Dima de la „Carbon”, despre filmul fenomen și drumul spre succes

De la 4 octombrie încoace, moldovenii vorbesc întruna despre filmul care a uimit, emoționat și amuzat pe toți laolaltă. „Carbon” este producția cinematografică ce ne face să ne simțim mîndri că sîntem made in Moldova și să umplem pînă la refuz sălile de cinema din toată țara. Urmează un pas important - ca filmul să ajungă și în diasporă, acolo unde moldovenii îl așteaptă cu sufletul la gură.

Nu e ușor să faci film în R. Moldova, recunoaște eroul principal al filmului, care, fiind invitat în cadrul unui interviu marca „Nicăieri nu-i ca acasă”, a vorbit despre experiența trăită chiar pe timp de pandemie și oamenii de la care a avut multe de învățat. Dumitru Roman povestește, în cele ce urmează, nu doar despre film, dar și despre ceea ce-l face fericit acasă și drumul deloc ușor care l-au adus spre succes.

- Salutare, prieteni și bine v-am găsit la o nouă ediție a proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” marca Noi.md. Invitatul meu de astăzi este Dumitru Roman sau Beton - așa cum îl cunoaște toată lumea și, mai nou, Dima din filmul „Carbon”. Bine te-am găsit!

- Bine că m-ai chemat!

- Cum ești?

- Sînt ok, optimist.

- S-a schimbat ceva de pe la 4 octombrie încoace, de cînd a fost lansat filmul „Carbon”?

- Probabil, în unele cazuri - atitudinea. Adică, nu e Beton sau Valera de la Zebra. E băiatul cela din filmul de lung metraj care a fost proiectat în cinema, a avut o premieră națională, mondială în cadrul unui festival și Oscar cumva își joacă rolul. Dar trebuie să înțelegem că doar a fost înaintat, nu e vorba de nominalizare. Doar asta s-a schimbat.

- Ești privit cu alți ochi?

- Nu de toți.

- Sau ești luat în serios deja...

- Da, un pic da. Ceea ce s-a mai schimbat este că petrec mai mult timp pe la interviuri.

- Da, greu te-am prins și noi, trebuie să recunosc, dar mă bucur că ai venit.

- Vrei să-ți spun ceva? Ăsta e ultimul interviu. Cel puțin, o lună sau o lună și jumătate nu voi mai oferi interviuri.

- Cît de norocoasă sînt! Tu cum te simți? Ai rămas cu picioarele pe pămînt?

- Eu nu pot spune asta. Trebuie să spună colegii, cei care mă înconjoară, dacă m-am schimbat cumva, dar eu am rămas același. Am avut marele noroc să joc într-un film și atît. Poate nu conștientizez acum, poate peste un timp o să-mi dau seama că m-am filmat într-un film. Mă străduiesc să fiu eu însumi, dar mai este o altă latură a monedei - statutul pe care-l am nu-mi permite să fac unele manevre. Și aici nu e vorba de „steluțe”, e vorba de niște circumstanțe care nu-ți permit și atît. Eu pot să le fac, nimeni nu-ți pune pistolul la cap, dar este o normă și o etică. Ca să înțeleagă și cei care ne privesc, eu și același Tik Tok nu-l folosesc. Nu-mi place, în primul rînd.

- Dar ai fost acolo?

- Nu, nu am fost niciodată. Eu sînt acolo, dar sînt cu personajele mele plasate pe pagină, dar eu să fac LIVE-uri sau ceva de genu - nu și nici nu o să fac sau dacă o să fac, o să fac ceva util.

- Hai să vorbim despre Carbon! Sălile de cinema și acum sînt pline. Data trecută cînd ne-am văzut, ți-am promis c-o să merg la film și am mers. Mi-a plăcut tare mult. Vă felicit pentru acest produs. Ce mai zice lumea? Cît se va mai difuza filmul?

- Sincer, eu am pierdut firul. Pînă nu demult, toți mă întrebau pînă cînd va fi proiectat, le-am zis că pînă pe 21 noiembrie. Văd că continuă, așa că le-am spus că pînă pe 26 noiembrie. Reușiți.

