Imaginea digitală a devenit astăzi un simbol al uitării

Viața nu este veșnică, dar amintirile despre evenimentele frumoase din viață, dar și despre oamenii dragi ne rămîn mereu în suflet. Deseori ni se face dor de timpurile de altădată, iar o amintire vie despre vremurile de cîndva au fost dintotdeauna albumele cu fotografii.

Răsfoind pozele făcute acum cîțiva ani, ne reamintim de vremurile frumoase și de oamenii pe care i-am avut alături cîndva. Ne cunoaștem tradițiile, locurile dragi - toate prin intermediul fotografiilor puse cu grijă în albume, pe care, astăzi, cu părere de rău, le găsim tot mai puțin prin casele oamenilor.

Omenirea a evoluat și acum nu mai e „la modă” să facem fotografii pe format de hîrtie, toți le păstrăm prin telefoane sau CD-uri, pe care le putem pierde în roice moment și, odată cu ele, pier și amintirile.

Într-o postare pe Facebook, scriitorul Vasile Ernu descrie cum și, peste ani, obișnuiește să meargă la rudele de la țară, se așează la umba nucului și răsfoiește albumul de familie, o „bijuterie” rară pentru unii acum.

„Merg anual în Bugeac. Mă mai opresc pe la puținele rude care au mai rămas. Cei mulți au plecat în ultimii 20 de an în toate colțurile lumii.

Cel mai mult îmi place ritualul răsfoirii Albumului de familie.

Ne așezăm cu toții sub nucul cu umbră deasă care face răcoare în arșița tipică sudului. Bem un ceai sau un compot, cîteva plăcinte și răsfoim Albumul de familie.

Nu știu cînd a apărut Albumul de familie – cu siguranță după apariția fotografiei. La noi el are rădăcini undeva în tradiția imperială țaristă. Fotografia era o ocupație urbană dar încet, încet și țăranul se punea în fason pentru a avea o fotografie: o amintire.

Fotografia era despre amintire – imortalizarea unui moment important care să rămînă în memoria familiei. Ca o fotografie.

În toate epocile fotografiile au o ordine bine conturată, aranjată pe pagini într-o cronologie și ordine a lumii pe care o reprezintă.

Vezi bunicii stînd unul lîngă altul care vor să-ți amintească că vii de undeva. Îi ai mai mare și pe perete precum o icoană. Ai pozele părinților în momentele lor importante: la nuntă, la botez, cu familia, cu copilul, la școală, la armată. Ai acolo și înmormîntările. Ai cam tot ciclul vieții umane. Nu sînt multe fotografii: tot ciclul uman are un 40 de fotografii. Dar ele prind momentele centrale: pietrele fotografice de aducere aminte. Ele te poartă printr-un secol imens și în multiple vieți.

Un paradox straniu: numărul mic al fotografiilor fac memoria și mai puternică - iar ritualurile de vizionare a Albumului de familie întărește această memorie și dă un sens al unei cursivități a istoriei vieții acelor oameni.

Mai există un album al bărbatului ostaș: orice bărbat care a trecut prin armata sovietică are așa ceva. Un album personal care cuprinde istoria celor doi ani de armată. Orice casă din Moldova are asta – cîteva albume de familie și albumul bărbaților din armată.

Noi stăm, ne bem ceaiul și privim la aceste fotografii. Ne vedem cum eram mici – parcă a fost ieri. Ne vedem părinții tineri – mai tineri decît sîntem noi azi. Îi privim și ne este greu să credem că nu mai sînt. Vedem o mulțime de scene din viața familiei noastre. Imaginile celor dragi. Ne reamintim chiar și de cei de care uitasem.
Și fiecare fotografie ascunde o istorie, o istorie complicată de viață.

Bătrînii mai au un obicei: pun pe perete imaginile celor dragi, de obicei ale copiilor și nepoților – precum un iconostas de familie.

Aceste albume se opresc însă brusc la ani 90. Oare ce cataclism a venit atunci? După 90 nu prea mai vezi Albume de familie în acest stil. După 90 vezi pungi de fotografii adunate de-a valma. Un adevărat Babel. Multe fotografii, fără o noimă, puse grămadă. Mai ai mici albume de context: de la absolvire, de la ceva bal. Un soi de text scos din context pentru a deveni pretext. Vechiul album de familie devine după 90 un soi de Fotografie-pretext și pungi Babel cu fotografii.

Haosul coboară peste noi - cum e albumul așa e și viața: sau mai bine - Albumul e o imagine a vieții”, scrie Vasile Ernu.

În aceeași ordine de idei, scriitorul spune că, odată cu epoca digitală, dispare albumul, dispar fotografiile cu o însemnătate mare.

„Acele foldere cu imagine nu se mai măsoară în număr de fotografii ci în Gigabyte – adică ceva ce nu are legătură cu fotografia. În acest tip de producție a imaginii, în epoca digitală, fotografia își pierde din funcția sa. Cantitatea imensă de imagine produsă, ușurința cu care se produce, face ca imaginea să nu mai aibă legătura cu amintirea și memoria pentru că ea devine simbol al dizolvării memoriei și amintirii. Acestea nu mai sînt părți componente ale ființei tale pentru că le externalizezi. Memoria ta este în altă parte - se ocupă alții de ea.

Acum noi fotografiem constant, aproape isteric permanent, ca un ritual nu al memorării ci al uitării. Fotografiem ca să uităm. Cu cît fotografiem mai mult și mai repede cu atît uităm mai mult și mai repede. Imaginea digitală a devenit simbolul uitării – a ștergerii memoriei, a externalizării ei”, mai spune Vasile Ernu.