Demnitate Națională: Limba Moldovenească

Demnitate Națională: Limba Moldovenească

Pe cîntarul sociologic e pusă existenţa denumirilor: „popor moldovenesc” şi „Moldova”: a fi ori a pieri odată şi pentru totdeauna, popor care a fost recunoscut în istorie drept unul dintre cele mai vechi de pe Continentul european, strămoșii cărora au creat, în nordul Munților Carpați, limba și alfabetul latin.

Aceștia au fost euro-atlanții, care la migrarea lor, au și răspîndit acest alfabet, ce se folosește și astăzi pretutindeni. Pe parcursul istoriei, acești creatori ai limbii și alfabetului latin au fost daţi uitării în negura neștiinței, devenind jertfă a invidiei faţă de măreția lor.

Strămoașa limbilor

Conceptul de demnitate națională dobîndește un înțeles profund în lumina materialelor selectate din text, care pentru prima dată în istoriografia mondială fac posibilă prezentarea consecventă și cronologică a dovezilor și legităţilor apariţiei poporului moldovenesc, corespunzătoare datelor factuale prezentate de peruvianul Daniel Ruzo în cartea „The Cambridge History of India” 1922, în care afirma că: ”Carpații sînt centrul celei mai vechi culturi cunoscute a euro-atlanților, care au și dat naștere limbii sanscrite, care conține nucleul latinității tuturor limbilor europene și a acelora central-asiatice, de unde au și ajuns să se numească neolatine, precum: daco-moldoveneasca, italiana, celto-franceza, iberico-spaniola, germana, engleza, elena-greaca, slava, persana, indo-aramaica și nicidecum indo-europene. Iată că şi Tacitus Publius Cornelius (56 e.n. -117 e.n.), istoric lingvist italiano-german, în lucrarea ”Anale istorico-lingvistice”, scria: ”Cu 6-7 mii de ani în urmă așa-zisa limbă indo-europeană nu exista, nici în Africa și nici pe litoralul Mării Mediterane, cu atît mai mult, nu exista nici pe continentul european, persista numai latina vulgară în jurul Munților Carpați, iar odată cu apariția sanscritei-latine (scrierii latine) a euro-atlanților, ea a devenit nucleul latinității tuturor limbilor continentului european și a popoarelor central-asiatice”.

Iată de ce, Felix Colson în cartea sa ”Nationalité et régénération des paysans moldo-valaques”, Paris, 1862, afirmă: ”Dacii erau de origine euro-atlantă”, iar limba lor nu era altceva, decît un idiom al limbii comune sanscrite-latine, care la migrarea marii majorități a euro-atlanților, la retragerea apelor Marelui Potop Mondial (3000-1200 ani în urmă), care s-a format la scufundarea Atlantidei lor în Marea Neagră, au răspîndit-o în cele patru părți ale lumii, iar cei rămași acasă, au îngrijit copii, bolnavii și bătrînii, motiv pentru care li s-a spus „dădăci”, mai pe scurt - daci.

În anul 1872, la Conferința Lingvistică Internațională de la Paris, W. Jones, confirmă cele descrise: ”Sanscrita-latină a fost și este matca tuturor limbilor europene și a acelora central-asiatice, răspîndită de euro-atlanți, purtători ai acesteia, din nordul Munților Carpați, în cele patru părți ale lumii, cînd și s-au format odată cu triburile locale, limbile neolatine și nicidecum  cele indo-europene”.

Drept confirmare a migrării limbii sanscrite-latine în cele patru părți ale lumii, convingeţi-vă că în denumirile majorității statelor lumii există silaba componentă ”lan”: At-lan-ti-da și se repetă în continuare în Dac-lan-a, E-lan-a – Grecia, Tyrrhe-lan-a – Italia, Celt-lan-a – Franța, Iber-lan-a – Spania, O-lan-da, F-lan-dra, Fi-lan-da, Got-lan-da-Suedia, Is-lan-da, Ir-lan-da, Groen-lan-da, Neder-lan-da, Eng-lan-da – Anglia, Gero-lan-da-Germania, Tai-lan-da, Ze-e-lan-da, Roxo-lan-Rusia, Vo-lan-a – Ucraina, Ind-lan-s – India, Armen-lan-s – Armenia, Iran-lan-s – Iran, Cimer-lan-s – Cicnea, Tochi-lan-s – Afganistan, Cuen-lan-s - China.