- Data trecută, cînd ne-am văzut, mi-ai zis să ne grăbim, pentru că va fi proiectat pînă pe 21 octombrie.

- Da și tot s-a lungit. Acum, nici nu știu cînd se va opri. Presupun că cei de la cinematograf au zis să atîta timp cît vor fi oameni, atîta timp îl vor proiecta. Nu pot să spun cît o să meargă, dar îmi dau seama după fotografiile în care mă etichetează oamenii că au fost la film.

- În diasporă a ajuns? Am văzut că se discută la acest subiect.

- La Chicago, la final de noiembrie. S-a vorbit și despre Germania, Hamburg, din cîte cunosc eu. La Strășeni... Aaa, despre diasporă vorbim? Deja și în țară sînt proiecții, nu doar în capitală. Cei de la Strășeni au spus că intrarea va fi gratis.

- Noi trăim, recunoaștem toți, într-o societate cumva dezbinată din cauza mai multor factori, inclusiv limbă și altele. Ai observat cumva că acest film i-a unit pe moldoveni, indiferent de viziunile pe care le au, de limba pe care o vorbesc?

- Avem feedback, evident că mai mult din partea celor care vorbesc româna, dar și de la cei care vorbesc rusa, de la cei din Transnistria. Toți sîntem frați. Mama mea e din Transnistria, dar din tinerețe locuiește în Chișinău. Fratele mamei locuiește în Dubăsari și sînt sigur că practic fiecare familie are o rudă în Transnistria. Mulți au venit la film să vadă cum a fost reflectată situația din 1992 și am primit niște aprecieri de la cei care locuiesc în Transnistria, spunîndu-ne că filmul e foarte bun. Ei văzuseră niște știri precum că noi, în film, ne-am bate de joc de situația care a fost atunci apoi ne-au spus că și-au dat seama că nu e chiar așa. Și nu au spus-o cei de 20 de ani, dar cei care au trăit perioada aia și, privind filmul, au retrăit acele momente și au spus că așa și era.

- Dar crezi că cinematografia, arta unește societatea?

- Unește, sigur că da. Nu poți fi maestru la vioară sau maestru în scenaristică sau în dansuri, dar important e să-ți placă asta și cumva să o asimilezi așa cum îți reușește și cei care au acel potențial de a asimila arta, presupun că au cît de cît înțelepciune și un grad de inteligență mai avansat și această inteligență eclipsează invidia - ceea ce ne încurcă nouă.

- Hai să vorbim un pic despre rolul tău, pe care l-ai jucat în film. Știu că deja ai povestit mult despre asta. Mi-ai zis la un moment dat că tu nu ai jucat, ai fost tu însuți.

- Da. Bine, au fost momente pe care le-am jucat, interpretat, dar mai mult erau detalii tehnice, pentru că nu am mare experiență de film, dar eu m-am simțit pe platou foarte degajat, fără emoții. Cînd ni se spunea că acuș filmăm, nu stăteam și transpiram. Poate e bine, dar poate nu e bine. Iată la casting m-am simți emoționat, nu știam ce să fac.

- Deși ai experiență.

- Da, am, dar eu nu știam ce e film.

- Dar acum, cînd știi ce e aia film, te-ai mai implica?

- Dar nu pot spune că știu, dar am o experiență și desigur că m-aș implica cu mare drag.

- Cum a fost munca alături de Ion Borș și întreaga echipă? Cum te-ai simțit?

- Despre echipa tehnică - Ion Borș, Sergiu Cumatrenco - sînt niște oameni foarte simpli, nu ai frică să te adresezi, nu te gîndești cum trebuie să te comporți. Vrei să fii murdar sau să te așezi jos - așezăte, pentru că nimeni nu-ți va spune nimic și această relație a fost foarte favorabilă pe platou, te simțeai liber. Ce ține deja de distribuție, nu-i știam pe actori. Cu echipa tehnică eram zi la zi, dormeam împreună, eram la Hîncești cazați, o mare parte. De dimineață ne trezeam împreună, în aceleași automobile mergeam, fiecare își făcea meseria. Mulțumim fetelor de la catering că ne-au hrănit. Cel mai important este că nu ne-am certat. Cînd ești o săptămînă sau două, zi la zi, apar certuri. Da, eram obosiți, dar ne-am ținut. Pe actori chiar nu-i cunoșteam și îmi era rușine. Veneau niște actori foarte cunoscuți, domnul Haret, de exemplu. Eu nu prea eram umblat pe la teatru și nu-l știam. Acum însă mă duc mai des. Cînd am văzut la cadru ce a făcut, mi-am zis că de la el trebuie să învățăm. Lui i s-a spus textul, direcțiile și deja a creat personajul. Foarte fain!

