(Continuare. Începutul în articolele „Istoria conspirologică a Europei” din 7 iunie şi „Istoria conspirologică a Europei. Ordinul Sionului” din 14 iunie).
Lumea europeană din Evul Mediu Timpuriu şi dezvoltat este o lume a înaltelor valori, aproape iniţiatice, unde omul, în pofida voinţei sale suprimate de biserică şi dogmele ei, tindea în sus, spre universul în care el dorea să fie, dacă nu Dumnezeu, atunci să semene cu el. Anume din această cauză lumea era plină de mistica şi pasiunile căutărilor supraomeneşti. Acea lume era manifestarea voinţei divine şi deşi, spre deosebire de epoca precreştină a lui Odin şi a regilor păgîni, omul a devenit robul lui Dumnezeu, dar trăia ghidat de valori înalte.
Omul pur şi simplu un putea exista fără ele, deoarece era permanent înconjurat de tainele sfinte, adevăruri şi teofanii, îngeri, elfi, zîne şi trimişi ai lumilor superioare divine. Se părea că acea lume era pătrunsă de spiritul sacru şi de sensul mistic al vieţii, de energetica sfîntă şi de credinţa personală manifestată prin voia Domnului. Şi, deşi ni se spune despre greutăţile acelor timpuri, totuși poeziile trubadurilor, truverilor, faptele regilor, cavalerilor şi pelerinilor credinţei arată altceva. Acest altceva este căutarea constantă a lui Dumnezeu şi a sfintelor valori supreme. Această căutare şi lupta pentru valorile căutate determinau suflul acelui timp.
Oamenii ce trăiau în acele timpuri în Europa făureau lucrurile sacre ca parte din viaţa lor, deoarece ei nu puteau trăi fără aceste secrete. Fără ele, ostaşul şi monarhul, preotul şi pelerinul deveneau nişte ţărani şerbi, oameni a căror viaţă o respingeau, deoarece viaţa ţăranilor, din punctul de vedere al celor aleşi, precum se considerau păturile înalte ale societăţii, era un iad al muncii și al lipsei de spiritualitate.
Căutarea originilor supreme în ei înşişi şi în lume a condus la faptul că o persoană de origine nobilă în acele timpuri tindea nu doar să găsească lucruri sfinte şi divine, de exemplu, adevărul Evangheliei, al textelor apocrife şi cărților despre Graal. Ea tindea să aducă această suflare sacră în societate, dezvăluind lumea sa şi înalta societate ca manifestare a sacrului, ca hierofania.
Astfel, apăreau cărţi ce explicau provenienţa divină a statelor, a înaltelor dinastii. Aşa apăreau legendele de familie. Aşa apăreau cei care luptau pentru aceste valori şi cereau recunoaşterea exclusivităţii sale, a neamului său, a strămoşilor, precum şi a aleselor inimilor.
Acelaşi lucru avea loc în plan extins, social. Nobilii nu puteau trăi pur şi simplu, prin muncă, boli şi suferinţe. Totul – de la suferinţă pînă la luptă trebuie să aibă o destinaţie supremă şi divină. Oamenii din acea epocă îşi manifestau voinţa, exclusivitatea, căutările înaltului în societate şi în stat, în biserică şi castelul de familie. Aceşti oameni, manifestîndu-se, îşi căutau adepţii. Vrînd-nevrînd, ei se atrăgeau reciproc, deoarece chiar dacă mergeau pe căi diferite, ei aveau acelaşi scop.
Aşa apăreau frăţiile sfinte, misteriile sociale şi, desigur, societăţile secrete. Iar legăturile lor erau atît de puternice, încît multe dintre ele s-au păstrat pînă astăzi.