Deci, civilizația majoritară a luat naștere din nordul Munților Carpați de la euro-atlanți, dacii fiind confrații lor, care și sînt strămoșii moldovenilor. Atunci și latinitatea a luat naștere de la sanscrita euro-atlanților, pe care au și răspîndit-o în toate cele patru părți ale lumii, inclusiv și în Italia de azi (Tyrrhenia). Astfel, numai de aceea au și ajuns toate limbile europene să se numească neolatine și nicidecum - romanice.

Acestea toate sînt confirmate în lucrarea ”Antichitate și istoria lumii”, scrisă de Magda Stat și Cristian Vornicul, publicată în Enciclopedia Niculescu. București, 2007, unde la pagina 157 autorii afirmă: ”În anii 1200, în. Hr., latinii din nordul Munților Carpați și de la Dunărea de mijloc au invadat Peninsula Italică. Pe cînd Napoleon Săvescu, în cartea sa ”Noi nu suntem urmașii Romei”, București, 1999, afirmă: ”Latinii din nordul Munților Carpați au invadat Peninsula Italică în anii 3000 în Hr., deci cu 1800 ani mai înainte decît descrie Magda Stan. Ceilalți euro-atlanți, spune W. Child, în lucrările ”The History of Civilization” și ”The Aryans”, New York, 1993, euro-atlanții ajunși în Asia Centrală au primit nume de arieni, oameni nobili, albi, giganți, cu ochi albaștri, veniți din ținutul european.

Aurelian Silvestru, în cartea sa ”Noi și biografia omenirii”, Chișinău, 1998, la pagina 37 dă aceleași date ca și colegul său, O. R. Gurney, în cartea sa ”The Hittites”, Moscova, 2002, în care afirmă: ”Peste secole și secole, o parte din euro-atlanții, veniți în Asia Centrală fiind conjugați cu persoane din triburile locale au și format trei noi componente tribale: sumerieni, semiți și moesi, de la care a apărut o componentă tribală nouă cu denumirea comună de traci (fraci-adică frați), care au migrat cu timpul în Asia Mică și Balcani, de la care s-a format, apoi, o nouă ramură - hitiţi (grecii i-au numit geți), care s-au şi statornicit pe teritoriul Turciei de azi, de unde au fost izgoniţi în Balcani. Și astăzi în Turcia se află un oraș, fosta capitală a hitiţilor, care poartă denumirea de Hattusha.

Referitor la toate aceste afirmaţii ale lui Max Miller, lingvistul germano-englez afirmă în cartea sa: ”Istoria literaturii antice sanscrite-latine”, Berlin, 1868, pag.557: ”În Rig Veda (sanscrita-latină), vom avea în fața noastră mai multe antichități decît în toate inscripțiile egiptenilor. Rig Veda descrie, prin intermediul sanscritei - ”religia hindusă”.

Romanizarea imaginară

Pentru a face lumină în privinţa posibilităţii romanizării dacilor predunăreni și a formării așa-ziselor limbi romanice, comparați ocuparea romană într-un răstimp de numai 165 de ani (106-271) pe o suprafață de 14% din tot teritoriul Daciei, cu datele ocupației tuturor popoarelor subjugate de Imperiul Roman și numai atunci o să vă fie clară această tendință a poporului valah spre așa-zisa romanizare, care n-a existat în tot Imperiul şi care a apărut la ei numai pentru a ascunde adevărata lor proveniență de cumano-romali, care au invadat teritoriul dacilor în anul 1055 e.n., cînd au și asimilat limba latină a localnicilor.

Malta ocupată aproximativ în anul 338 e.n. eliberată în anul 476 e. n = 814 ani sub ocupaţie

Sardinia ocupată aproximativ în anul 228 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 704 sub ocupaţie

Sicilia ocupată în anul 227 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 703 ani sub ocupaţie

Spania ocupată în anul 197 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 673 ani sub ocupaţie ocupată

Macedonia ocupată în anul 148 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 624 ani sub ocupaţie

Grecia ocupată în anul 146 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 622 ani sub ocupaţie

Africa ocupată în anul 146 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 622 ani sub ocupaţie

Asia ocupată în anul 129 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 605 ani sub ocupaţie