- După un asemenea succes, mai ai așteptări? Voi ați prezentat inițial filmul la festivalul San Sebastian, acum ai pomenit și tu de Oscar. Ce mai doriți să se întîmple?

- Urmează pasul cu diaspora, asta e la fel de important. Am primit mesaje de genul „Voi uitați de noi. Voi sînteți acasă și-l puteți privi, dar noi încă nu. Puneți-l pe online să-l vedem”. Eu le explic că există un foarte mare risc ca atunci cînd e plasat online, să fie furat și pus pe unele platforme de unde poate fi descărcat cu bani, dar care nu vor ajunge la producători, la cei care au muncit la acest film.

- Ce greutăți ați întîmpinat? Da, succesul l-ați atins, dar pînă la succes a fost o cale deloc ușoară.

- Greu ne era că în fiecare dimineață trebuia să te trezești pe la 3. La capitolul mîncare, evident că nu era totul ok. Noi înțelegeam că nu ne puteam permite să mîncăm creveți. Ce era, aia mîncam. Venea cazanul cela mare cu macaroane și noi întrebam: „Păi dimineață nu tot macaroane am mîncat?”, „Da, dar erau cu lapte. La amiază - fără”. Era bine, noi eram obișnuiți. Asta a fost cel mai dificil. Actorii stau zece minute la cadru și cel mai greu era că trebuia să așteptăm cîteva ore, dar și mai greu era pentru echipa tehnică, toată ziua prin soare. Pune lumina, strînge tot, iar aranjează tot a doua zi... La noi era mai simplu, dormeam, doamna Olga Verdeș ne trezea la machiaj. Noi dormeam, dar la cameră nu se vedea.

- Cît au durat, apropo, filmările?

- De pe 15 august pînă pe 30 septembrie. Am filmat peste 40 de zile, dar la cadru au fost cîteva zile de pauză. O dată la 5-6 zile era o zi pauză.

- S-a filmat în timpul pandemiei?

- Da, dar nimeni nu a dat înapoi. Am mers înainte în numele artei, dar și cumva eram obosiți de statul în casă. Am avut marele noroc că s-a filmat în sat, acolo nu s-a reflectat atît de mult. Pandemia a trecut pe lîngă noi. Noi am filmat prin Gura Galbenei, dar și în alte sate și acolo nu se purtau măști atît de exagerat și cînd intram în magazin, eram fără mască și cînd aveam vreo zi pauză și reveneam prin Chișinău și intram în vreun magazin de aici ni se cerea să punem mască și noi nici măcar nu o aveam, uitam.

- Acum, la general, vorbind... cum e să faci film în R. Moldova?

- Foarte complicat și e clară problema. Entuziasm este, profesionști sînt. Ei pleacă prin România, Ucraina, Rusia. Sînt operatori, luminiști, sunetiști foarte buni, dar din cauza că nu se finanțează atît de mult, aleg să se ducă în altă parte sau să filmeze un clip comercial, decît să facă artă. Ei vor să facă artă, dar nu au condițiile necesare. Cea mai mare problemă este lipsa banilor.

- Tu ești fericit azi? Ca om, nu doar ca actor.

- Sigur că sînt fericit. Vezi că fericirea e la moment. Azi ești trist, mîine poți fi fericit. Per general, acum, sînt fericit.

- Ce te face fericit?