În general, Evul Mediu este timpul cînd hierofania personală (manifestarea celor sfinte), atît de caracteristică antichității şi păgînismului, a început să simtă nevoia de hierofania socială, deoarece statul creat de acele timpuri este manifestarea nu doar a sacrului în familia regelui sau a contelui, dar şi a sacrului în societate, etnie, în dinastia supremă a acestei ţări. Lucrurile sacre socializează şi se generalizează. Acestea nu mai sînt caracteristice unor persoane separate, ca în antichitate. Acestea sînt destinate ordinelor şi frăţiilor, iar aceste frăţii devin actori independenţi, subiecţi sociali ai acţiunii istorice, deoarece ideile şi tainele lor formează lumea.
Astfel, în Regatul Ierusalimului apare Comunitatea Sionului, Ordinul Mormîntului, ordinul ospitalierilor, cavalerilor teutonici, apărătorilor cauzei Maicii Domnului şi, desigur, templierii. Templierii sau apărătorii templului (de la Ordinul Templului), ca o frăţie, devine pentru multe veacuri pilonul misterelor din Evul Mediu a celor mai bune personalităţi din acele timpuri. Desigur, acelaşi lucru îl putem afirma şi despre ordinul ioaniţilor şi teutonilor, al Sfîntului Mormînt. Însă templierii, prin istoria lor, aduc în Evul Mediu un strat întreg de lupte, victorii şi înfrîngeri, un strat de mistere, ascuns de necunoscut, care atrage oamenii activi în societate.
Astăzi revenim la calea istorică iniţiatică. Apărînd ca o anexă la frăţia Ordinului Sionului – frăţiei regilor, templierii devin după 1307 o armată care a sfidat realitatea. Apărînd în 1120, nouă seniori francezi, conduşi de nobilul din Champagne Hugues de Payens, se consacră apărării pelerinilor ce pleacă pe Pămîntul Sfînt, adică în Palestina. Ei aduc trei jurăminte monahale în prezenţa Patriarhului Ierusalimului şi se obligă să păzească drumurile Pămîntului Sfînt. Ei sînt susţinuţi de regele Ierusalimului, Baldwin de Bourg, ales de Paști, în 1118, cunoscut ca Baldwin al II-lea.
El devine ocrotitorul Ordinului Templului, îi oferă o parte din palatul înălţat pe locul vechiului Templu al lui Solomon. De aici şi denumirea de Ordinul Armatei Templului. Acolo templierii încep să desfăşoare diferite cercetări. Primii cîţiva ani, ei efectuează săpături arheologice în subsolurile palatului. Mulţi savanţi consideră că templierii au reuşit să găsească unele relicve sfinte de pe timpul regelui Solomon şi drept consecinţă să descopere unele secrete ale tradiţiei avraamice.
Statutul acestuia este scris de Sfîntul Bernard de Clairvaux, care aparţine ordinului monahal cistercian. Mai tîrziu, el scrie o nouă lucrare, dedicată Ordinului Templului – „Laudă noii armate a Templului”, în care îi compară pe templieri cu Armata Domnului. Ulterior, în acest ordin, în afară de nobili, sînt primiţi şi oameni simpli. Ei formează o clasă de sergenţi şi preoţi, din care se formează capelanii ordinului.
Ordinul îşi asumă nişte obligaţii peste puterile umane, atît cu caracter bisericesc, cît şi militar. Templierii nu au dreptul să se predea în timpul luptelor, chiar dacă un templier se confruntă cu trei ostaşi ai inamicului, ei nu au dreptul să ceară îndurare, să plătească răscumpărare. În luptă trebuie să respecte o disciplină de fier. Ei urmează să părăsească cîmpul de luptă ultimii dintre toţi ostaşii.
Cavalerii purtau haine albe, sergenţii – de culoare maro sau negre. Capelanii purtau veşminte negre. În 1146, Papa Eugeniu al III-lea a ordonat să fie cusute pe partea stîngă a veşmintelor o cruce roşie. Templierii erau obligaţi să poarte o mică barbă şi să-şi tundă scurt părul. Fiecare cavaler avea cîte trei cai şi un purtător de lance. Cavalerilor li se interzicea să vîneze animale, cu excepţia leilor.