Galia ocupată în anul 120 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 596 ani sub ocupaţie

Siria ocupată în anul 063 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 539 ani sub ocupaţie

Palestina ocup. 063 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 539 ani sub ocupaţie

Britania ocup. 052 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 528 ani sub ocupaţie

Germania ocup. 052 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 528 sub ocupaţie

Iliria ocup. 049 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 525 ani sub ocupaţie

Egipt ocup. 030 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 506 ani sub ocupaţie

Dacia ocup. 106 î.e.n. eliberată în anul 271 e.n. = 165 ani sub ocupaţie

În condiţiile a sute de ani de ocupație a popoarelor de pe întregul teritoriu al Imperiului Roman n-a existat niciun fel de romanizare, măcar pe Peninsula Italică, nici măcar în stare embrionară, de altfel, în prezent, la ei n-ar exista sute și sute de dialecte latine, formate de la limba latină, care a fost adusă de latinii, veniți aici din nordul Munților Carpați mii de ani înainte ca Roma să devină realitate istorică pe acest pămînt. În acest caz cum putem vorbi oare de posibila romanizare în Dacia predunăreană, ce alcătuia numai și numai 14% din întegrul teritoriu al dacilor și că aceea a durat numai 165 de ani, ceea ce este incomparabil cu durata ocupației, descrise anterior, a celorlalte popoare din întregul ”Imperiu Roman?

Prin urmare, o asemenea romanizare, despre care vorbesc pînă în prezent lingvofariseii istorici bucureșteni ai absurdului, a fost să fie o dorință fabuloasă imposibilă, fapt dovedit de istoriografia generală și în special cea lingvistică, de către iluștrii săi oameni ai științelor academice, cum ar fi: Franz Balat, Iacob Green, Pierre de la Ramée, Alexandr Baudouin de Courtenay, August Schleicher, Ferdinand de Saussure, Alexandr Vostokov, Friedrich Furtunatov, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu-Spătaru, Dimitrie Cantemir, Max Miller, Per Olof Ekström, Vladimir Gheorghiev,  François-Joseph Sulzer, Robert Roesler, Felix Colson, Jerome Carcopino, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, Ion Creangă, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Alexandru Donici, A. Armbruster, L. Babeș, N. Corlăteanu, C. Daicoviciu, V. Bahnaru, S. Berejanu, A. Bernstein, L. Blaga, H. Corbu, N. Săvescu, D. Simionescu, Al. Philippide, Al. Boldur, Gr. Brăteanu, V. Spinei, L. Boia, A. Decei etc.

Și astăzi această deducere este confirmată de realitatea istorică, care determină că toate popoarele țărilor, care au fost subjugate cîndva de Imperiul Roman, cum au vorbit fiecare limba sa de origini, indiferent de termenul ocupației romane, așa și continuă să o vorbească și a o scrie, cu aceeași grafie sanscrită-latină, întemeiată de euro-atlanți și adusă de ei pe tot continentul european, inclusiv și în Italia, deoarece Romulus nu a inventat-o, cu atît mai mult, că, de la denumiri nu se nasc limbi, acestea se nasc din graiul popoarelor.

De aceea, nu pot exista limbi romanice, se știe exact, că limba latină a fost adusă în antichitatea timpurie de euro-atlanți (pelasgi) latini și pe Peninsula Italică, cînd s-au şi format o mulțime de dialecte latine cu triburile locale la migrarea lor din nordul Munților Carpați pe continentul european. În realitate și astăzi pe continentul european există numai și numai limbi neolatine, care au la bază în proporţie de 70-80-85% fondul limbii latine!!!.

Demonstrat științific

Sub acest aspect arheologic, istoric și lingvistic, a fost dedus și dovedit, că Țara Moldovei a fost întemeiată, în anul 1230, deci cu o sută de ani mai înainte decît Valahia (1330). Ceea ce dovedeşte că fiecare din aceste țări au avut calea lor proprie, deoarece sînt absolut diferite una de alta, inclusiv lingvistic, fiindcă limba lor romală provine de la cea turanică, pe cînd limba latină a fost creată de euro-atlanți, care sînt confrații dacilor, aceștia fiind strămoșii moldovenilor.

