutat în secret Rusia la încheierea Tratatului de la București, transmiţîndu-i lui Rumeanţev informații ale unei instrucțiuni secrete, primite de delegația turcă de la Istanbul, faptă pentru care a fost executat de turci.
Muruzi - Dinastie de negustori de origine greacă, cunoscută de la începutul secolului al XVIII-lea. Această dinastie provine, de asemenea, de la fanarioți. Cneazul Constantin Muruzi a ocupat tronul Moldovei în anii 1777-1782, iar fiul său Alexandru, la începutul secolului al XIX-lea, a fost, de asemenea, domnitor al Moldovei și al Valahiei. Titlul de cneaz al familiei Muruzi a fost recunoscut în Imperiul Rus în anii 1893 și 1905. Muruzi a servit Rusiei atît în calitate de militar, cît și în serviciul civil. Cneazul Alexandru Alexandrovici (1872-1954), absolvent al Corpului Pajeski, general-maior, participant la Războiul Ruso-japonez și la Primul Război Mondial, comandant-şef al Școlii de Aviație din Sevastopol, a luptat în Războiul Civil, apoi s-a aflat în emigrație. Fratele său Constantin (1875-1932) - diplomat, traducător al operelor lui Tolstoi în limba franceză; apoi la rîndul său, fiul lui Pavel (1915-) a fost scriitor și istoric, ale cărui cărți în genul ficțiunii istorice au început să fie publicate în mod activ în Rusia, în ultimii ani.
În același an 1821 s-au mutat cu traiul în Rusia cnejii Hangeri. Această dinastie fanariotă, de asemenea, are rădăcini străvechi. Strămoșul cnejilor Hangeri, meşter-armurier, a trăit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. El a fost un foarte cunoscut armurier, care confecționa hangere (pumnale speciale), de la care a şi provenit numele de Gheorghe Hangeri (imaginile hangerelor au fost ulterior introduse în stemă). Fiul lui Ioan George Hangeri a fost medic la curtea sultanului turc, iar celălalt fiu al lui, Samuel, în anul 1763 a fost chiar ales Patriarh Ecumenic al Constantinopolului. Fiul lui Gheorghe Constantin Hangeri a deținut funcții înalte în administrația turcă a principatelor: mare cămăraș al Principatului Moldovei (1788), mare spătar al Principatului Valahia (1791), mare dragoman al flotei (1795).
În anul 1797 el a fost numit domnitor al Valahiei (Constantin V), dar după doar 14 luni el a fost ucis la ordinul sultanului. Familia lui Constantin s-a înrudit cu alte dinastii de domnitori: Ghica, Mavrocordat, Callimachi. Unul dintre fiii lui Constantin, cneazul Alexandru, la începutul Revoltei grecești din anul 1821, a fugit în Rusia, stabilindu-se la Odesa. Fiul său, cneazul Grigore Alexandrovici (1791-1847), participant al Revoltei grecești a făcut parte din Colegiul de Afaceri Externe, fiind consilier de stat în exercițiu, un alt fiu, cneazul Telemah Alexandrovici (1797-1854), de asemenea, diplomat, consilier de stat, în retragere din armată a locuit la Moscova, unde a fost implicat în cercetări filologice. Fiul său Nicolae a obţinut cetățenia prusacă și a fost șambelan la Curtea Prusiei. El a fost ultimul reprezentant al dinastiei. Titlul domnesc a lui Hangeri nu a fost recunoscut oficial în Imperiul Rus, dar Nicolae Telemahovici a obținut recunoașterea acestuia în Prusia. Acum, numai un soi al arborelui de arțar „Cneazul Hangeri" amintește de această dinastie.
La începutul secolului al XIX-lea și-au legat pentru puţin timp soarta cu Rusia și reprezentanții Dinastiei fanariote ai principilor Ipsilanti, a căror genealogie datează din secolul al XV-lea. În anul 1807, după executarea de către turci a lui Alexandru Ipsilanti (1726-1807), fostul domnitor al Valahiei (1774-1782, 1796-1797) și Moldovei (1786-1788), fiul său Constantin (1760-1816), de asemenea, domnitor al Moldovei (1799-1801) și Valahiei (1802-1806, 1806-1807) au emigrat în Rusia.
Fiii lui s-au înrolat în Armata Rusiei. Alexandru (cel mai mic) (1792-1828) a participat la Războiul Patriotic din 1812, a fost adjutant al lui Alexandru I, iar în anul 1817 a devenit general-maior. El a fost conducătorul Societății secrete „Eteria" („Societatea prietenilor") și, împreună cu frații și colegii săi, în anul 1821, a început în Moldova o revoltă împotriva Turciei, care s-a transformat apoi în Revoluția de Eliberare Greacă. Alexandru Ipsilanti (în ciuda faptului că cercurile oficiale ale Rusiei nu l-au sprijinit) a devenit un adevărat erou al tineretului rus și una dintre cele mai renumite personalități din Rusia din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Adăuga comentariu