Reformă în detrimentul Justiției?

Foto: gov.ua

La 1 iulie 2016, prin Legea nr. 152 (MO nr.245-246,30.07.16), Parlamentul Republicii Moldova a modificat articolul 56 din Codul de procedură penală, care stabilește atribuțiile conducătorului organului de urmărire penală.

În urma modificărilor a fost exclusă obligația conducătorului organului de urmărire penală de a lua măsuri pentru a asigura efectuarea sub toate aspectele, complet și obiectiv a urmăririi penale, fiindu-i interzis expres să dea indicații scrise privind efectuarea acțiunilor procesuale, privind deciziile pe caz sau să se implice într-un alt mod în desfășurarea urmăririi penale.

Conform acestui articol în redacție nouă, conducătorului organului de urmărire penală i-au rămas: atribuții de evidentă, retragere și repartizare a sesizărilor și cauzelor penale de la un ofițer de urmărire penală unui alt ofițer, în anumite cazuri, la decizia și sub controlul procurorului. Mai multe atribuții poartă un caracter organizațional, altele sînt excluse reciproc, iar unele nu vor fi îndeplinite din lipsa competențelor necesare.

Fiind lipsit de dreptul de a se implica în desfășurarea urmăririi penale, adică de a efectua controlul procesual, nu este clar cum conducătorul organului de urmărire penală va putea realiza prevederea punctului h) din alineatul (2¹) al acestui articol, înainta procurorului demersuri cu privire la anularea unor acte juridice nelegitime ale ofițerului de urmărire penală. Sînt irealizabile și prevederile alineatului (2), care îl fac responsabil pe conducătorul organului de urmărire penală de controlul efectuării la timp a acțiunilor de descoperire și prevenire a infracțiunilor.

De exemplu, în sistemul Ministerului Afacerilor Interne, aceste atribuții fac parte din competența sefului Inspectoratului Teritorial de Poliție, care are la dispoziție servicii de investigații operative și ordine publică, iar acestea nu pot intra nicidecum în obligațiile conducătorului Secției de urmărire penală.

Acordarea asistenței metodice la efectuarea urmăririi penale, atribuție prevăzută de alineatul (2³), este imposibilă fără a face cunoștință cu materialele cauzei penale. Aici conducătorul organului de urmărire penală se poate ciocni cu situația în care ofițerul de urmărire penală poate refuza asistența metodică, făcînd trimitere la faptul că, conform alineatului (5), conducătorul organului de urmărire penală nu are dreptul să dea indicații sau să se implice în desfășurarea urmăririi penale. Deci și această atribuție poate ține conducătorul organului de urmărire penală mai departe de dosarele penale aflate în procedura ofițerilor din secția pe care o conduce. Dar ce facem cu tinerii ofițeri de urmărire penală, cine și cum îi va ajuta în procesul de administrare a probelor și întocmirea actelor procesuale?

Mai există o situație. Ce facem cu așa-numiții anchetatori zonali din cadrul Direcției generale urmărire penală a MAI? Acești ofițeri, cu o vastă practică de urmărire penală în cauze concrete, au funcția ajutorului metodic și controlului procesual în secțiile de urmărire penală din inspectoratele de poliție raionale și de sector, unde, deplasîndu-se, studiază cauzele penale problematice, dau indicații scrise, iar în caz de necesitate, înaintează propuneri de strămutare, acordă ajutor metodic și organizațional conducătorului Secției de urmărire penală ș.a.

Aceste modificări, ce au dus la diminuarea competenței procesuale a conducătorului organului de urmărire penală, vor influența negativ calitatea urmăririi penale la toate fazele ei și actul de justiție la general. Cel mai mult va avea de suferit aparatul de urmărire penală a MAI, care cercetează peste 90 % dintre infracțiunile înregistrate pe teritoriul țării.

De regulă, la funcția de conducător al Secției de urmărire penală în inspectoratele de poliție sînt înaintați ofițerii de urmărire penală care s-au manifestat la cercetarea cauzelor concrete, au o practică bogată în cercetarea diverselor genuri de infracțiuni, sînt apreciați de colegi și au o reputație ireproșabilă. Principala sarcină a conducătorului organului de urmărire penală trebuie să fie ca ofițerii de urmărire penală, în toate cauzele aflate în procedură, să efectueze la timp și calitativ acțiunile de urmărire penală legate de căutarea, fixarea, ridicarea și examinarea probelor, ca aceste probe să devină admisibile pe tot parcursul procesului penal. În imposibilitatea de a mai realiza acest deziderat la un nivel necesar, poate fi afectată starea moral-psihologică, poate apărea întrebarea dacă este rațional să faci carieră.

Avînd în vedere că majoritatea procurorilor nu au practica ofițerului de urmărire penală, nu au administrat probe în cauze penale concrete, apare întrebarea: va izbuti procurorul care conduce urmărirea penală să exercite acest volum de atribuții asumat din competența conducătorului organului de urmărire penală? Care a fost motivul real al acestor modificări, au fost ori nu create condiții pentru acte de corupție?

Răspunsurile la aceste întrebări le vom primi în viitorul apropiat. Dar credem că mai rațional ar fi dacă următorul pas ar fi unificarea tuturor organelor de urmărire penală într-o singură structură, în cadrul Procuraturii Generale.

Gheorghe Boeștean