Studiile efectuate pentru prima oară în istoriografia generală și cea lingvistică, permit concluzionarea faptului istoric, care determină ca la Prima Conferință Internațională lingvistică de la Florența, care a avut loc, în anul 1290, limba moldovenească cu grafia latină a fost proclamată – limba Țării Moldovei, care a fost constituită încă în anul 1230, la Conferința Internațională de la Constantinopol, cînd i-a și fost înmînată Prima stemă heraldică de stat – primului domn Ștefan I ”Cheia de Aur” de la mormântul lui Hristos, - pentru participarea lui la apărarea Sfîntului mormînt de păgânii creștinismului. Această stemă heraldică ”Cheia de Aur” de la mormîntul Sfînt a lui Hristos este așezată orizontal pe platoul bazal al scutului gotic. În ancora ei, se află crucea ortodoxismului, de la care pornesc vertical și lateral două brațe lungi, ce ajung pînă la piedestalul ”Cheii de Aur”, pentru a o apăra de păgîni și de agresiunea dușmănoasă a catolicismului. Pentru aceeași faptă credincioasă primul domn Ștefan a Moldovei a fost rebotezat în noul nume Theodor, bisericește se traduce ”Darul lui Dumnezeu”, care aşa şi a rămas pe vecii. Oare aceasta nu-i dovadă a demnităţii naționale?

Proveniența denumirii statului Moldova și limba ei moldovenești, cu grafia latină a fost dovedită științific. Toate acestea sînt confirmate arheologic de o placă de argilă arsă, datată ca fiind din antichitatea timpurie, descoperită în ținutul vechii capitale a Moldovei noastre ”Baia”, pe care sînt fixate cuvintele latine ”Civitas Moldaciens”. Vezi cartea lui Victor Spinei ”Unele considerații la descoperirile arheologice din Moldova, secolele XI-XIV. Iași, 1970, pag.160-163, 605-607. Tot această placă este descrisă și în lucrările lui A. Silvestru. Chișinău 1998: ”Tunelul furiei”, „Triumful conjuraților”, Noi și istoria omenirii” (Chișinău, 1998).

Acest episod este o mărturie istorică a luptei lui Burebista pentru integritatea Daciei cu celții (în prezent: popor francez). Acești barbari, fiind bătuți și mînați spre apus pe continentului european, povesteau: ”După cîteva încercări de a-i cuceri pe daci, i-am declarat ca fiind apărători înverșunați ai ”Civitas Moldaciens”, ceea ce în traducere înseamnă ”Cetatea muntoasă nebiruită a dacilor”. Prima parte a cuvîntului ”Civitas”, din limba latină se traduce ”Cetate”, partea a doua ”Moldaciens” este compusă din două noțiuni ”Mol” și ”daciens”. Prima parte ”Mol” și azi în limba franceză (provenită și ea din limba latină a euro-atlanților ce și conține 80-85% cuvinte latine) înseamnă ”ridicătură, înălțime, dig, munte. Partea a doua ”daciens” se traduce a ”dacilor”.

Denumirea ”Civitas Moldaciens”, răspîndită de celții antici peste tot pe continentul european era însoţită de povestiri despre manifestarea eroismului și vitejiei dacilor, reprezentînd exprimarea marii stime, dar și a cinstii pe care o purtau faţă de strămoşii noştri pentru demnitatea națională. Avînd la baza demnității naționale această falnică denumire pronunțată în propria lor limbă latină, urmașii dacilor, în timpul pericolelor năvălirilor tataro-mongole, aceasta a devenit lozinca unirii a tuturor cnezatelor (triburilor) într-un stat, pe care în anul 1230, l-au numit ”Moldava”, care tocmai conține cuvintele în cauză ”Civitas Moldaciens”, enunţate în antichitatea timpurie de ”celți”, avînd semnificaţia ”Cetatea Muntoasă a dacilor”, denumire care însumează memoria străbunilor despre adevărata lor provenință, dar și aceea a poporului moldovenesc, care și sînt urmașii lor la origini, astfel s-a format înțelepciunea conștientă despre denumirea propriului popor, dar și privind denumirea țării lor. Iar limba lor latină, dacii, strămoșii moldovenilor, au dorit ca ea să fie în unison cu denumirea Țării Moldova, proclamînd-o - limba moldovenească, ca pe vecii așa să fie.