- Mă face fericit atunci cînd am o înțelegere în familie, cînd sîntem împăcați, cînd totul e bine, ne trezim dimineața, ne sărutăm, dormim în același pat, cît de banal ar suna, dar asta e viața de familie. Asta mă face fericit. Atunci ies din casă în forță, iau telefonul în mînă și lucrez. Nu pot ascunde că mă ocup cu asta, pentru că mulți mă cunosc și din filmulețele făcute cu telefonul. Atunci cînd ies din casă bine, atunci am o zi productivă și vin acasă și spun că am reușit multe să fac.

- Peste zece ani te mai vezi în Moldova?

- Eu am spus că sînt patriot, dar unul fățarnic. Atît timp cît o să am de lucru acasă, o să fiu aici. Dar este și altă latură. Lucrul tu singur ți-l poți crea, să-l găsești, chiar dacă nu-ți reușește din prima. Să știi, Anastasia, că eu în viață am încercat foarte multe. Am lucrat practic peste tot. Hai, operator, hai să faci hîrtie de wc, multe am încercat. Am ajuns la o etapă cînd mi-am zis că am copil și poate e cazul să deschid de unul singur o afacere. Am avut marele noroc să am învățat să fac rulouri, bucătăria japoneză. Era un local, mi-a propus cineva de acolo să vin, să am bucătăria mea, să gătesc și să primesc procent din vînzări. Am încercat, dar neavînd experiență în afaceri, nu mi-a reușit.

- Tu ești omul căruia îi place să riște.

- Da! Nu de tot, dar risc. Pot lăsa totul, spun că nu mai vreau. Stau o săptămînă sau două, nu fac nimic, după care vreau să încerc altceva. E bine așa. Poate nu e stabil. Mulți se regăsesc acolo unde e stabilitate, cînd ai un salariu zilnic, dar e o rutină care pe mine mă ucide, n-aș putea.

- Proiectul nostru se numește „Nicăieri nu-i ca acasă” și aș vrea să încheiem prin a-mi spune de ce pentru tine nicăieri nu-i ca acasă?

- Acasă te simți sigur. Da, mulți spun că nu avem drumurile alea, nu avem gîndire europeană, dar tindem. Acasă te simți acasă. Aici poți spune „bună ziua”, nu ești singur, îi ai pe cei dragi alături. Sînt persoane, care, din păcate, sînt plecați și cînd au un eveniment, vin toți acasă. Eu am marele noroc că majoritatea sînt acasă. Da, fratele meu e plecat în Canada, unii colegi la fel au plecat, verișorul meu..., dar părinții mei și cei ai soției sînt acasă, soția e acasă și nu o să-i permit nicăieri să se ducă decît la lucru și înapoi. Vreau să-i încurajez pe cei care sînt acasă, dar și pe cei care sînt plecați, spunîndu-le că poți să-ți organizezi munca ta și acasă. Da, poate sînt unele aspecte sau bețe-n roate, dar impedimentele pot fi prevăzute și să găsești o altă cale ca să le ocolești. Cel mai important este să muncești și să nu dai mîinile-n jos și-ți va reuși. Noi avem tot necesarul - avem mîini, picioare, gîndire, putem scrie, citi. Păcat de cei care nu au această posibilitate. Iată pe ei trebuie să-i ajutăm. Sînt și oameni care nu așteaptă ajutor, nu au potențialul nostru, dar se descurcă. Văzusem un reportaj cu un om care nu vede, dar desenează jucării pentru copii. Mai greu ca alții, dar muncește. Cu o mie sau două de lei pe care-i primește se străduiește să-și întrețină copiii. Iată de acolo trebuie să luăm exemplu. Nu trebuie să vrem prea mult. Vrei mașină scumpă? Du-te și-ți cumpără!

- Eu îți mulțumesc pentru discuție!

- Ție mulțumesc pentru invitație!

- Îți urez succes în continuare și să te declari tot atît de fericit și peste alți ani!

- Mulțumesc!

- Prieteni, aceasta a fost ediția de astăzi a proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” marca Noi.md. în cazul în care doriți să deveniți și voi eroii rubricii noastre, așteptăm să ne scrieți pe adresa de email acasa@noi.md sau pe rețelele de socializare. Mulțumim pentru găzduire restaurantului Fratelli. Pînă la noi întîlniri!

Alte ediţii ale proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” le puteţi vedea aici.