Obligaţiile religioase ale templierilor erau reduse la minimum. Ele se limitau la rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” şi la asistarea la slujbele ţinute de capelani. Deseori, ei respectau postul. Astfel, de trei ori pe săptămînă, templierii erau obligaţi să renunţe la carne. Ţinînd cont de meniul sărac pe acele timpuri, aceasta era o adevărată încercare. Ei mîncau împreună, iar în timpul mesei se citea Sfînta Scriptură.
Potrivit statutului, ei trebuiau să se împărtăşească de trei ori pe an şi să asiste la mesă de trei ori pe săptămînă. De asemenea, de trei ori pe săptămînă ei trebuiau să ofere pomană. În cazul încălcării statutului, fraţii erau bătuţi cu biciul din piele de trei ori. Erau prevăzute şi alte pedepse: de la biciuire pînă la expulzarea din ordin. Expulzarea era efectuată pentru sodomie, fapt ce pune la îndoială acuzaţiile ulterioare ale templierilor pentru omor, trădare şi furt.
Pentru omorul unui creştin era prevăzută întemniţarea pe viaţă în unul dintre castelele ordinului. Viitorii cavaleri erau întrebaţi dacă sînt „fii de cavaleri şi dame”, iar sergenţii – dacă erau oameni liberi. În plan financiar, templierii nu aveau nicio avere. Dacă în cazul morţii, asupra cavalerului erau găsiţi bani, el era îngropat ca un rob, fără rugăciuni. Ordinul Templierilor era condus de Marele Magistru, asistat de un postelnic. Pe timp de război, comandamentul se afla în mîinile mareşalului ordinului, urmat de preceptori, şefi ai preceptorilor, adică provinciilor Ordinului Templului, priorii, supraveghetorii şi comandorii.
Ei aveau un drapel alb-negru, numit „Bosean”. Albul simboliza puritatea suflerului şi ura faţă de necredincioşi, iar negrul - dispreţul faţă de moarte. Deşi mulţi autori oculţi considerau că aceste culori simbolizau dualismul total al lumii noastre şi apartenenţa templierilor la misteriile filozofice ale gnosticilor. Deviza lor, plasată deseori sub drapel, era: „Non Nobis, Domine, Non Nobis, Sed Nomini Tuo Da Gloriam!”, ce se traduce ca: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău trimite Slavă!”
Pe ştampilele lor erau înfăţişaţi doi cavaleri misterioşi pe un cal, ca aluzie la sărăcia iniţială a ordinului, care nu avea suficienţi cai, deşi Mas Latri afirma că acesta este simbolul unităţii şi sacrificiului. Se considera că cei doi cavaleri de pe ştampilă sînt fondatorii ordinului – Hugo de Peyns şi Godfrey de Saint-Omer. Strigătul de luptă al templierilor era „După mine, domnule! Beausant vine în ajutor!”
Cine era Beausant? Este un mare mister al Ordinului Templierilor. Există diferite poziţii în acest sens, însă nu vom şti adevărul niciodată. Templierii au păstrat cu sfinţenie secretul lui Beausant, iar adevărul era transmis doar celor iniţiaţi. În acest sens să ne amintim de Walter Scott. Cunoscutul lui roman „Ivanhoe”, cavalerii de origine normandă, veşmintele şi stemele lor, lupta de lîngă vechiul castel saxon. Saşii strigau: „Sfîntul Gheorghe pentru o Anglie veselă”, iar normanzii: "En avant De Bracy! Beau-seant! Beau-seant! Front-de-Boeuf a la rescousse!" – “Înainte, de Bracy! Beau-seant! Beau-seant! Front-de-Boeuf, ajutor!”, în funcţie de comandanţii ce se aflau în fruntea lor. În roman a fost inclus principalul context al mitului, ce ne interesează. Noi îl numim „principalul mit indo-european”. El este consacrat luptei dintre Zeul Cerului, ce simbolizează Dragonul, cu Zeul Pămîntului, ce simbolizează Sfîntul Taur. În mitologia slavă această confruntare este cunoscută drept lupta lui Veles – zeul epocii de aur, a vitelor şi bogăţiei cu Perun – zeul tunetului şi fulgerului. În India aceasta este lupta regelui Bali, regele epocii de aur, căruia îi este dedicată sărbătoarea Bali Rajya (Ziua regelui Bali) și Indra – zeul oștilor cerești Maruts și Devasii. Ultimii se opun titanilor – zeilor din generaţia mai veche, şi anume – asurilor.