Această faptă istorică descrisă, contravine, totalmente, legendei fabuloase existente în expunerea prescrisă emisarului ungar Dragoș, de magia lingvofariseilor absurdului mistificatorilor istoricilor bucureșteni, care au și nimicit, fiecare din ei în parte, la timpul lor, toate documentele reale ce descriau data întemeierii și proclamării Țării Moldova și a limbii ei moldovenești, cînd și limba lor latină a trebuit să fie în unison cu denumirea noului lor stat Moldova. Ei, cu toţii urmărind în acest caz un singur scop păgîn, de a ascunde provenință reală a valahilor, așa-zișilor români de la cumano-romali, care au invadat teritoriul dacilor, în anul 1055 e.n., venind din Nordul Indiei și a Persiei, cu tot cu limba lor romală-necărturară, care a și rămas aceeași pînă în prezent. Vezi lucrările: ”Cumania, Valaho-Cumania, Valaho-Bulgaria, scrise de N. Iorga, O. Densușeanu, N. Drăgan, C. Gurescu, Al. Boldur, I. Ferenez, Geza Kuun, Al. Philippide, V. Spinei, G. Jitaru, M. Costăchescu etc.

Cumanii au invadat (în anul 1055 e.n.) teritoriul dacilor, iar ca să supraviețuiască în noul anturaj european, au fost nevoiți să învețe (acapareze) limba latină a dacilor, pe care o aveau formarea statalității lor ( în anul 1230), aceasta fiind în unison cu denumirea noului stat Moldova, au și numit-o limba moldovenească, pe care strămoșii cumanilor, i-au făcut să se refugieze (în anul 1125) spre Dunăre, ducînd cu ei și limba latină preluată de la daci, care se numea şi astfel trebuia să rămînă să se numească - moldovenească, pe care și azi o vorbesc valaho-romalo-rumînii, care mai au și propria lor limbă necărturară - romală, pe care o vorbesc habitual.

Deci, romalii nu pot proveni de la așa-zișii romani, ei au a lor pură origine din antichitate cu rădăcini turanice. În anul 1484, scrie I. Gheție- ”Sultanul Baiazid dădea negustorilor un ”Salvaconduct” (libera trecere) pe teritoriul valah”, și nu român. În această privință, acest lingvist și istoric român Ion Gheție, în lucrarea ”Contribuții filologice și lingvistice afirmă: ”Chiar dacă s-a dovedit, în cele descrise, că nu era vorba de limba română, important este de reținut că se știa de existența limbii valahe a valahilor. Mihai Viteazu (1593-1601) emiţînd legiuire pentru un așezămînt din Valahia, scria: ”Fiecare țăran pe a cui moșie se va afla în ziua publicării acestei legi, să rămînă rumân veșnic”. În articolul ”Ochire istorică asupra sclaviei” scris de Mihail Kogălniceanu, în 1853, drept prefață la cartea ”Coliba lui Moș Toma” de H. Beecher Stowe, găsim explicație asupra originii cuvîntului rumîn – șerbie la valahi, iobăgie la ardeleni, rumînie la munteni, la moldoveni –vecinie. Iată de unde se trag rădăcinile „înfumuratului” românism (rumînism). Această chestiune e atinsă și în discursul rostit de fostul președinte al Academiei Române, M. Kogălniceanu, la ședința solemnă din aprilie 1891 cu ocazia de 25 ani a acestei instituții, cînd afirma: ”Tomuri întregi ar trebui spre a arăta cum romanii au găsit în zona predunăreană o populație zdravănă a dacilor, care au luptat pentru libertatea sa și a țării lor, iar cumanii drept răsplată a lungilor lupte cu alte triburi barbare, din cursul veacurilor, sub domnii lor cei mai valoroși cumani, au fost prefăcuți în robi, sub numele de ”rumîni”. Necătînd, că în anii 1746 și 1749, adunările de Sobor au desființat ”rumînia”, deci șerbia, ei au continuat de a mai fi priviți ca țigani și de a fi vînduți, tatăl la unul, mama la altul, fiul la al treilea, iar fiica la al patrulea cumpărător. Astfel, numele glorios al romanilor ajunse în Valahia a se face sinonim ”rumîn însemnînd șerb și nu român”.

Tudor Semeniuc

(Va urma)

Sursa: moldovenii.md

Urmărește-ne pe Odnoklassniki, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load