India a ales să se închine devaşilor. Iran şi popoarele germano-scandinave – asurilor-ahurilor. Mitologia iraniană, precum şi mitologia lui Odin, care provine din Iran, considera că aceasta este istoria luptei dintre aceşti doi zei ai Panteonului, care au ideologii, ritualuri şi mituri diferite. Într-un mod misterios, templierii au fost iniţiaţi în aceste taine antice. Posibil, acest lucru s-a întîmplat în timpul luptelor din Palestina şi Siria, unde ei s-au confruntat cu asasinii şi ismailiţii – purtătorii vechii revelaţii a lui Zarathustra. Putem presupune că aceste ordine orientale au păstrat parţial vechile taine preislamice şi mitologia Iranului, apoi le-au transmis cavalerilor Ordinului Templului, cu care ei deseori încheiau alianţe.
Aşadar, anume în simbolul lui Beausant constă taina templierilor. Taină percepută în Orient, în timpul cruciadelor. Taină ce avea la bază mitologia europeană. De aceea, anume în romanul „Ivanhoe”, saşii, cu strigătele: „Sfîntul Gheorghe, pentru Anglia” şi „Dragonul Alb” cu cîntecele antice de genul „Sculaţi, fii ai Dragonului”. Pe de altă parte – normanzii şi francezii. Brian de Boisguillebert, Front-de-Boeuf, De Bracy. Amintiți-vă de romanul "Ivanhoe", "Unde este Front-de-Boeuf? – a întrebat de Bracy, care a fost responsabil de apărarea castelului din partea opusă. –„E adevărat că el a fost ucis?” – „Nu, e viu”, – a răspuns cu răceală templierul, - este încă în viață, și chiar dacă ar fi avut pe umeri capul de bou pictat pe scutul său sau acesta ar fi fost ferecat în zece straturi de fier, el nu ar fi fost în stare să reziste în faţa acestei securi fatale. În cîteva ore, Front-de-Boeuf va pleca la strămoşii săi. Prinţul John a pierdut un aliat puternic în persoana lui”.
Aşadar, în romanul „Ivanhoe”, acţiunea are loc în anul 1194, templierul Brian de Bois-Guilbert, cavaler al Ordinului Sionului, aşa cum îl numeşte W. Scott și adeptul lui Front-de-Boeuf – care pe blazonul său avea capul unui taur, se confruntă cu Richard Inimă de Leu, așa-numitul Cavaler Negru şi cu Robin Hood. Porecla ultimilor este „Dragonul Alb!” – reminiscenţă a păgînismului şi epocii antice. Iar a inamicului lor – „Capul de bou pe blazon”. Totodată, atitudinea faţă de acesta este evidentă în cuvintele respectuoase ale lui De Bracy – cavalerul ioannit, adept al templierilor şi al lui Front-de-Beuf. Francezul spune direct că, dacă prietenul lui ar fi avut un cap ca cel al taurului de pe blazonul său, atunci el ar fi fost mai puternic. Atitudinea este evidentă.
Aici noi ajungem la un alt simbol important al templierilor – Baphomet! Ce fel de simbol e acesta şi care e rolul lui secret? – la această întrebare vom răspunde în următorul studiu.
Adăuga comentariu